Viața Părintelui Justin Pârvu, ce a cuprins aproape un veac al acestei vremi trecătoare și a cunoscut nemijlocit toate tragicele evenimente care au schimbat fața acestei lumi, s-a făcut cunoscută până acum, prin numeroase mărturii, tuturor dornici a o afla. Nici nu vom încerca în aceste clipe, știindu-ne prea mici, să alcătuim o amănunțită scriere biografică, ci vom căuta să ținem la vedere pătimirile prin care a trecut Părintele, spre „pomenire din neam în neam”, ca „să nu se șteargă amintirea lor dintre oameni”. Căci astăzi, în această îmbelșugare de informație, aducătoare de risipire, adesea se pierd din vedere cele cu adevărat însemnate – și uităm ce ar trebui să ținem minte și nu mai știm ce ar trebui să știm…
Deși se prihănește a fi fost un copil tare neascultător, cu astfel de cuvinte: „Multe năzdrăvănii am mai făcut, că și Creangă s-ar minuna de istorisirile mele”, totuși, mărturisește Părintele Iustin, „ce spunea mama era sfânt pentru mine”. Însă, totodată, „copilăria a fost singura perioadă tihnită din viața mea… Copilăria asta frumoasă și bogată pe care am trăit-o eu m-a ajutat să îndur multe din încercările pușcăriei”.
Paradoxal, în ciuda năzdrăvăniilor, spune Părintele, „mie mi-a fost ușor să înclin spre viața monahală, pentru că mama, aproape în fiecare zi de Duminici și sărbători, ne lua la Durău, la Secu, la Sihăstria, pe la Neamț; se întovărășeau doi-trei vecini, puneau caii la căruță, merinde în traistă și – hai la mănăstire, 20-25-30 de kilometri. Mănăstirea Durău era un punct mare de atracție și important, cu deschidere spre Bucovina și Ardeal. Era o mănăstire rară, cu cântăreți și slujitori buni – și dacă ai fost de piatră, tot dădeai o lacrimă! La o priveghere de sărbătorile acestea mari, eram impresionat adânc mai ales când am văzut copilași de ani mei. Îmbrăcați în veșminte, ieșeau la Vohod acolo cu preoți, cu lumânări îaninte, ipodiaconi. Ei, și așa s-a imprimat viața asta a lor, încât când veneam acasă trăiam toată săptămâna viața Durăului sau a Secului”…
Încă un copil, la doar 17 ani, intră frate la Mănăstirea Durău, răstimp despre care își amintește: „Socoteam că aici este, într-adevăr, cerul pe pământ. Când mă închinam la icoanele Sfântului Altar și mă întorceam către strană și îmi făceam cruce și puneam închinăciune la Părintele Pahomie sau la Părintele Domețian, socoteam că oamenii aceștia sunt cu totul cerești, că n-au nimic pământesc decât numai ce se văd. Așa socoteam că sunt monahii. Și, într-adevăr, aceștia așa erau… În toată încrengătura de azi, amintirile despre adevărata viață de mănăstire le am de acolo, de la Durău. Mănăstirea Durău a fost într-adevăr o școlaă duhovnicească, unde am trăit cele mai frumoase momente lângă părinții care se nevoiau acolo”.
„Moartea făcea parte din viața noastră”
Este trimis la Cernica să facă seminarul monahal, unde se numără printre cei mai buni elevi și are colegi pe Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriții Sofian Boghiu, Grigorie Băbuș, Ioasaf Popa și Gherasim Iscu. Studiile sale sunt însă întrerupte din pricina vitrgiilor vremii: începuse cel de-al Doilea Război Mondial, iar școala din Lavra Cernicăi a fost închisă. În 1940 primește tunderea în sfântul și îngerescul chip al monahismului, iar anul următor, la 22 de ani, este hirotonit ieromonah. Încă de la această vârstă, Părintele Iustin va da piept cu grozăviile războiului, însoțind ca preot misionar Divizia 4 Vânători de munte, spovedind și împărtășind soldații ajunși până la Cotul Donului: „Moartea mi-a fost tovarăș și pe frontul de est, când am mers cu trupele române până la Odessa. Moartea făcea parte din viața noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viața de dincolo pe care ne-o dorim”.
După întoarcerea de pe front, își continuă studiile la seminarul monahal de la Roman, loc în care, după absolvire, în 1948, este numit slujitor la Catedrala străvechii Episcopii. Doar câteva zile mai târziu, două mașini ale Securității se opresc în fața Episcopiei unde Părintele Iustin slujea; a fost ridicat și dus la sediul Securității din Roman, unde începe să fie anchetat ca „dușman al poporului, cu „dulăii la gâtul nostru, întinși cu fața în jos”, împreună cu alți șaizeci și opt de oameni, timp de o lună.
„Comuniștii voiau să adune cât mai mulți pușcăriași. Erau prin Galați, Bacău, Iași, Botoșani, Suceava, Ardeal închisori începute de Antonescu, pe care le-au desăvârșit comuniștii. Era o mare pierdere pentru ei să desființeze închisorile. Au făcut aceste arestări în masă ca s-arate Moscovei, să arate lumii oarecum vigilența lor. Dacă purtai o șapcă, un cozoroc mai prelungit în față, gata: «Aaa, tu ești fascist!». Te luau frumos și luai cinci ani, cel puțin. Dacă unul avea un palton mai deschis, de primăvară, așa, un vernil, te lua la puricat… ce neamuri ai, dacă ai cumva rude prin pușcărie, condamnați… și, vrând-nevrând, te încadrau în «sumanele negre». Și toate acestea doar pentru a avea un prestigiu cât mai mare în fața Moscovei și ca să-și poată justifica activitatea lor, și pentru întreținerea acestei atmosfere de teroare din țară”.
Așa primește și Părintele Iustin, în urma unui simulacru de proces, condamnarea la doisprezece ani de închisoare. Însă Dumnezeu poate întoarce întotdeauna înspre bine uneltirile celui viclean, căci „când toate aceste interogatorii au luat sfârșit, viața mea a cunoscut o perioadă de pace. Ea începea când reușeam să pătrundem în interiorul nostru. Asta e cea mai importantă experiență pe care o poți avea în timpul vieții: să te cunoști pe tine însuți. După mult timp mi-am dat seama că în primii ani, de pildă, când încă erau, așa, într-o confuzie – nu știam noi încă ce înseamnă suferința aceasta, ce înseamnă lipsa de libertate – am început să gândim mai profund, să ne explicăm de ce suntem acolo și, după aceea, să rezistăm mult mai ușor”.
„O zi mai mult era un dar spre pocăință de la Dumnezeu”
Este purtat pentru anchetă, pe rând, prin temnițele din Suceava, Văcărești, Jilava, apoi trimis în detenție în ucigătorul Aiud, mina din Baia Sprie și cumplita Gherla.
„Primul cuvânt pe care l-am auzit după doi ani de arest a fost cuvântul«bandit». Ei bine, «bandit», cuvântul acesta, a mers până-n ziua de azi. Așa s-a moștenit pe la Aiud, pe la Gherla, prin Mină, peste tot: «bandit», «bandit» – nu mai aveau alt nume decât «bandit». Măi, da’ ce-am furat noi? Ce-oi fi furat, nu știu…
Și, tot așa cum vă spun, bandiți și bandiți – vreo lună. Dar când au văzut gardienii care este atitudinea noastră de lucru, apoi nu numai că se așezau pe o piatră frumos, să stea acolo să citească ceva sau să moțăie, dar mai intrau și în discuție cu noi. Mai ales când s-a întâmplat un accident cu un gardian. Mergea prin galerie și sunt abatajele astea care vin mereu de sus și se-ncarcă pe linia principală. Și, când mergea el pe acolo, se oprește în fața unui abataj – dar ăștia dau drumul la prima roabă cu minereu, și un bolovan mare l-a lovit în caschetă și l-a lăsat acolo la distanță de de cinci-șase metri. Când vine minereul, vedem o mogâldeață acolo: «Măi, ce-o fi? Oprește…». Milițianul se zbătea în lac de sânge, cu capul spart, crăpat. Ne-am dus repede, în sfârșit, la puțul de extracție. Era acolo comandantul lor – un plutonier major – și a venit la fața locului. Acum era chestiunea nu cumva să-l fi omorât noi. Noi l-am adus și l-am transportat repede, și l-am scos la suprafață. Ei bine, când au văzut ei treaba asta, s-au convins cu adevărat că n-avem nici în clin nici în mânecă cu crimele și orgiile care le «implantaseră» ăștia.
După treaba asta, s-au apropiat tot mai mult, unii să mai pună câte-o întrebare, dar la câteba zile i-au schimbat pe toți când au văzut că și-au pierdut propaganda. Și au venit alții, cu alte minciuni…”.
Așa cum mărturisesc nu puțini din cei trecuți prin aceste cumplite încercări, închisoarea, în loc să fie un loc al zdrobirii și morții lăuntrice, a însemnat un loc al apropierii de Dumnezeu și al întăririi în credință: „Când momentul morții îl aveai permanent înaintea ochilor, nu te mai interesa viața de dincolo de ziduri. Pentru mine aici era totul. Priveam lucrurile în ansamblu. Și vedeam că toată prezența noastră acolo nu este altceva decât pentru păcatele noastre și ale neamului nostru. Tot ce putea interveni era ca un dar de la Dumnezeu: moarte sau viață. O zi mai mult era un dar spre pocăință de la Dumnezeu. Toată această pregătire spirituală a făcut să mă orientez bine ce voi face eu cu viața în mănăstire, ce se petrece și cum trebuie să fim noi organizați și întreținuți spre a putea fi într-adevăr o lumină cu adevărat, să formăm o unitate și un corp comun împotriva întunericului care stăpânește veacul nostru, cum spune Apostolul Pavel. Celula a fost singura mea chilie unde am putut să-mi săvârșesc în tihnă pravila călugărească”..
Despre relațiile cu ceilalți deținuți, Părintele Iustin își amintește: „Era o legătură foarte strânsă, din moment ce, după eliberare, nu mă simțeam deloc bine când nu vedeam turma asta mare de 1.200 de oameni – să plecăm la muncă dimineața, să facem apel acolo, să ne întreținem între noi, să ffacem o rugăciune împreună, să avem un schimb de păreri, acolo, ca să-și mai spună păsurile…”.
Fragment din Biruința unui îndelung-pătimitor duhovnic: Arhimandritul Iustin Pârvu, de Radu Hagiu – Revista Familia Ortodoxă, nr. 7 (54), iulie 2013 via Mesagerul de Neamt
Sursa: MARTURISITORII
