Constantin (Costache) Oprişan (16 Martie 1921 – 26 iulie 1958)

Constantin (Costache) Oprişan s-a născut în 1921 în comuna Onceşti, jud. Bacău. Petrece o copilărie frumoasă pe coastele şi văile podişului Moldovei. Termină liceul la Bacău şi se încadrează în Frăţiile de Cruce în anul 1940. Dezlănţuindu-se prigoana generalului Antonescu împotriva tineretului legionar, Constantin alege calea exilului în Germania după ianuarie 1941 (foto sus). Acolo are şansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger la Freiburg.

În urma unui plan pregătit de nazişti, de a-i interna în lagăre pe legionarii aflaţi în Germania, la începutul lunii februarie 1943 este adus în lagărul de la Buchenwald. Acolo va fi deţinut până la 24 august 1944, împreună cu alte sute de legionari, când scapă cu viaţă în urma unui bombardament aliat asupra lagărului, care avea să facă mii de victime.

Se eliberează, se instruieşte în şcolile speciale germane şi face parte dintr-un grup de echipe de legionari paraşutate în România invadată de bolşevici. Dar, în primăvara lui 1945 se sistează programul paraşutărilor. Şefii grupului, Nicu Marinescu, Oprişan şi Creţu, iau hotărârea să plece în ţară, străbătând Ungaria în marş, clandestin peste frontiere. Reîntors acasă, a fost numit şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. În 1946 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, D.D. Roşca. Acesta din urmă, dându-şi seama că nu are în faţă un student obişnuit, când a fost vorba de existenţialişti l-a pus pe Oprişan să ţină cursul în faţa studenţilor. A fost ceva extraordinar, tânărul student probându-şi inteligenţa nemaipomenită şi capacitarea rar întâlnită.

De la Petre Hossu, martor ocular, asistent universitar al lui D.D. Roşca, aflăm de extraordinara capacitate a lui Oprişan: „Oprişan continuă, ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: „Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!” (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era când îi spunea vreunui student: „Dumneata eşti un ocoş!”, adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licentiat magna cum laude la Roşca şi Blaga?!” (în Permanenţe, martie 2002)

În 1947 Oprişan se căsătoreşte cu Constanţa Grama, încadrată şi ea în Mişcarea Legionară, în Cetăţui. Continuă reorganizarea Mişcării – cu toate că ruşii invadaseră ţara. Ernest Maftei, şi el legionar, povesteşte: „Eram în Bucureşti la Teatrul Poporului. Şi m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare duminică în altă Biserică. Ci, îmi zice el, io să iau Moldova; în ’47, bre! Să organizez io legionarii pe Moldova, şi el Ardealu’. Şi l-am lămurit că ne prinde… Da’, ar fi crezut Costică Oprişan, domnule?! L-au prins, a murit în chinuri..”.

Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava şi condamnat la 25 ani muncă silnică. Trece pe la Piteşti, unde va sta închis din 1949. Va fi torturat „pe măsura” funcţiei sale. N-a fost tânăr mai chinuit ca el în Piteşti!

Oprişan îşi va da seama de gravitatea şi grozăvia celor ce se întâmplau. Supus unor crunte bătăi, avea să sufere un adevărat martiriu. Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică şi artă, până la matematică şi filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”; „La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie… I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi… Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini… l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”… Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona… Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte… I-a venit rândul şi lui Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toţi cei din cameră… Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele”. („Mărturisiri…”)

Eugen Măgirescu: „Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de «reeducare». Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul, obligându-i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să-l bată, să-l scuipe, să-l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să-şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau lovit cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” („Moara dracilor”, Alba-Iulia, 1994)

Reeducarea continuă şi la Gherla (dus în toamna lui 1951), în temuta cameră 99. În urma torturilor s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi va fi internat în spitalul penitenciar de la Văcăreşti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat în procesul înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legătură cu reeducările. Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat într-una din cele 4 celule de la Casimcă (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrişor, pr. Gh. Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana morţii avea să urce sufletul său curăţit de orice pată la cer, în iulie 1958.

Marcel Petrişor: „Din ţeasta lui Oprişan, ochii sfredelitori sticleau ca doi cărbuni aprinşi. Muşchii nu-i mai rămăseseră decât la fălci, ca să vorbească, la mâini, ca să-şi poată duce sticla cu spută la gură, şi la picioare, ca să păşească până la tineta de murdărie. Încolo, pielea-i învelea oasele ca o traistă sculele de dulgher… Se ridicase chiar pe şezut în pat, făcând un efort imens să vorbească. Îl îneca o tuse interioară, vorbele-i şuierau. Mâinile-i erau ca nişte vreascuri, iar ochii străluceau mutându-şi privirea când pe unul, când pe celălalt”. („Fortul 13”, Bucureşti, 1991)

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi, auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi… Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul.Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni.Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă. Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos.Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprişan pentru noi.Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. Era o personalitate deosebită. Era o personalitate care nu s-a format numai în închisoare ci era format din afară. Era un fel de…, nu exagerez când spun că era un tip cu geniu în el, o scânteie de geniu. Şi cu o viaţă morală, şi cu o viaţă religioasă, şi cu o viaţă dedicată Frăţiilor de Cruce încât şi în închisoare a rămas pe linia lui, numai că s-a adâncit, bineînţeles, în timpul acesta din închisoare.” (în „The Ortodox Word”, Platina, SUA, 1997)

Despre moartea lui Oprişan relatează părintele Calciu: „Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă… Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!”. Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă… Constantin Oprişan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit. Înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”… Am spus gardienilor că a murit… Au venit după trei ore… L-am pus pe Constantin Oprişan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept – o floare albastră. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprişan, înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă”. Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud.”

În perioada detenţiei a compus mai multe poeme filosofice, publicate după 1990, cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion: „Când am luat cunoştinţă de acest poem atât de profund şi atât de bine şlefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura românească prin moartea acestui martir al tineretului creştin din România, ce flacără s-a stins în adâncul catacombei de la Jilava!” (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 10).

„Era un pedagog de talie mare. Era cult şi inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, „Masacrarea studenţimii române”, Buc., 1995).

Dumitru Bordeianu arată cuvintele lui Oprişan de la Piteşti înaintea declanşării experimentului reeducării: „Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el.Lupta va fi de lungă durată şicine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”. („Mărturisiri…”)

„C. Oprişan era resemnat, fiind în stare să suporte orice i-ar fi hărăzit soarta, dornic de a da tuturor din tot ce avea el mai de preţ, dragostea şi bunătatea care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Piteşti. În el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăţilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ţi potoli setea, iar când plecai, te simţeai mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-1 vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune.” (Neculai Popa, „Coborârea în iad”)

„Văzându-l în cele mai cumplite chinuri, un tânăr din aceeaşi celulă – student la Medicină, în anul III, când fusese arestat – şi-a luat gamela şi s-a îndreptat înspre un colţ al încăperii, fără să fie văzut de gardianul care controla mereu prin «spion». Cu un ciob de sticlă, tânărul student Gheorghe Calciu şi-a deschis o venă de la mână, lăsând să se scurgă o anumită cantitate de sânge. După ce şi-a oprit sângerarea, a aşteptat câteva minute pentru a se decanta şi, cu ultimele puteri ce le mai avea, le-a dus la gura muribundului. Din păcate, în acele clipe, Costache Oprişan trecea într-o lume mai bună.” (Grigore Caraza, „Aiud însângerat”)

„Cunoşteam pe Costache Oprişan din 1940 şi mă interesa evoluţia lui. Voinic şi bine făcut, rezistenţa lui fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi. Tuberculoza l-a sleit şi l-a ucis lent sub îngrijirea plină de atenţie a lui Calciu. Fireşte, i s-au refuzat medicamentele. Oprişan intenţiona să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. Nu ştim, dar cu moartea lui Costache Oprişan poate că românii şi lumea au pierdut un geniu care cine ştie când va putea să apară din nou. Descrierea martirajului lui Costache Oprişan m-a mişcat profund. Se topea zi de zi după marile bătăi prin care trecuse, fără speranţa unui ajutor şi fără să-l ceară, fiind rău văzut de „oficiali”, ştiind că nu-l va primi. Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii. Scurta convieţuire cu Calciu a fost plăcută şi, pentru mine, foarte folositoare. Am găsit într-însul un suflet cald şi bun, cu o mare vibraţie de durere la suferinţele altora şi mai ales ale celui ce murea în braţele lui. Îi port o amintire plăcută şi îl socotesc un suflet mare.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”)

„De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducaţi – probabil din cunoscuţii dinainte – şi care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-1 întrebe fel defel, prefăcându-se că e în admiraţia lor. Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă. Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi..

Nu a durat mult această stare de espectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui. Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinţa. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele ?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap. Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi. S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-1 trezească şi să-i urle în urechi:

– Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate…

Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu? de Sobolevschi?):

– Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni ? La care după o mică pauză – exprimându-se greu – Oprişan răspunde:

– Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori.

Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligenţei sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla. Chinurile au continuat, înscriindu-se însă în normalul ce caracteriza această perioadă. A început şi Oprişan să fie dus la Ţurcanu să-şi facă demascarea. Nu ştiu ce anume o fi spus.” (Aurel Vişovan, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, Vol I)

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MARTURISITORII