Cuvioasa Maică Teodosia Laţcu (17 martie 1917, Mezotur – † 8 august 1990, Mănăstirea Vladimireşti)

Maica Teodosia, pe numele de mirean Zorica Laţcu, s-a născut la 17 martie 1917 în localitatea Mezotur din Ungaria, unde se aflau părinţii ei în timpul primului război mondial. Fiica  unui avocat din Braşov, Zorica a absolvit cursurile  primare şi liceale în acest oraş, iar facultatea de Litere la Cluj (1936-1940), secţia filologie clasică şi modernă, cu o licenţă în greacă, latină şi franceză. S-a remarcat prin strălucirea cu care şi-a terminat studiile cât şi ca o mare poetesă.

Începe din 1941 să publice poezii la revista Gândirea. Opera Zoricăi de o înaltă ţinută ortodoxă se înscrie în sfera gândirismului. În acelaşi an este numită preparator universitar la Institutul român de Lingvistică. În 1944 apare la Sibiu primul său volum de poezii, „Insula Albă”, urmat în 1947 de „Osana Luminii”, apărut la Cluj şi de „Poemele Iubirii”, Craiova, 1949. Până în primăvara anului 1948 a lucrat ca „preparator” la Muzeul Limbii Române, la dicţionarul Sextil Puşcariu. Apreciată ca o bună cunoscătoare a limbii elene, Zorica era foarte utilă pentru lucrările de la Muzeu. Vacanţa Sfintelor Paşti 1948 a petrecut-o la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la marele duhovnic Arsenie Boca. De aici a plecat la mănăstirea Vladimireşti pentru a îmbrăca haina monahală. Maica Teodosia s-a integrat în viaţa mănăstirii. A scris în continuare poezii şi a tradus cu deosebire texte teologice din limba greacă. Biblioteca Astra Sibiu ar deţine manuscrisele lăsate de poetă (a tradus din imnele şi cuvântările Sf. Simeon Noul Teolog ş.a.).

Maica Teodosia se ataşează în acest timp de maica Mihaela (Marieta Iordache), cu care va locui împreună în perioada anilor 60 în localitatea Gurguieşti. Prietenia dintre ele s-a legat de când făceau parte din Cetăţuile legionare.

A fost ataşată spiritual de mănăstirea Sâmbăta de Sus şi îndrumată spiritual de părintele Arsenie, căruia îi dedică ultimul volum de poezii, „Poemele iubirii”.

În 1955 are loc drama de la Vladimireşti când duhovnicul lor, ierom. Ioan Iovan, stareţa Veronica Gurău şi comitetul mănăstirii sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Urmează întemniţarea unui al doilea lot de maici format din conducerea interimară. Cele 300 de maici sunt alungate din mănăstire şi li se intentează procese pentru „port ilegal de uniformă”.

Nici maica Teodosia n-a fost scutită de închisoare. Datorită handicapului ei fizic, nici un tribunal n-ar fi putut să o condamne. Şi totuşi, tribunalul militar comunist a condamnat-o la 3 ani închisoare, apoi domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

În anii 1970-1990, Zorica va locui la Braşov, unde în afara poeziilor, va colabora cu pr. prof. Teodor Bodogae la traduceri din operele patristice, apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti” (PSB).

La 2 februarie 1990, stareţa Veronica obţine aprobare pentru reînfiinţarea mănăstirii. Se întoarce şi maica Teodosia. Dar la 8 august 1990, este chemată sus în cer.

În anul 1999 sunt reeditate volumele „Osana Luminii” şi „Insula albă”, într-o carte de poezii îngrijită de arhim. Teofil Părăian. În 2000 apare vol. „Poezii”, Bucureşti, cu un Cuvânt înainte de arhim. Teofil, care scrie: „Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc, sunt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt ceva „de pe tărâmul celălalt”, din locul închis cu gard înalt, unde privim doar „printre uluci”. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi Cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu că au ajuns la noi prin cartea de faţă darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul”.

Doamna Aspazia: “N-am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi”

„Mărturisesc că n-am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire mistuitor. Iar prin darul harului, puterea ei de a iubi, se transforma în versul ei, se calma, era acel fluviu de iubire liniştit şi calm ce străbate necontenit lumea lui Dumnezeu. Poezia Zoricăi ne duce mereu, pe căi de frumuseţe inefabilă la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cum poţi să trăieşti din iubire şi pentru iubire, ce înseamnă să poţi iubi cu inima lui Iisus, aşa cum iubeşte Iisus. Cu ochii mereu fixaţi spre Acela care ne conduce spre Patria Cerească, Zorica ne face să pătrundem în misterul  relaţiei cu Divinul, prin iubire.” (Aspazia  Oţel  Petrescu, Permanenţe, aprilie 2001)

„Era prin octombrie 1955. Mă aflam încă din ianuarie, singur, într-o celulă din subsolul Ministerului de Interne (devenit mai târziu sediul C.C. al Partidului Comunist, iar după 1991 găzduind Senatul României). Nu-mi mai doream decât moartea, pe care o aşteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sărise peste pragul normalului, iar eu intrasem într-o semialienare, unde râsul se împletea cu plânsul. Această stare era alimentată şi de ameninţările de „sus”, de unde mi se promitea reeditarea acelei nopţi de groază…

La un moment dat am simţit un fior care îmi străbătea tot trupul, când am auzit cuvântul „Doamne”. M-am trezit pe loc făcându-mi cruce, automat, mâna mişcându-se ca provocată de un stimul de „reflex condiţionat”. Făcusem corp comun cu uşa, simţind inconştient că de dincolo de ea străbate un glas de înger de la care acum aud din nou cuvintele „Maica Domnului”. Zguduit, am sărit lângă uşă, auzind huruitul metalic al ei închizându-se. Tremuram! De ce? De frică? De ce? De noutatea glasului ceresc? Cred că de toate la un loc.

M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi. Ora era târzie. În timp ce gardianul era ocupat cu aşa-zisul „program”  de scoaterea noastră la WC, am ciocănit uşor în perete, improvizând un alfabet „sui generis”, greoi, neştiind „morse”. Litera „a” – o bătaie, „b” – două şi aşa mai departe. Mi s-a răspuns. Tentativa mea era extrem de dificilă şi periculoasă în acelaşi timp, deoarece trebuia să fiu extrem de atent pentru a simţi fâşâitul papucilor de pâslă ai gardianului când se apropie de uşă. Am aflat că vecina mea se numeşte Teodosia şi că este călugăriţă la Mânăstirea Vladimireşti. Nu ştiam că mânăstirea a fost desfiinţată, o parte din maici fiind arestate împreună cu părintele Ioan Iovan, iar celelalte alungate din mânăstire. Ciocăniturile din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, sunete coborâte din cer, simţind că numai de acolo îmi poate veni un licăr de speranţă.

În seara următoare am reluat tentativa mea „spunând” că mă aflu într-o situaţie disperată, din care nu mai am nici un fel de ieşire. În acea seară şi în cele care au urmat mi s-a transmis să mă rog, fiind întrebat ce rugăciuni ştiu.

Am reluat ciocănitul în perete, pe care îl întrerupsesem de câteva zile, şi iarăşi am fost întrebat dacă mă  rog. Am răspuns că încerc dar nu reuşesc. „Hai să încercăm acum să ne rugăm împreună” a fost mesajul de dincolo de perete. Disperarea însă mă pătrunsese în fiecare fibră a trupului, făcând să vibreze sufletul torturat care părea a nu mai fi al meu… Am ciocănit disperat în perete: „Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârşit!”…

Au trecut anii cu cele bune şi rele ale lor, iar după anul 1990 am aflat un lucru care m-a uluit. Maica Teodosia, care încercase atunci să mă lumineze şi ale cărei rugăciuni sunt sigur c-au fost ascultate de Cel de Sus şi m-au salvat, nu era alta decât poeta creştină Zorica Laţcu, formată în cadrul spiritual al revistei „Gândirea”, condusă de teologul şi poetul Nichifor Crainic”. (Traian Popescu, Permanenţe, iulie 2002)

Pomelnic

Pe toţi cei ce în veacuri au căzut luptând
Pentru biruinţa Crucii prea cinstite,
Cei ce în clipa morţii au avut în gând
Numele Treimii preablagoslovite,
Şi pe toţi aceia care au râvnit
Slava şi cununa mai presus de minte,
Pomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veni,
În împărăţia slavei Tale sfinte.
 

Pe toţi mucenicii Neamului, eroi,
Luptători cu spada sau cu rugi sfinţite,
Toţi cei ce se roagă astăzi pentru noi
Şi ne scot în grabă tainic din ispite,
Şi pe toţi aceia care pentru neam
Au trăit în temniţi ca-n morminte,
Pomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veni,
În împărăţia slavei Tale sfinte.
 

Pe tot neamul nostru evlavios şi sfânt,
Voievozi şi doamne, boieri, jupânese,
Toţi câţi dorm cu trupul în acest pământ,
În hotarul ţării noastre prea alese,
Pe părinţii noştri şi pe fraţii dragi
Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,
Pomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veni,
În împărăţia slavei Tale sfinte.
 

Şi pe toţi aceia care neştiuţi
Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,
Cei ce încă astăzi zac necunoscuţi
Şi-n biserici nu au slujbe şi canoane,
Pe toţi sfinţii care numai Tu îi ştii,
Şi al căror nume numai Tu-l ţii minte,
Pomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veni,
În împărăţia slavei Tale sfinte.

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MARTURISITORII