Părintele Constantin Voicescu este un mare duhovnic ortodox al zilelor noastre. S-a născut la 28 iulie 1924 în familia ceferistului Stan şi a croitoresei Zinca (n. Manea) Voicescu. A crescut în diferite orfelinate din România. Până în 1942 este elev la Şcoala Normală din Buzău. Constantin Voicescu a fost arestat prima oară în perioada decembrie 1942-1943. A fost condamnat de Curtea Marţială a Corpului 5 Armată Ploieşti la 3 de închisoare corecţională pentru apartenenţă la Frăţiile de Cruce. Stă închis la Piteşti şi Alba Iulia. Perioada aceasta, la Piteşti, a fost cea mai frumoasă: puteau citi cărţi, Biblia, era şi o capelă.

În vara lui 1944, după eliberare, este elev militar la Arad. În 1946 absolvă Liceul Matei Basarab din Bucureşti. La 8 noiembrie 1945 participă la manifestaţia de susţinere a Regelui Mihai. În perioada 1946–1948 urmează anii I şi II la Facultatea de Geografie din Bucureşti. A fost ucenic spiritual al preotului Toma Chiricuţă (1945-1948). Frecventează şi mănăstirea Antim, în perioada Rugului Aprins.

A doua oară a fost arestat în mai 1948, când era angajat la Institutul Teologic din Bucureşti şi condamnat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” prin sentinţa nr. 538/1949 a Tribunalului Militar Bucureşti la 4 ani detenţie. Închis la Jilava. Primul Paşti de aici l-a petrecut la reduit, camera 9-12, într-o perioadă mai aspră, dar circula Noul Testament.

În a doua jumătate a anului 1949 a fost mutat la Piteşti. Spre toamnă înrăutăţindu-se regimul, au priceput că li se pregăteşte ceva. Se auzeau zgomote, urlete, ca pregătire a reeducării. Dumnezeu însă l-a salvat căci din cauza tuberculozei l-au dus la Târgu-Ocna, după o aspră triere la Văcăreşti. La Tg. Ocna au avut parte de o primire cu totul neaşteptată din partea gardienilor: „Noi, repede, învăţaţi cu „banditule mişcă!”, cu înghionteli…. Unul din ei ne-a zis: „Staţi, taică, mai încet…”. Când am auzit cuvântul ăsta taică nu ne-a venit să credem”. Aici va rămâne 4 ani (1950-1954) din cei 12 petrecuţi în închisori.

Regimul era mult mai bun ca la celelalte închisori, dar s-a încercat şi aici o reeducare a bolnavilor. Reeducarea a eşuat, izbindu-se de rezistenţa celorlalţi deţinuţi, care s-au manifestat prin strigăte la ferestrele închisorii, încât a aflat tot oraşul. De atunci nu s-a mai încercat vreo acţiune de reeducate în Tg. Ocna, însă regimul s-a înăsprit: ferestre închise, geamuri vopsite, izolări etc.

Ofiţerul politic condiţiona tratamentul de colaborarea cu regimul. Au murit pentru că n-au vrut să-şi vândă sufletul şi să devină informatori, în schimbul streptomicinei care le-ar fi salvat viaţa: studentul Goe Niţescu, elevii Edi Masichievici sau Nelu Soltaniuc. Edi Masichievici a cerut să i se aprindă lumânarea. După ce s-a trezit dintr-un somn scurt, a cerut să fie stins mucul de lumânare spunând că i s-a arătat Mântuitorul, Care i-a zis: „Nu te iau în seara aceasta”. L-a chemat la El în noaptea următoare.

Viaţa de la Tg. Ocna l-a determinat pe Constantin să părăsească geografia şi să opteze după eliberarea din 1954, pentru teologie şi preoţie. Nu a fost singurul. Închisoarea Tg. Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Deşi boala şi suferinţa erau la ele acasă, a existat o comunitate, o adevărată familie duhovnicească. Acestei familii i-au dat viaţă Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi alţii.

Când bisericuţa paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectată, crucea de pe turlă doborâtă, iar veşmintele preoţeşti şi acoperămintele din altar trimise drept cârpe de spălat pe jos, deţinuţii au căutat să le recupereze, să le ascundă. Un patrafir vechi a fost cusut de Constantin în căptuşeala paltonului şi a reuşit să-l scoată apoi afară. A fost un semn că Dumnezeu avea un plan cu el, spre preoţie. Tot acolo a fost introdus un Nou Testament care circula în foi volante. Au fost memorate rugăciuni, psalmi, acatiste, paraclise; se învăţau limbi străine, matematică, fizică, poezie. Cu binecuvântarea preoţilor deţinuţi s-a practicat rugăciunea inimii. Gafencu şi Ianolide au adus cu ei experienţa spirituală a Aiudului.

Preoţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lică şi alţii le făceau slujbe pe ascuns, mai ales spovedanie şi Împărtăşanie, adusă de afară cu multă grijă. Aproape toţi care au murit au primit Împărtăşania. Toate se făceau pe ascuns de ochii administraţiei şi de urechile turnătorilor. Era o atmosferă de catacombă, ceea ce îi întărea sufleteşte mult. Cei ce au murit au plecat liniştiţi, în pace, conştienţi că trec un prag. Mulţi s-au convertit din atei şi necredincioşi în profund credincioşi sub înrâurirea dragostei şi jertfei creştine. Constantin a trăit, alături de ceilalţi, „sfinte şi adevărate bucurii!”.

Când murea cineva, la poarta închisorii era „o năsălie cu o ladă-cosciug, care primea unul sau două cadavre, în interior aflându-se de multe ori încă unul sau chiar doi de-ai noştri. Lada îşi deşerta morţii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, în gropi superficial săpate, fără cruci şi fără semn, apoi se întorcea aşteptând pe alţii. Ne aştepta pe noi. Un fost grefier de la Tg. Ocna ne-a relatat că în timpul iernii, când pământul era îngheţat, deţinuţii de drept comun care transportau cadavrele, şi ele îngheţate, le tăiau din picioare, ca să încapă într-o groapă mai mică. În 1990 s-a ridicat acolo o troiţă şi s-a făcut slujba înmormântării pentru toţi cei care au adormit în Domnul în temniţa de la Tg. Ocna. În fiecare an, cei care am supravieţuit ne adunăm acolo şi le facem pomenire”, mărturiseşte părintele Voicescu.

La 14 iunie 1954 este eliberat de la Tg. Ocna şi se căsătoreşte în acelaşi an (31 octombrie) cu Laura-Florentina Durac din Piatra Neamţ, absolventă a Academiei Comerciale şi a Facultăţii de Teologie. În 1956 i se naşte un fiu, Mihai, viitor preot. În anii 1956–1958 urmează anii I şi II la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi în paralel lucrează ca geotehnician la Institutul de Geologie. În 1957 i se naşte prima fiică, Irina.

Arestat a treia oară la 30 octombrie 1958 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă prin sentinţa nr. 844/59 a Tribunalului Militar Bucureşti, în lotul „mistico-legionar de la Tg. Ocna”, pentru activitate mistică de într-ajutorare în penitenciar, activitate continuată şi după eliberare. Perioada aceasta a fost extrem de grea. Timp de 6 ani este deţinut la Jilava şi (din feb. 1960) Aiud.

La 25 iunie 1964 a fost eliberat în urma decretului de amnistie generală. Se angajează în acelaşi an ca muncitor la Uzinele 23 August. În 1965 se naşte fiica sa Ileana. Din 1967 s-a angajat la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă (legătorie, corectură). Între 1967–1969 urmează anii III-IV la Facultatea de Teologie Bucureşti, iar în 1967 se înscrie la Facultatea de Geografie-Istorie Bucureşti. La 11 februarie 1973 este hirotonit pe seama bisericii Radu Vodă (paraclisul Seminarului teologic). Slujeşte onorific la biserica Bucur Ciobanul, împreună cu pr. Alexie Bârcă. Din oct. 1976 până la sfârşitul vieţii a fost paroh la biserica Sapienţei – Adormirea Maicii Domnului – din centrul Bucureştiului.

Ochiul securităţii însă a rămas permanent asupra lui. Face demersuri pentru salvarea de la demolare a bisericii Sapienţei şi se ocupă de mutarea şi restaurarea bisericii Mihai Vodă. În 1988 îi moare soţia, înmormântată la Cernica. Cu ocazia manifestaţiei din Piaţa Universităţii în 1990, sfinţeşte crucile. Este membru fondator al Alianţei Civice, devine membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei „Christiana”, participă la înfiinţarea Centrului de medicină socială „Christiana”. Este membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de alte mari figuri. Împreună cu preoţii Ioan Iovan, Liviu Brânzaş, Alexandru Capotă, Vasile Pătraşcu şi Dumitru Manta, deschide primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. În 1992 este ales membru al Consiliului Naţional al Alianţei Civice. În anii 1994–1997 participă la Simpozioanele Memorialului Sighet.

La 8 septembrie 1997, pe când se întorcea de la parastasul de la Mislea, este lovit de o maşină şi moare. „Accidentul” a fost de fapt regizat de aceeaşi securitate pentru a omorî încă un mărturisitor împotriva comunismului. Este înmormântat în 11 septembrie la Cernica, alături de soţia sa. Duminică 26 mai 2002, a avut loc la marginea şoselei Ciolpani – Tâncăbeşti, parastasul pentru pr. Voicescu şi sfinţirea monumentului ridicat în memoria sa.

Părintele învăţa prin tot ce făcea ca preot şi ca om, prin pilda vieţii sale. Înţelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morală, nu doar religioasă. Predicile de la amvon erau întotdeauna în strânsă legătură cu probleme curente, fie duhovniceşti, fie social-caritabile, chiar politice uneori. Ca duhovnicera unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atât de creştini obişnuiţi, cât şi de mulţi intelectuali de toate vârstele. Ca om de atitudine, îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, cunoscând de tânăr închisorile. Crescut şi educat în spiritul patriotismului, după 1989 părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţând aproape total la problemele personale şi dedicându-se parohiei şi societăţii. Astfel că unii l-au acuzat că face politică, în loc să-şi vadă de „datoriile” lui preoţeşti. Dar părintele a înţeles că datoriile sale erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i este indiferent cine conduce ţara. El însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat ecusonul de „Golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să spună doar „Doamne, Doamne”, să împartă binecuvântări şi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se mai află azi. Permanent preocupat de soarta ţării şi îndurerat de oportunismul celor aflaţi la putere.

„De ce?” – la înmormântarea pr. Constantin Voicescu:

„Poate că Domnul Dumnezeu, Cunoscător a toate, a binevoit să-l scutească pe bunul nostru păstor de alte chinuri mistuitoare, prefigurate dintru început în slujirea pentru care a fost chemat şi ca să nu fie ştirbită această slujire, le-a concentrat pe toate într-o singură străfulgerare de clipă. Sau poate că prin moartea subită suferită de părintele Constantin s-a scutit ţara aceasta de o catastrofală pedeapsă. Poate că era nevoie de o jertfă de răscumpărare pentru toate nelegiuirile şi blasfemiile care de lungă vreme întinează pământul patriei noastre.

Sau poate că Maica Domnului a dat semn că e nevoie de mare purificare a pământului pe care Ea şi L-a ales ca grădină. Poate că în locul miasmelor ce i-au otrăvit grădina Maica Sfântă s-a bucurat să primească spre înmiresmare tămâia sufletului duhovnicesc al părintelui Constantin, tămâie care a ars în atâtea rânduri în flacăra iubirii de cruce, neam şi ţară.” (Aspazia Oţel Petrescu, „Doamne, strigat-am!”, ediţia 2008). (http://www.miscarea.net/1-voicescu-inchisoarea-tg-ocna.htm)

O minune de la Aiud

Pr. Mihai Lungeanu îşi aminteşte: „Era atât de frig la Aiud, încât parcă îmi îngheţase şi sufletul în mine. Eram cu patul aşezat lângă Părintele Voicescu. Din plafonul de beton cădeau valuri de aer rece. Din podeaua de beton se ridicau valuri de aer rece. Ne puseserăm amândoi pătura în cap şi ne rugam. Era o zi de duminică. Nu l-am întrebat ce rugăciuni făcea. Bănuiesc că se gândea la Sfânta Liturghie. Eu, după obiceiul pe care îl căpătasem în cea de-a doua condamnare, urmăream în gând mersul Sfintei Liturghii săvârşite de către un preot pe care îl cunoşteam. Parcurgeam mintal toate etapele Sfintei Liturghii, inclusiv Sfânta Proscomidie. La un moment dat, l-am văzut pe Părintele Voicescu că simte mirosul de smirnă şi de regina nopţii (aproximativ, dar mult mai suav şi mai puternic). Am văzut cum trage pe nas acest parfum deosebit, care se răspândise în aer în jurul nostru. I-am spus că şi eu percep acelaşi miros deosebit. N-am comentat şi ne-am continuat rugăciunile până la sfârşit. Am fost convinşi amândoi de prezenţa Sfântului Duh în rugăciunea făcută de amândoi”.

Extras din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Mărturisitorul Constantin Voicescu în temniţa comunistă

de Adrian Nicolae Petcu

La 15 mai 1948, printr-un ordin al ministrului afacerilor de interne, serviciile speciale au trecut la o amplă campanie de arestări în rândurile legionarilor, după tabele întocmite în arhivele fostei Siguranţe burgheze. Însă, pe lângă legionarii cunoscuţi în evidenţele fostelor organe de represiune, autorităţile comuniste au considerat că este momentul să înceapă instalarea terorii în rândul celor care reprezentau viitorul ţării, adică în rândul tinerilor. Arestarea tineretului studenţesc, dar şi a celui liceal facilita măsurile luate de regim de reformare a învăţământului în oglindă cu cel stalinist, prin închiderea a numeroase şcoli şi transformarea altora după un tipar menit să fie permanent controlat şi manipulat în interesul partidului unic. Numai pentru faptul că „ideile democratice“ ale regimului nu-şi făceau loc în marile şcoli româneşti sau pentru că numeroşi tineri activaseră în organizaţiile de tineret ale partidelor istorice sau în alte asociaţii studenţeşti, sub acuzaţia de „activitate legionară“, au fost operate arestări la facultăţile şi academiile de teologie. Consecinţa imediată a acestor operaţiuni ale Siguranţei comuniste a fost închiderea şcolilor teologice. După acelaşi scenariu s-au efectuat arestări în multe alte şcoli liceale şi universitare.

Un astfel de caz este cel al tânărului Constantin Voicescu, care în anul 1948 era student la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Bucureşti. Pentru legături cu alţi tineri, dintre care unii activaseră în Frăţiile de Cruce, la 20 ianuarie 1949 a fost arestat, anchetat în condiţii extreme şi condamnat prin Sentinţa nr. 538, din 15 aprilie 1949, a Tribunalului Militar Bucureşti, la 4 ani de temniţă grea. După respingerea recursului, tânărul Voicescu ajunge la Piteşti, unde începuse reeducarea orchestrată din umbră de responsabili ai regimului comunist. Se îmbolnăveşte de TBC, pentru ca în mai 1950 să fie mutat la penitenciarul sanatoriu de la Tg. Ocna. Aici ia contact cu Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, condamnaţi pentru aşa-zisă activitate în organizaţie politică interzisă, dar care după 1946 manifestau o trăire creştiună autentică, dezbrăcată de orice haină politică.

Tânărul Voicescu învaţă din poeziile creştine care circulau în penitenciar şi Evanghelia după Ioan răspândită pe bucăţi de scândură unse cu săpun, practică Rugăciunea lui Iisus, aşa cum făceau cei doi, de acum prieteni ai săi, Gafencu şi Ianolide. La expirarea pedepsei, Voicescu primeşte încă 24 luni de detenţie administrativă, fiind totuşi eliberat la 14 iunie 1954. În conduita din libertate continuă să caute adevărul de credinţă şi să-l trăiască. Îşi găseşte un duhovnic în persoana lui Benedict Ghiuş. Caută literatură mistică la profesorul Alexandru Mironescu, îi cunoaşte pe Daniil Sandu Tudor şi Arsenie Papacioc şi primeşte sfaturi de la profesorul Dumitru Stăniloae, care îl îndeamnă să urmeze Teologia. Se căsătoreşte, pentru ca după absolvirea institutului să urmeze calea preoţiei. Numai că regimul se pregătea de un nou val de arestări, după lichidarea revoluţiei de la Budapesta şi retragerea armatei sovietice.

La 30 octombrie 1958 este arestat din nou şi anchetat la Ministerul de Interne. Este inclus într-un lot de 29 de persoane, sub acuzaţia de „constituire a unui grup contrarevoluţionar“. Voicescu este considerat de organele de represiune vârful unei grupări a foştilor deţinuţi de la Tg. Ocna, care în libertate ar fi complotat împotriva regimului prin aşa-zise întruniri legionare în timpul vizitelor pe care le făcea la mănăstirile Antim, Plumbuita, la biserici bucureştene sau la diferite ocazii, precum nunţi, botezuri sau înmormântări. Este acuzat că această iniţiativă o primise la Tg. Ocna de la Ianolide şi Gafencu în perspectiva răsturnării regimului şi venirii la putere a legionarilor. La proces, Voicescu refuză să recunoască cele declarate în ancheta penală. Cu toate acestea, prin Sentinţa nr. 844 din 28 august 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, Constantin Voicescu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. După respingerea recursului, la 30 decembrie 1959 Voicescu este mutat de la Jilava la penitenciarul Aiud. La 16 ianuarie 1963, printr-o decizie a unei comisii formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai Ministerului Afacerilor Interne, i se comută pedeapsa la 25 ani muncă silnică. La 25 iunie 1964 este eliberat de la Aiud. (Memoria Bisericii – Ziarul Lumina)

Foto: Manastirea Petru Voda si Fototeca Ortodoxiei

Sursa: MARTURISITORII