Radu Grigorovici – prietenul lui George Manu

Gheorghe (George) Manu

13 februarie 1903 – 12 aprilie 1961

“Dar adevăratul său merit şi renume, dincolo de orice apartenenţă partinică sau ideologică, rămâne crearea, prin jertfa de sine, a acelei unice Universităţi din Aiud, care avea trei facultăţi: una de dragoste de neam, de omenie şi de bărbăţie; una de dragoste de cinste şi demnitate şi una de dragoste de cunoaştere şi cultură, în frunte cu Rectorul Magnificus Gheorghe Manu.” – Radu Grigorovici

Curierul de Fizică a mai scris despre activitatea şi viaţa fizicianului Gheorghe I. Manu. Astfel, în numărul 4 (1991) la pagina 32, redactat de acad. Radu Grigorovici, se găseşte articolul apărut şi în Biografiile fizicienilor români (Nicolae Ionescu Pallas) în 1988 la Editura Horia Hulubei.

In 1997, Maria Someşan şi Mircea Iosifescu publică “Un om al istoriei: Gheorghe Manu” în CdF nr 23 pag.15, după ce menţionaseră unele aspecte din activitatea sa în “Un concurs universitar consternant” (CdF nr 20 pag. 20).

Am mai menţionat în CdF că “Fundaţia Profesor George Manu” îşi propune să adune scrierile şi documentele care i-au aparţinut sau care se referă la activitatea şi viaţa sa şi care pun în valoare aspectele deosebite ale acestui om de ştiinţă. Sub egida acestei fundaţii, a apărut în 2002 cartea “George Manu, monografie” îngrijită de Gheorghe Jijie.

Redacţia CdF se opreşte aici asupra a două ipostaze ale omului de ştiinţă la care ne referim. Prima se referă la capacitatea lui Gheorghe Manu de observator a fizionomiei prietenilor şi interlocutorilor săi, ceea ce l-a condus la etalarea trăsăturilor specifice a acestora prin câteva linii în surprinzător de clare portrete grafice. Aceste grafii au fost colecţionate de ziaristul Ion Rogojanu şi sunt expuse în cartea apărută.

Al doilea aspect la care ne referim este cuprins în scrierea acad. Radu Grigorovici – apărută şi în suplimentul Aldine din 7 decembrie 2002 -şi care este o versiune ulterioară, amplificată, a expunerii improvizate, pronunţată cu ocazia comemorării lui Gheorghe Manu.

Protagoniştii acestui episod aparţin aceleaşi generaţii şi anume: Gheorghe Manu (1903-1961), Şerban Ţiţeica (1908-1985) şi Radu Grigorovici (n. 20 noiembrie 1911, Cernăuți – d. 1 august 2008, București).

NN: Conform Wikipedia, care citeaza articolul lui  Hary Kuller – “Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație”, în “Realitatea evreiască”, nr. 231-232 (1031-1032), 19 mai – 10 iunie 2005, p. 10-11, Radu Grigorovici, primul vicepresedinte al Academiei Romane dupa 1989, a fost “un fizician român de origine evreiască, dupa mama”. Cu atat mai ciudata ne apare reactia Institutului “Elie Wiesel”, care s-a impotrivit oficial primirii post-mortem a profesorului George Manu in Academia Romana, cu cat prietenul sau din perioada interbelica, evreul-roman Radu Grigorovici, ne ofera o atat de emotionanta evocare a personalitatii profund crestine a colegului sau ucis la Aiud.

Amintirile unui coleg de profesie despre George Manu

de Radu Grigorovici

Mă aflu printre Domniile Voastre la aniversarea a 40 de ani de la moartea lui Gheorghe Manu datorită faptului că am avut privilegiul să convieţuesc câtva timp, acum aproximativ şapte decenii, cu cel comemorat, ca membri ai aceleiaşi catedre universitare. Am nimerit aproape simultan în 1935 la Catedra de Acustică şi Optică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, ocupată recent, prin chemare de la Cernăuţi de către profesorul Eugen Bădărău. Manu absolvise la Paris doctoratul în fizică sub conducerea profesoarei Marie Curie (1867-1934), laureată a premiului Nobel (fizică 1903 şi chimie 1911). Teza avea simultan caracter experimental şi teoretic şi era citată în cărţile şi lucrările originale ale celor mai ilustre autorităţi mondiale din domeniul fizicii nucleare.

Gheorghe Manu era încadrat doar ca asistent, în ciuda pregătirii sale profesionale excepţionale şi a vârstei sale nu chiar fragede. Pe lângă el, eu, preparatorul adus cu sine de şeful catedrei după ce absolvisem Şcoala de ofiţeri de rezervă de geniu, eram nimeni. Singurul fizician, coleg de generaţie cu o pregătire echivalentă, dar pur teoretică, era Şerban Ţiţeica, exilat ca asistent suplinitor la catedra de Analiză de la Politehnică, deşi absolvise în mod strălucit doctoratul în fizică teoretică la Leipzig, sub conducerea profesorului Werner Heisenberg (1901-1976) şi el nobelist (1932) ca şi Marie Curie. Dar vechea Secţie de Ştiinţe Fizico-chimice din Bucureşti era singura dintre cele din ţară care nu se despărţise în două secţii separate şi în care nu se preda deloc nici fizică teoretică, nici fizică atomică şi nucleară. De aceea, Şerban Ţiţeica îşi făcea veacul în singura bibliotecă universitară de fizică, găzduită şi îngrijită de catedra de Acustică şi Optică.

Era o epocă agitată pe toate planurile, mai ales în rândurile tineretului. Dar în Facultatea de Ştiinţe neliniştea se manifesta mai ales în tendinţele de aprofundare şi modernizare a cursurilor, seminarelor şi laboratoarelor studenţeşti şi de cercetare. Neavând rangul academic necesar, Manu nu putea ţine decât seminare sau lucrări practice cu studenţii; lecţiile şi comunicările, care trezeau mult interes prin actualitatea lor, le prezenta la simpozioamele periodice ale catedrei sau la şedinţele Societăţii de Fizică, în conducerea căreia el era casier, iar eu aveam grijă de Buletinul ei.

Cum profesorul Bădărău adăugase cursului său un semestru dedicat spectroscopiei şi, implicit, unor elemente de fizică atomică, despre care studenţii nu auziseră până atunci la Bucureşti nici un cuvânt, am colaborat cu Manu la montarea unui laborator studenţesc de fizică atomică într-o încăpere din subsol. Atras de activitatea didactică, Manu şi-a perfecţionat modul de expunere a lecţiilor sale de fizică nucleară şi a publicat în 1940 un prim volum dintr-o serie proiectată de patru volume, care să cuprindă toată materia respectivă. Neputând să-şi continue, din lipsă de aparatură, lucrările experimentale de mare prcizie efectuate la Paris, mai publică până la 1941 lucrări de analiză a unor date experimentale proprii anterioare şi din literatură şi inspiră lui Şerban Ţiţeica o cercetare teoretică, ale cărei rezultate se dovedesc în perfect acord cu alte date experimentale.

Pe plan politic îşi exprima îndeosebi revolta faţă de corupţie şi nedreptatea socială şi visa iniţial, cu naivitate, la înfiinţarea unui partid al oamenilor cinstiţi. La îndemnul unor membri mai originali ai familiei sale ilustre, Manu aderă în 1937 la Mişcarea Legionară, continuând să se amuze totuşi la ivirea contrastelor dintre concepţiile vechi înrădăcinate în familie şi realităţile dure ce alimentau revolta membrilor de rând ai legiunii. Işi păstrase deci o luciditate reconfortantă. Noi, colegii de meserie din catedră, descoperiserăm în Gheorghe Manu omul de excepţie, în care cultura generală, de o amploare cu totul neobişnuită, convieţuia nestingherită cu o tărie morală ce lipsea prea adeseori chiar intelectualilor rafinaţi şi creatori.

Frământări interbelice

In toamna anului 1937, l-am văzut împotrivindu-se, alături de alţi colegi cinstiţi şi curajoşi, uneori cu concepţii politice fundamental deosebite, unor acţiuni concentrate de corupţie şi nepotism întreprinse de o grupare – astăzi i-am zice mafiotă – de profesori ai Facultăţii de Ştiinţe, numită “Falanga”, şi de înalţi funcţionari ai Ministerului învăţământului (v. CdF nr. 20, pag. 20; nota red.). Aceştia urmăreau să promoveze la rang profesoral un director din Minister şi pe ginerele unui profesor de fizică fanfaron, care se credea invulnerabil, ca profesor al Voievodului Mihai. Căzut în dizgraţie la rege, profesorul este suspendat din învăţământ pentru falsificarea în acte, sub semnătură, a calificativului slab al unui acolit; directorul din minister, corupt până la oase, care se făleşte cu un doctorat ridicol şi cu lucrări făcute de alţii, este promovat, dar numai în minister; totuşi ginerele, o nulitate, a primit în cadrul unui concurs ruşinos un calificativ superior celui obţinut de Şerban Ţiţeica şi astfel, Facultatea a rămas mai departe fără curs de fizică teoretică.

Indată după instaurarea dictaturii regale, Falanga a încercat să se răzbune, cerând sancţionarea a trei dintre asistenţii rebeli, un socialist şi doi legionari, între care fireşte, Manu. Ca o ironie a sorţii, sancţionarea nu primeşte avizul pozitiv al ministrului interimar al Invăţământului, Armand Călinescu, care-şi rezervase acest interimat (fiind Ministru de Interne !) anume pentru a eradica acest cuib de corupţie.

Cum se ştie prea bine, conflictele politice alunecau în acel răstimp spre asasinate în masă, iar învăţământul se dezorganiza, tineretul, fie studenţi, fie personal didactic, fiind solicitat tot mai intens în concentrări îndelungate şi alte servicii cu profil militar. In catedră ne vedeam mai rar. Dar la 1 septembrie 1939, Germania invadează fără declaraţie Polonia. Ca albinele unui stup, cei care ne aflam la Bucureşti ne adunarăm spontan în micul birou al lui Gheorghe Manu ca la un oracol. El era omul cel mai bine informat şi mai lucid dintre noi, singurul care putea răspunde corect la întrebarea cheie: “cine va câştiga războiul ?” A urmat o scenă de neuitat.

In câteva minute Manu a schiţat cu o acurateţe de necrezut o hartă a Europei pe o dublă foaie A4. (Talentul său de a fixa în câteva linii simple portretele uşor caricaturizate ale persoanelor ne era cunoscut). Acum fiecare dintre cei prezenţi era dispus să-şi facă cunoscute argumentele şi concluzia. Practic toţi ajunseseră la răspunsul clar că victoria va fi a Germaniei şi a aliaţilor săi. Capacitatea ei tehnică, pasiunea nemţilor pentru militărie, acceptarea disciplinei, aderenţa entuziastă a tineretului pentru ideologia hitleristă, abilitatea Fuhrerului de a-şi intimida adversarii şi câte alte argumente calitative, ca decăderea morală şi materială a statelor democrate europene şi slăbiciunea militară a Rusiei demonstrată în războiul cu Finlanda, stăteau la baza acestei cvasi-unanimităţi. Manu părea de acord, dar începu să desfăşoare date cantitative despre factorii economici, tehnici, istorici, pe care le scotea dintr-o bancă de date personală de o bogăţie şi de o precizie uluitoare; a enumerat apoi numeroşi factori importanţi de care uitaserăm cu toţii, din aceştia făcând parte aparent pasivele şi paşnicile State Unite ale Americii şi resursele ei naturale, tehnice şi morale. Toate argumentele noastre în favoarea victoriei Germaniei cădeau pe rând ca pietrele unui domino şi concluzia că, până la urmă, Germania va trebui să piardă războiul a devenit limpede şi inevitabilă.

Cu această ocazie Manu nu ne demonstrase numai cantitatea şi calitatea cunoştinţelor generale înmagazinate în mintea sa, dar că avea şi capacitatea de a le ordona astfel încât din ele să poată extrage concluzii convingătoare, care păreau să se impună de la sine.

Anul 1940 !

Pentru România, anul 1940 a fost un an de criză neasemuită. Pierderile masive de teritorii, abdicarea regelui Carol al II-lea, instaurarea unui nou regim dictatorial hibrid, numai în parte legionar, precedat de acte de violenţă de anvergură, menite să decapiteze grupările politice opuse, falimentul legăturilor externe tradiţionale, imfamul pact germano-sovietic, au zguduit, dar n-au zdruncinat ţara. Totuşi, din această epocă nu reţin, cu privire la Gheorghe Manu, decât un singur eveniment: reacţia sa faţă de uciderea lui Nicolae Iorga. Vorbeam pe culoarul laboratorului cu un coleg – nu mai ştiu cine era – când Manu a apărut agitat, cu faţa schimonosită, cum nu-l mai văzusem, exclamând “L-au ucis pe Iorga! S-a terminat cu mişcarea noastră !”. S-a retras în biroul său. N-am îndrăznit să-l urmez. De atunci înainte se comporta ca un om împăcat cu o fatalitate adversă. Nu pot înţelege astăzi de ce Manu a considerat acest asasinat, printre atâtea altele, drept o acţiune fatală pentru Mişcarea Legionară. Deşi după “rebeliune” unii binevoitori, care umblaseră purtând ostentativ în buzunar “Cărticica şefului de cuib”, afirmau că l-au văzut acum pe stradă pe Manu, cu puşca mitralieră în mâini, Manu a intrat în categoria legionarilor “cuminţi” şi n-a fost prigonit. N-am observat să fi reacţionat, în prezenţa altora, faţă de dictatura mareşalului Antonescu altfel, decât prin ironii. De altfel, în acea epocă şi până în vara lui 1944, îndeosebi cei mai tineri erau împrăştiaţi pe intervale de timp mai lungi, fie prin ţară, fie pe front, aşa încât contactele dintre noi se răriseră apreciabil.

Din vara lui 1941 războiul era în toi. La vârsta de aproape 40 de ani, soldatul neinstruit, asistent universitar, Gheorghe Manu nu risca să fie mobilizat. Chiar şi eu, deşi ofiţer în rezervă, am fost folosit până în decembrie 1943 în urma cunoştinţelor mele de limbi străine, la cenzura corespondenţei cu străinătatea. A urmat pentru mine un stagiu pe front de vreo cinci luni în “Crimeea peste mare” şi un refugiu cu serviciul soţiei mele, până după 23 august 1944 în Ardeal. Nu e de mirare că întălnirile mele remarcabile cu Manu au fost rare în acest lung interval de timp. Despre două dintre ele vreau să mai vorbesc aici.

Otto Hahn la Bucureşti

Ni se sugerase la începutul anului 1941 că, pentru a demonsta clar poziţia ei politică, Societatea Română de Fizică ar trebui să invite pe un savant german de renume. Manu şi cu mine l-am consultat pe profesorul de romanistică Gamilschegg de la Universitate, vechi prieten al românilor şi foarte rezervat politic. Propunerile noastre nu păreau să-l încânte. Dar contrapropunera sa, care-l viza pe Otto Hahn (1879-1968), descoperitorul fisiunii nucleare la uraniu cu mai puţin de doi ani în urmă, ni s-a părut foarte nimerită, mai ales că remarca profesorului: “O să vă placă”, ne făcuse curioşi.

Hahn a sosit într-o sâmbătă după amiază cu avionul la Bucureşti, la numai câteva zile după numirea ca rector a profesorului Horia Hulubei. S-a organizat la repezeală o excursie cu autobuzul pe Valea Prahovei. Ne aflam şi noi acolo, Manu în calitate de specialist, eu în calitate de translator. Şi surprizele au început.

Precaut şi politicos, Manu se informează despre călătoria cu avionul spre Bucureşti. Imediat Hahn coboară masca şi răspunde: “Bine protejat de numeroase avioane de-ale noastre, ce se îndreptau şi ele spre sud; cred că urmează Iugoslavia”, cum a şi fost. Remarcându-i sprinteneala fizică, Manu îl întreabă admirativ ce vârstă are. Masca mai alunecă puţin; răspunsul este indirect: “Sunt născut în acelaşi an cu prietenii mei Albert Einstein şi Max von Laue.”. Fascinant schimb de mingi ! Hahn nu aşteaptă să-i traduc interdicţia de intrare a jidanilor pe uşa Clubului Alpin şi remarcă doar nemţeşte: “M-am lămurit !”. Il intrigă apoi inscripţia cu majuscule de pe uşa următoare: “Rog închideţi USA” şi mă întreabă: “Dar cu ăştia ce mai aveţi?”.

Nota: Cuvântul “uşă” scris cu majuscule “USA”, l-a făcut pe prof. Otto Hahn să creadă că este vorba despre USA (United States of America) şi de aici justificarea întrebării sale.

Neînţelegerea îl amuză grozav şi promite să nu mai tragă concluzii pripite. După un scurt “lunch”, ne plimbăm prin parc la Sinaia. Spre noi vin, deloc marţiali, doi soldaţi nemţi, bavarezi după vorbă. Interceptaţi de Hahn, ei se sperie, dar o privire spre butoniera sa îi linişteşte: pe ea sunt înşirate în miniatură trei cruci de fier — evident din primul război mondial. La întrebarea lui Hahn: “Cum e berea pe aici ?” răspund politicos: “Bună, bună … “. La cea a lui Manu: “Ca cea de acasă?” o ezitare şi un gest de jenă; răspunsul este: “Aia e şi mai bună …!”. Se despart de noi cu un salut ca la paradă. Hahn completează: “Bieţii oameni!”. Ce anchetă ieftină, scurtă şi concludentă !

A doua zi la Bucureşti: Expunere în limba germană, cu traducere. Apoi cafea şi coborâm în trei la subsol, pasă-mi-te să-i arătăm lui Hahn sărăcuţul nostru laborator studenţesc de fizică atomică. Pentru a lansa discuţia, Manu îl roagă pe Hahn să ne povestească cum a devenit radiochimst. La un moment dat îl întrerupe, întrebându-l dacă a fost şi la Montreal, şi pronunţă acest nume Montreol, cum fac englezii. Surprins că Manu vorbeşte englezeşte, Hahn declară că nimeni nu-l va putea convinge să-i vorbească de rău pe acei oameni, care-l învăţaseră tot ce ştiau. Era ferm convins că omul va putea utiliza într-un viitor nu prea depărtat energia nucleară, fie pentru supravieţuire, fie pentru autodistrugere, dar şi că dificultăţile tehnologice din calea realizării unei arme nucleare vor întârzia suficient realizarea acestei arme, pentru ca nu ea să decidă rezultatul războiului actual. Intrebările pertinente ale lui Manu înviorau şi ele această expunere deschisă asupra viitorului. Era firesc să nu se spună din nici una din părţi nici un cuvânt despre eventualele planuri ale Germaniei de a dobândi această armă. Dar cele spuse de Hahn lăsau să se înţeleagă destul de clar atitudinea sa negativă, pe care a şi avut-o în realitate.

Mă întreb totuşi, de ce conducătorii naţiunilor evită parcă cu teamă consultarea directă a marilor profesionişti; atât ei înşişi, cât şi naţiunile ar avea ce profita, căci numai cel ce cunoaşte lucrurile în profunzime, le poate explica pe înţelesul tuturor.

Cina festivă ce a urmat seara s-a desfăşurat într-o atmosferă destinsă, punctată totuşi de momente oarecum critice. După alocuţiunea în limba franceză a noului rector (Horia Hulubei; n.red.), a urmat cuvântarea penibilă a decanului, citită în limba germană, pe care nu o ştia. Amuzat profesorul Hahn s-a adresat rectorului cu titlul formal german Magnifizenz, dar s-a adresat decanului cu unul improvizat, ironic, de “Suspektabilitat” — cel corect fiind “Spektabilitat”. Din fericire gluma cam dură n-a prea fost remarcată. Intrebându-l pe Manu, cum de au putut impune legionarii instalarea acestui om ca decan, mi-a răspuns cu amărăciune: “Fiindcă va face ceea ce i se va cere”.

Ultima cină

A doua întâlnire memorabilă cu Manu pare la prima privire de-a dreptul frivolă, dar ea a devenit, în sinea mea, semnificativă pe alt plan: anume pentru ceea ce se va întâmpla mai târziu. Era în toamna lui 1943. Intre Gheorghe Manu, Şerban Ţiţeica şi mine venise vorba de viitoarea recoltă a viilor. Ţiţeica şi cu mine ne dovedirăm a fi nişte bieţi nepricepuţi în materie, în timp ce Manu, el însuşi proprietar de vie aleasă, era expert şi în acest domeniu. Când a reieşit că habar nu aveam ce senzaţie produce vinul negru poreclit “catifeluţă” asupra limbii băutorului, Manu ne-a invitat să luăm o masă frugală în restaurantul unui mic hotel – astăzi dispărut – din preajma Palatului Regal. Masa a fost stropită fireşte cu catifeluţă din via lui Manu. Sper să fiu iertat că îndrăznesc să văd în acest modest festin, când l-am întâlnit pentru ultima oară pe Manu, mai degrabă un ospăţ de taină, care urma unei victorii înşelătoare şi prevestea jertfa rituală a celui mai bun dintre noi.

Final

Când am revenit în 1945 din refugiu la o aparentă normalitate, Manu dispăruse. Bănuiam fireşte că activitatea sa politică subterană nu-i permitea să apară în public, dar nu aveam nici o idee pe ce plan se desfăşura. Şerban Ţiţeica mi-a comunicat apoi în taină că l-a întâlnit pe Manu deghizat şi că acesta participa direct la Mişcarea de rezistenţă naţională anticomunistă, depăşind astfel cadrul activităţii politice propriu-zise, fie ea şi ilegală. Pe cât ştiu, o astfel de întâlnire a mai avut loc o dată.

Apoi am aflat şi eu ce ştia toată lumea: lupta, arestarea, tortura şi, în particular, acuzarea şi condamnarea pe viaţă a lui Gheorghe Manu în procesul sumanelor negre, şi comportarea sa demnă în temniţă până la moarte. Dar adevăratul său merit şi renume, dincolo de orice apartenenţă partinică sau ideologică, rămâne crearea, prin jertfa de sine, a acelei unice Universităţi din Aiud, care avea trei facultăţi: una de dragoste de neam, de omenie şi de bărbăţie; una de dragoste de cinste şi demnitate şi una de dragoste de cunoaştere şi cultură, în frunte cu Rectorul Magnificus Gheorghe Manu.

Nota: Subtitlurile aparţin redacţiei Curierul de Fizica, publicatie careia ii multumim deosebit. Prelucrarea textului pentru CdF: Ianca Stanef.

Sursa foto: Radu Grigorovici sau Nu trebuie să te dai bătut

Vedeti si: O biografie a lui Radu Grigorovici de Dan H. Constantinescu

Sursa: MARTURISITORII