Sunt încă în viaţă mulţi dintre cei pentru care, fiecare noapte de 14 spre 15 mai va însemna retrăirea unora din cele mai dramatice evenimente din istoria recentă a României.
În acea noapte, au fost arestaţi, în întreaga ţară, mii de tineri legionari. Unii cercetători avansează cifra de peste 15000, iar cei mai sceptici doar pe aceea de 7000. Cert este că majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai străluciţi. Explicaţia? Fiind o organizaţie elitistă, excesiv de selectivă, Mişcarea Legionară nu primea în organizaţiile ei decât pe cei mai buni studenţi din fiecare facultate.
Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor abia în anul 1964. Dar o mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

„Nu victime, ci luptători!”

Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici pe care i-am cunoscut ne-au atras atenţia asupra acestui aspect: „Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…” Nu am văzut la aceşti oameni tânguiri, nici plăcerea de a li se plânge de milă.
Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate. Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals! Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948. Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, cei mai multi din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Noaptea Sfântului Bartolomeu în variantă comunistă

Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ. Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă.
Oricum, este arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.
În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării. Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.
Factorul surpriză a făcut ca legionarii să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.
Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate: „Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.
A doua zi, intrările tuturor facultăţilor erau înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţi care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor , pe agenţii siguranţei şi indicând acestora care sunt studenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României. Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.

Colaborări cu serviciile secrete americane

Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.
În primăvara lui 1945, Ministerul de Interne preluat de comunistul Teohari Georgescu (Burah Tescovici) şi subordonat integral Moscovei prin cadre NKVD precum Nicolschi (Boris Grunberg) şi Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), procedase la capturarea lui Nicolae Petraşcu şi a colaboratorilor săi apropiaţi. Petraşcu fusese trimis în ţară de Horia Sima şi investit ca lider al legionarilor din România, în scopul reorganizării Mişcării Legionare. El era secondat de Nicolae Petraşcu şi Vică Negulescu. Mii de legionari refugiaţi în munţi după ocuparea ţării de către sovietici se aflau la limita supravieţurii, iar alte mii fuseseră adunaţi în lagăre de concentrare. Cu toate acestea, comuniştii se temeau de triere. Buna lor organizare, disciplina şi doctrina total anticomunistă făceau din ei cei mai redutabili duşmani ai URSS. Comuniştii se aflau într-o perioadă a consolidării puterii şi lărgirii organizaţiilor teritoriale, şi nu doreau o confruntare cu Garda de Fier, aceasta fiind singura grupare ce considera contraofensiva de tip armat ca singura eficientă în lupta împotriva mişcării comuniste.
Presat de perspectiva unei deportări masive a legionarilor în Siberia, vehiculată de anumite cercuri comuniste, dar şi de situaţia fără ieşire a miilor de oameni aflaţi în clandestinitate, Petraşcu avea să accepte un pact de neagresiune cu Ministerul de Interne, emiţând o circulară prin care cerea legionarilor să nu se implice în lupta politică. Revenirea legionarilor la casele lor şi scutirea de noi represalii era plătită cu încetarea practic a activităţii Mişcării.
Dar contactele stabilite în occident de Horia Sima cu autorităţile franco-anglo-americane, imediat după capitularea Germaniei, au impus necesitatea reluării activităţii legionarilor din ţară în 1947 şi implicarea lor în acţiuni îndreptate împotriva guvernării comuniste. Una din cele mai importante activităţi în acest sens a fost constituirea unor structuri de spionaj.  Organizată şi dotată după modelul oricărui serviciu de informaţii, reţeaua întinsă la nivelul întregii ţări transmitea cu regularitate, prin curieri ce tranzitau clandestin frontierele, date cu privire la situaţia economică, politică, a forţelor armate sovietice şi stării de spirit a populaţiei.
Din informaţii provenind atât de la informatori locali, cât şi de la cârtiţele KGB infiltrate în serviciile secrete americane (reţeaua Kim Philby), regimul de la Bucureşti a fost avizat asupra acestor operaţiuni. Acesta a fost principalul pretext al lui Teohari Georgescu în ruperea pactului de neagresiune din 1945 şi pregătirea operaţiunilor din 15 mai 1948.

16 ani de chinuri

Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat. Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.
Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte. Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste. Presa relata judecarea şi condamnarea tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist. Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.
Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.
O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i voia, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese. Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau “Libertate!” şi “Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau zeci de mii. Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: “Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

Florin Dobrescu – Buciumul

_____________________________________

NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA

de Andrei CIURUNGA

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Sursa: MARTURISITORII

Parintele Justin despre ziua de 14 mai 1948 si martirii de la Aiud