Simfonie compusa de Traian Popescu Maca in temnita:

Selecţii din concert – cantata “Mântuire” pentru cor şi orchestră, de Traian Popescu (1923-2010), compusă în închisoarea Aiud, între 1957-1962. Secvenţele sînt din concertul desfăşurat la Sala Palatului în Bucureşti, în 1993.

Filmul Noaptea Patimirilor:

“Noaptea pătimirilor”, o producţie TV România Internaţional 1998, după o idee de Virgil Maxim.

EXPERIMENTUL PITESTI

Terorismul din închisorile Piteşti; Gherla; Canal Tg. Ocna

de Traian Popescu Macă

Atacul brutalităţii asupra conştiinţei

Înainte de a face analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, ţin să fac următoarele precizări:

Sunt unul dintre cei 3 sau 4 supravieţuitori care trecând prin „Demascări” şi aşa zisa „Reeducare” poate aduce precizări şi în ceea ce priveşte ultima înscenare a securităţii, din 1957, cu care s-a încheiat acest lung şir de crime, printr-un aşa-zis proces al „autorilor morali” ai „reeducării”. De asemenea pentru o mai clară înţelegere a dimensiunii acţiunilor din închisorile amintite, am tratat această problemă în modul cum a fost abordat comunismul în volumele „HOLOCAUSTUL ROŞU” (1992 şi 1998) ale dlui Dr. Florin Mărtescu.

Analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor în perioada 1949-1952 nu poate fi desprinsă de tot ceea ce s-a petrecut în răsăritul Europei din 1917 în Rusia şi din 1944 în statele „predate” U.R.S.S.-ului.

Pentru a putea prezenta şi înţelege factorii care au stat la baza acestor „acţiuni” este necesar a puncta cu câteva citate caracteristica fundamentală a teoriei şi practicii marxist-leniniste şi anume: violenţa şi teroarea mergând până la criminalitatea organizată la nivel de stat Lenin: „voi ne-aţi provocat în octombrie la luptă; la această provocare noi vă răspundem cu teroare cu o întreită teroare; iar dacă va fi nevoie vom recurge la o şi mai amplă teroare” (V. I. Lenin GESA MONELTE WERKE — traducerea în limba germană ediţia a 4-a 1952 voi. XXXII p. 193).

ILIA EHREN BURG scria în foaia sa volantă intitulată „Ucide” (101): „Nemţii nu sunt oameni. Noi nu vom vorbi, noi vom omora! Ucide pe nemţii Nu te sfii, UCIDE!”

Generalul ceh INGR: „Când va veni ziua noastră, întreaga naţiune va urmări strigătul de război al husiţilor: Loveşte-i, ucide-i, nu lăsa pe nimeni în viaţă” (13 nov. 1944 B.B.C.).

Citatele pot fi enorm de multe şi toate converg către aceleaşi acţiuni de teroare. Vom mai reveni pe parcursul expunerii.

Răsăritul a fost incontestabil „ teatrul unui experiment” iar Piteştiul un segment al acestuia. El a fost un „Laborator”, ale cărui rezultate şi metode trebuiau extinse în toate închisorile, apoi în întreaga ţară. Dar în acelaşi timp Piteştiul a reprezentat şi un „Fenomen”. El a cuprins la cele două extremităţi ale sale, rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un minuţios şi „ştiinţific” program. La un capăt s-a produs o dezumanizare totală printr-o degradare psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s-a acţionat, iar la celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul. Sfinţi şi mucenici pe de o parte, monştrii pe de alta. Între cele două extreme s-au manifestat toate posibilităţile de comportament uman în faţa terorii şi torturii maxime şi continui. Acolo s-a experimentat acel principiu materialist: „cumulări lente cantitative, duc la salturi brusce calitative”. Rezistenţa umană acumulând cantităţi uriaşe de tortură poate ajunge într-un moment dat la o clipă când cel torturat cedează psihic, moral şi fizic transformându-se din victimă în călău — cum se cerea de cel care îl tortura. Astfel s-au putut produce mutaţii psihice asemănătoare schimbării stării de agregare a materiei, când un metal sau un lichid se transformă în licihd sau gaz din momentul în care atinge punctul critic. Oameni care în condiţii normale de existenţă au dat dovadă de acte cu adevărat eroice, acum, supuşi torturilor şi presiunilor psihice permanente, timp de luni de zile sau ani, s-au transformat în „neoameni”. Unii din „fericire” puţini dacă aceasta se poate numi aşa — nu şi-au mai putut reveni niciodată, părăsind această viaţă tot în condiţii tragice „oferite” de cei care îi folosise. Mă refer la cei care în „cazimca” de la Jilava, unde zidiţi de vii în celule construite special de criminalul regim şi-au aflat sfârşitul din această lume, rămânând în judecata „celui de sus”, după ce fuseseră folosiţi ca martori falşi. Dar şi la cei care în urma torturilor de la Piteşti nu au rezistat, o parte din ei dar nu cei mai vinovaţi sau mai exact nu singurii vinovaţi — fiind preluaţi de securitate în anchete după 1952 şi care au clacat.Acestora securitatea le aplică un diabolic şi criminal regim de tortură, determinându-i să afirme că atrocităţile comise în închisori s-au făcut din „ordin legionar”. Apoi îi trimite în faţa plutonului de execuţie.

Citez în sprijinul celor mai sus afirmate câteva fraze din „Procesul verbal de Interogatoriu” luat deţinutului Juberian Constantin la data de 28 ianuarie 1954.

ÎNTREBĂRI: „Ai fost forţat de cineva să te sinucizi? — Prin faptul că nu ţi se pun în sarcină fapte ce nu-ţi aparţin cât şi prin faptul că nu ai fost întrebat decât despre faptele criminale pe care le-ai săvârşit, dovedeşte că încercarea de a te sinucide ai făcut-o tocmai în scopul de a nu răspunde cinstit în faţa organelor de anchetă şi a ascunde atât faptele tale cât şi pe ale altora de aceeaşi categorie cu tine! Aşa a fost treaba?”

RĂSPUNS: „Prin încercarea mea de a mă sinucide nu am căutat să ascund faptele mele şi nici pe ale altor elemente împreună cu care am activat, ci această încercare de sinucidere am făcut-o pentru a termina cu viaţa.”

Câtă tortură fizică şi psihică s-a putut acumula de-a lungul anchetelor în fiinţa şi conştiinţa acestui om ca să încerce să-şi pună capăt zilelor?!

Continuând analiza celor petrecute în închisorile amintite, apelând la aparatul de teroare cel mai sângeros din istoria lumii, se pun întrebările fireşti valabile atât pentru „Experimentul” comunist cât şi pentru „Laboratorul” său Piteşti şi anume:

—  Cine a conceput satanicul „experiment”?

—  Cine au fost autorii proiectului?

—  Cine au fost executanţii?

—  Cine au fost sprijinitorii din umbră?

—  Cine au fost colaboratorii?

—  Care a fost scopul organizării unui asemenea „experiment”?

Pentru a putea răspunde la primele două întrebări începem prin a face câteva precizări.

Sistemul comunist ultracentralizat nu permitea iniţiative personale, totul desfaşurându-se într-o perfectă respectare a erarhiei, şi a unei discipline oarbe: nimeni nu execută nimic fără ordin, iar după executare urmează raportarea în amănunţime asupra aducerii la îndeplinire a acestuia.

După 1945 ţara noastră s-a „bucurat” de o dublă guvernare, care în esenţă era de fapt una singură. Guvernul şi conducătorii marilor instituţii centrale, în calitate de simpli executanţi, pe de o parte şi consilierii sovietici care îi dublau la toate nivelele pe de altă parte. Aceştia din urmă transmiteau directivele primite de la Moscova şi vegheau la strica lor execuţie.

Vârful piramidei organizatorice era constituit de „ Comitetul Central PCR” sau „PMR şi organul său represiv, securitatea, aceasta având însă „privilegiul” de a le controla şi pe primele.

Ambele organisme se aflau desigur sub directul control sovietic.

În felul acesta ştiind structura organismelor statale la acea oră, răspunsul firesc la cele două întrebări iniţiale „Cine a conceput satanicul experiment? ” şi „ Cine au fost autorii proiectului ? ” este: „ Comitetul Central al P. C.R. ” sau „PMR ” respectiv „ Biroul său politic” şi în acelaşi timp securitatea, iar peste ambele Consilierii Sovietici cu experienţa lor de 30 de ani (\ 917-1947) deloc neglijabilă.

Din documentele apărute în ultima vreme, inclusiv monumentala lucrare „Holocaustul Roşu” autor dr. Florin Mătrescu”, reiese clar experimentarea în spitalele de psihiatrie din Rusia a procedeelor de alienare psihică şi „spălarea creierelor” pentru opozanţii comunismului.

În continuare voi cita din „manualul de instrucţiuni privind războiul psihopolitic”, „Spălarea Creierului”, „Complotul Psihopolitic al Comunismului”. Volumul a apărut sub redactarea scriitorului PAN IZVERNA, a traducerii din americană a doamnei MIOARA IZVERNA şi prefaţarea d-lui SERGIU GROSSU. Cartea editată de JOHN KEATS alias KENNETS GOFF fost membru al Partidului Comunist din America în perioada 1936-1939 conţine cuvântul adresat de BERIA în 1936 studenţilor americani de la Universitatea Lenin. „Menirea Psihopoliticii este, în prima etapă, aceea de a organiza supunerea şi de a orienta scopurile pe care aceştia trebuie să le urmărească şi, apoi, aceea de a menţine starea de supunere prin anihilarea acţiunilor persoanelor şi personalităţilor care ar putea să îndrepte grupul spre nesupunere”.

După enunţarea rolului Psihopoliticii, le spune tinerilor: „în cazul când în grupurile de tineri există lideri puternici, agentul psihopolitic poate să acţioneze în mai multe feluri, folosindu-se de ei sau îndepărtându-i. Dacă liderul vizat, băiat sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie schimbat cu grijă, îndreptându-1 spre căi criminale, după care urmează să fie ţinut sub control prin şantaj sau prina alte mijloace”. Metoda cum se va vedea mai departe a fost aplicată de administraţia închisorii Piteşti, începând cu vara anului 1949.

Citez mai departe.

„De exemplu un soldat căzut prizonier poate fi maltratat, înjosit şi umilit până e adus într-o asemenea stare încât chiar şi cel mai neînsemnat gest al celor ce l-au chinuit îl va face să tremure de frică. El se va supune fără crâcnire sau îşi va schimba simţămintele şi credinţele la prima vorbă poruncitoare a asupritorilor săi. Dacă este degradat până la limita necesară prizonierul poate fi făcut să-şi ucidă chiar şi compatrioţii aflaţi în acelaşi lagăr cu el. Apreciez că acest paragraf nu necesită comentarii.

„Omul — se spune mai departe — nu trebuie să mai creadă despre sine sau despre cei din jurul său că ar fi apţi de «rezistenţă spirituală» sau de sentimente nobile.” De aceea se spune în continuare:

“Religia trebuie să fie socotită demodată, prin îndoctrinare psihopolitică demonstrându-se că nu există suflet şi că Omul e un animal. Mincinoasele mecanisme ale Creştinismului l-au făcut pe om să săvârşească, fără nici un rost, tot felul de acte de bravură spunând oamenilor că există o viaţă de apoi, teama lor de urmările pe care le-ar putea avea actele de curaj, făptuite de ei în timpul vieţii, a scăzut mult. Dacă vrem ca poporul să asculte de ordinele noastre fără să crâcnească, această teamă trebuie mult mărită. Aşadar, credinţa în Biserică trebuie să dispară şi puterea Bisericii trebuie anihilată pas cu pas.

În programul său de degradare a Omului, agentul psihopolitic trebuie să se ocupe de fiecare familie profund religioasă şi să-i provoace unuia dintre membrii ei o stare de nevroză sau de nebunie, după care să susţină că această nevroză sau psihoză este rezultatul credinţei religioase a celui bolnav. Religia trebuie să devină sinonimă cu nevroza sau psihoza. Oamenii profund credincioşi vor fi consideraţi din ce în ce mai puţin responsabili de propria lor sănătate mentală şi vor fi trecuţi, din ce în ce mai mult în grija agenţilor psihopolitici”.

Voi încheia citatele cu cel de la pagina 84.

“Populaţia trebuie convinsă, prin diferite metode că bolile mentale pot fi tratate numai prin şoc electric, tortură, lipsuri de toate felurile, umilire, discreditare, violenţă, mutilare, ucidere şi administrarea pedepsei sub toate formele ei”.

O dacă conceput şi cunoscut programul diabolicului experiment urmează să trecem la faza următoare şi anume punerea lui în aplicare.

CINE AU FOST EXECUTANŢII?

Aceştia au fost în ordine erarhică: Conducerile MINISTERULUI DE INTERNE, A SECURITĂŢII a DIRECŢIEI PENITENCIARELOR precum şi a administraţiei PENITENCIARELOR implicate.

Este arhicunoscut faptul că până la ministrul Marin Jianu din Ministerul de Interne, la generalul NICOLSKI, coloneii CZELLER, SEPEANU, DULGHERU (Dullberger), CONSTANTINESCU — inspector — NEMEŞ ALBON, toţi aceştia s-au făcut vinovaţi de conducerea şi executarea criminalului „Experiment”. Ultimul citat mai des col. ALBON felicită la canal pe cei care l-au torturat pe doctorul SIMIONESCU împuşcat între „sârme”. Doamne! Aceasta seamănă cu felicitarea minerilor” după devastarea Capitalei în 13-15 iunie 1990.

O întreagă pleiadă de conducători ai Securităţii şi ministerului de Interne nu numai că nu au fost străini de acţiunile ce se desfăşurau la Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor, dar au fost executanţii direcţi ai ordinelor superioare, supervizând aducerea lor la îndeplinire. Mutările deţinuţilor de la un penitenciar la altul, s-au făcut dirijat, organizat, şi în perfectă cunoştinţă.

Aceştia ajunşi de la Piteşti la noile pe penitenciare, erau preluaţi de conducerile administrative şi politice care le amenajau apoi camere speciale pentru acţiunea de „Demascare – Reeducare”. Mutările de la o celulă, sau cameră, la alta, cum era şi firesc, le făcea conducerea închisorii în funcţie de „stadiul” în care se afla deţinutul în cadrul „Experimentului”.

La Piteşti, acţiunea s-a început cu concursul şi în prezenţa directorului închisorii Dumitrescu ALEXANDRU şi a gardienilor: MÂNDRUŢĂ, LĂZĂROIU, GEORGESCU, DINA, NISTOR. Oficiantul sanitar CIOLTAN ridică pe deţinutul NIŢĂ omorât în bătăi ca şi pe ceilalţi asasinaţi sau sinucişi. Doctorul penitenciaruui, Ionescu, eliberează certificate de deces false, iar ofiţerul politic MARINA supraveghează şi coordonează împreună cu directorul DUMITRESCU ALEXANDRU întreaga acţiune.

La Gherla torturează în bătăi gardienii: VĂŞCANU, NICHI DĂNICĂ, LAZĂR SIMION, GABOR TIBERIU. Doctorul penitenciarului, BĂRBOSU, face acelaşi oficiu ca la Piteşti, eliberând certificate false, iar ofiţeri politici AVĂDANEI şi SUCEGAN conduc şi urmăresc întreaga desfăşurare a „Demascărilor”.

Toţi ofiţerii politici au pus la dispoziţie în celule, hârtie şi creioane — care de fapt erau total interzise de regulamentul închisorilor—în scopul obţinerii de informaţii despre persoanele nedeclarate în timpul anchetelor de la securitate. Tot ei au urmărit mersul şi evoluţia torturilor, dirijând mutarea deţinuţilor dintr-o celulă în alta. Menţinând permanenta legătură cu forurile superioare ofiţerii politici în momentul primirii dispoziţiilor din partea acestora de mutarea deţinuţilor de la un penitenciar la altul, selectau pe cei care urma să fie transferaţi. O dată ajunşi la noile penitenciare, ofiţerii politici îi preluau pe cei „reeducaţi” oferindu-le camere speciale unde aveau loc torturile.

Elementele succint prezentate până în prezent, ne duc clar la concluzia categorică că „Experimentul” „Demascare-Reeducare” a aparţinut în exclusivitate aparatului politic şi administrativ al Statului sprijinit de consilierii sovietici care îi dirijau, îndrumau şi supravegheau.

SPRIJINITORII DIN UMBRĂ

 

Aceştia au făcut parte tot din pleiada executanţilor şi „INIŢIATORILOR” care transmiţând ordinele primite verificau la „faţa locului” îndeplinirea lor întocmai.

„Experimentul” însă s-a bazat şi pe alte elemente şi anume:

—  de cunoaştere a specificului, a structurii umane pe de o parte, cât şi pe necesitatea distrugerii pivotului de rezistenţă anticomunistă, conştiinţa creştină.

—  pe posibilitatea manevrării şi influenţării unor destine individuale şi colective, prin aplicarea de torturi îndelungate.

—  de a avea un caracter ultrasecret şi conspirativ care să asigure păstrarea unei tăceri absolute privind scopurile şi metodele de executare a „Experimentului”.

Or aceste condiţii nu puteau fi asigurate decât de acei care duc de secole o luptă făţişă sau uneori subtilă de subminare şi combatere a spiritualităţii umane, de înlocuire a „TEONCENTRISMULUI” prin „ANTROPOCENTRISM” şi anume a „CURENTELOR MATERIALISTE DE TOATE FELURILE”.

COLABORATORII ŞI CUM S-AU RECRUTAT VICTIMILE ŞI CĂLĂII

Colaboratorii „Experimentului” pot fi împărţiţi în două categorii mari:

1. Câţiva foarte puţini care au trecut alături de Ţurcanu fără a primi nici o palmă, unii dintre ei fiind înspăimântaţi la gândul că îi aşteaptă cine ştie ce suplicii.
2. Alţii tot puţini care după ce au fost torturaţi, unii rămânând fără fese (cazul POP CORNEL) au cedat executând ordinele lui ŢURCANU.

La închisoarea Piteşti în perioada iunie-septembrie 1949 un număr de cea 20 de deţinuţi au fost izolaţi la etajul II, la aşa zisa secţie S.S.I. păzită de un comisar civil ŢAPU unde erau încarceraţi foştii socialişti ai lui TITEL PETRESCU şi alţii acuzaţi de spionaj.

Printre cei izolaţi au fost: VALERIU GAFENCU, ION IANOLIDE, PANDURESCU, ADRIAN CĂRĂUŞU, ROMICĂ EUTUŞANU (toţi închişi din 1941), COMŞAIERONIM, NUŢI PĂTRĂŞCANU, FLORIAN DUMITRESCU, VOINEA OCTAVIAN, COSTACHE OPRIŞAN, subsemnatul şi alţii de care nu-mi mai amintesc. Se pare că aceştia erau socotiţi mai reprezentativi, urmând a fi „anihilaţi” prin tortură printre primii. De altfel aşa s-a întâmplat cu Comşa şi Pătrăşcanu.

La Suceava în anul 1948 BOGDANOVICI ALEXANDRU are un „vorbitor” cu tatăl său prefect de Botoşani întrevedere nesolicitată de el ci înlesnită de afară. Bogdanovici originar din Soroca activase în „Frăţiile de Cruce”, făcuse închisoare în timpul perioadei „antonesciene” iar după 1947 conducea „Grupul Studenţesc Legionar Iaşi”.

În concepţia lui „reeducarea” trebuia să fie un act voit şi liber consimţit, nicidecum un act de constrângere şi violenţă. Astfel ia fiinţă la Suceava „O.D.C.C.” (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), care în gândirea lui BOGDANOVICI reprezenta se pare şi un „joc politic” (mai mult ca sigur la rugămintea tatălui său) pentru salvarea lui şi probabil a celor cu care intrase în închisoare. Dar în acelaşi timp se poate aprecia că „forurile conducătoare” care au gândit, condus şi supravegheat „Experimentul” au urmărit în această fază la Suceava „testarea” celor mai şovăielnici dispuşi să accepte acest demers criminal. Astfel se explică faptul că „Ei” găsind în Ţurcanu colaboratorul ideal pentru punerea în practică a satanicului „Experiment”, îl folosesc instruindu-1 asupra modului de desfăşurare a acţiunii. Se ştie că după plecarea studenţilor majoritatea legionari de la Suceava la Piteşti, Ţurcanu a lipsit un anumit timp din închisoarea Suceava, bănuindu-se că a fost dus la Bucureşti, iar dintr-o Sursă care nu am calitatea să o dezvălui, a fost şi la Moscova. Omorârea lui Bogdanovici la Piteşti, ca „oportunist” de către Ţurcanu şi primii lui colaboratori, confirmă faptul că „ iniţiatorii” au hotărât dispariţia lui în acea primă fază după ce el inconştient îşi îndeplinise misiunea de „ TURNESOL “. Trebuie menţionat faptul că adeziunea la O.D.C.C. a fost extraordinar de mică, insignifiantă, toţi ceilalţi deţinuţi proveniţi din cadrul mişcării LEGIONARE opunându-se în proporţie covârşitoare acestei acţiuni.

În ceea ce priveşte pe ŢURCANU, acesta făcuse parte din F.D.C. (FRĂŢIILE DE CRUCE) în toamna 1940-41 după ianuarie 1941 nemaiactivând. El a fost coleg de clasă şi apoi la FACULTTEA DE DREPT din Iaşi cu ŞTEFAN CACIUC. Acesta din urmă s-a întâlnit cu ŢURCANU în 1946 la examene, care i-a spus: „Ce faceţi voi vă priveşte, eu sunt comunist! Sunt prieten cu fraţii lui EMIL BODNĂRAŞ şi aceştia mă susţin şi mă ajută să fac carieră în politică. Aşa că aceasta este ultima dată când mai vorbesc şi mă întâlnesc cu tine” (MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII VOLI — DUMITRU BORDEAIANU)

Se înscrie în „UNIUNEA NAŢIONALĂ A STUDENŢILOR DIN ROMÂNIA” (Organizaţie oficială procomunistă ajungând în comitetul de conducere al acesteia) apoi se înscrie în „Partidul Muncitoresc Român” fiind selectat pentru a fi trimis la o şcoală de diplomaţi.

TEFAN C ACIUC în timpul anchetei aminteşte de întâlnirea lui cu ŢURCANU, acesta fiind arestat şi adus la închisoarea Suceava toamna târziu după ce anchetele erau aproape terminate. Urmează numirea lui ca „planton” de către administraţia închisorii precum şi testarea şi instruirea lui în ceea ce va urma la Piteşti. Trebuie menţionat că anchetele securităţii se făceau în incinta

închisorii Suceava.

Dintre primii şi singurii de fapt care s-au alăturat lui Ţurcanu la Suceava au fost: GEBAC, NEGURĂ, LIVINSCHI MIHAI, MĂRTINUŞ, SOBOLEVSKI, ZBRANCA, POPA ALEXANDRU (ŢANU), proveniţi dintre legionari. Ulterior numărul celor care se pun la dispoziţia lui Ţurcanu se măreşte cu deţinuţi din alte categorii de arestaţi, care acceptă totul din oportunism, frică, sau din simplă slăbiciune umană văzând ce se petrece în jurul lor. La Piteşti şi apoi la Gherla pe măsura amplificării torturilor numărul celor care cedează creşte, dar în acelaşi timp şi al acelora care sunt omorâţi, se sinucid sau săvârşesc tentative de sinucidere. Majoritatea covârşitoare a celor care trec prin suplicii este copleşită şi tăcută. Din când în când, câte unul desconspiră celor netrecuţi prin „demascări”, urgiile „Experimentului”. Aceştia sunt desfiguraţi şi purtaţi prin camere pentru a se anihila asemenea tentative. (Cazul legionarului TACHE ROD AS de la Gherla). Totul ia aspectul unui sinistru şi macabru convoi al morţii. Zdrobiţi fizic, disperaţi sufleteşte, ei înfruntă muţi această urgie a secolului cu ultimele resurse umane, ascunse şi nebănuite ce nu fuseseră totuşi distruse.

Din nefericire „căderea” pentru unii a fost ireversibilă ei sfârşind fără a-şi fi revenit, deşi rezistaseră eroic anchetelor Securităţii. (Dan Dumitrescu, Nuti Pătrăşcanu, Popescu Aristotel, decedaţi la „Cazimea” din Jilava). Alţii au reuşit să se smulgă din dezastru redevenind ce au fost înainte de a trece prin acest „cazan” al supliciilor”.

Doresc în acest final de capitol să menţionez şi să accentuez că nu persoanele care au colaborat la acest „Experiment” trebuiesc aduse în primul plan al vinovăţiei. Acţiunea o dată concepută şi definitivată trebuia îndeplinită şi pentru aceasta se puteau găsi atâtea persoane de câte aveau nevoie „ iniţiatorii”. Planul trebuia îndeplinit indiferent de persoana care era folosită. Ulterior însă „iniţiatorii” au deturnat şi acest aspect, făcând uz în anchetele ce au urmat, numai de deţinuţi care au provenit din rândul „Mişcării LEGIONARE. Asupra acestui aspect voi reveni în capitolul următor.

SCOPUL „EXPERIMENTULUI” ŞI ALEGEREA ÎNCHISORII PITEŞTI CA LOC DE DESFĂŞURARE A LUI

Această „acţiune” a avut un scop imediat care a constat în obţinerea din partea securităţii, a unor informaţii despre persoanele nearestate. Lucrul acesta s-a realizat în mare măsură, facându-se arestări şi procese cu opozanţi ai comunismului care nu fuseseră descoperiţi, în ciuda torturilor aplicate de securitate primilor arestaţi. Unii din cei care rezistaseră cu adevărat eroic la securitate, în „Demascările” de la Piteşti sau Gherla capotează ca urmare a şocului psihic pe de o parte cât şi a torturilor inimaginabile şi îndelungate de pe altă parte. La securitate ancheta dura câteva săptămâni şi o făcea adversarul direct acum însă „anchetatorul” era acela care şedea lângă tine te supraveghea şi tortura luni de zile — zi şi noapte — şi care îţi cunoştea intimităţile. Concomitent însă „acţiunea” bine gândită şi programată pe etape, se transformă în „Experiment” aşa cum am precizat în primele pagini ale acestei prezentări.

„Cedările au avut diverse forme şi s-au produs în etape diferite în funcţie de o serie de factori:

— „de menţinerea unui timp mai scurt, sau mai îndelungat în „şoc.

— de funcţia, avută până la arestare pentru a se putea influenţa asupra celorlalţi. (Torturile erau direct proporţionale cu scara ierarhică pe care se aflase afară cel asupra căruia se acţiona)

—  de abilitatea cu care te puteai strecura „mimând” acceptarea sau „căderea”.

—  de gradul de labilitate al caracterului deţinutului

—  de rezistenţa la teroare, care de multe ori se sfârşea brusc (cazul multora ca POP CORNEL sau VOICU ANDREESCU etc).

—  de firea mai fricoasă sau mai curajoasă a fiecăruia în faţa agresiunii fizice şi psihice.

—  de obişnuita sau neobişnuinţa cu bătaia.

—       de sadism — (TRAGEDIA PITEŞTI — COSTIN MERIŞCA)

S-a mai întâmplat şi un alt „fenomen” cu unii care după „cădere” se înverşunau parcă să vadă alături de ei pe cei care se împotriveau eroic. Şi uneori au reuşit!!

„Experimentul” urmărea ca prin torturi fizice şi morale asupra victimelor să se obţină transformarea lor, ştergerea conştiinţei etnice — de apartenenţă la un neam şi la o cultură. Procesul ţintea extirparea centului naţional din creierul deţinutului. Kominternul obţinuse lucrul acesta la toţi comuniştii care n-aveau nici o aderenţă la ideea de patrie pe care o subtituiseră cu ideea de „Revoluţie universală şi de „patrie proletară universară”.

„Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, Târgşor de către agentul regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat în mediu concentraţionar şi carceral cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scară individuală şi de grup.

Rostul acestui experiment era acela de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identităţii şi de a determina condiţiile disiminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios şi a declanşa astfel o mutaţie etnico-religioasă la scara întregii comunităţi naţionale” (Prof. univ. ILIE BĂDESCU şi DAN DUNGACIU — EXPERIMENTE TOTALITARE — modelul reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952.) Piteştiul devenind „Laborator” al „Experimentului” comunist, poartă şi o altă amprentă specifică luptei anticomuniste din ţara noastră. La Piteşti s-a urmărit desfiinţarea acelei forţe care se opusese constant comunismului încă din anii 1919-1920 când s-a înlocuit drepelul roşu de pe „Atelierele Nicolina” şi de la „Regia monopolurilor statului” din Iaşi cu tricolorul român. Lupta anticomunistă nu a reprezentat numai acţiuni şi atitudini cu caracter politic de „rezistenţă”. De-a lungul timpului ea a îmbrăcat haina spiritualităţii creştine care s-a opus materialismului. Pe măsură ce „omul” luase locul lui Dumnezeu, devenea tot mai evident că va sosi momentul „răzbunării” satanice împotriva apărătorilor credinţei în Dumnezeu. Aces rol de „Apărători” şi-1 asumase „MIŞCAREA LEGIONARĂ”. Comunismul brutal şi agresiv precum şi forţe nocive camuflate mult mai subtile nu-1 puteau ierta. Dintre cele trei entităţi distincte „individul” „Colectivitatea naţională” şi „Naţiunea” ultima a fost cea mai contestată şi în final agresată. „Neamul cuprinde:

1. Toţi Românii aflători, în prezent, în viaţa
2. Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor
3. Toţi cei ce se vor naşte Români

Neamul are:

1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele
2. Un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile lui
3. Un patrimoniu spiritual care cuprinde:
4. a)  Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
5. b) Onoarea lui ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normelor izvorâte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
6. c) Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gândirii şi artei. Această cultură nu este internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui. Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine.

Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor. Pe toate un neam trebuie să şi le apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual.

Ţelul final al Neamului este viaţa? Dacă este viaţa, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi-o asigura.

Ţelul final nu este viaţa. „Ci ÎNVIEREA”. Învierea neamurilor în numele MÂNTUITORULUI  Isus Hristos…

… Ve veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final„ÎNVIEREA DIN MORŢI” este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.

Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta” — (CORNELIU ZELEA CODREANU „PENTRU LEGIONARI”.

In „laboratorul” Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un neam, nimicit „virusul spiritualităţii” şi ÎNDUMNEZEIRII OMULUI”.

CE A DETERMINAT ALEGEREA PITEŞTIULUI CA LOC AL „EXPERIMENTULUI”?

Din anul 149 închisorile destinate executării pedepselor erau profilate pe categorii sociale şi anume:

Intelectualii — închisoarea Aiud

Ţărani şi muncitori — închisoarea Gherla

Studenţi — închisoarea Piteşti

Elevi închisoarea Târgşor

Femei închisoarea Mislea şi Miercurea Ciuc.

1. Studenţii încarceraţi la Piteşti reprezentau factorul dinamic al societăţii, prin care aceasta se opusese comunismului.
2. Datorită tinereţii ei aveau şansa cea mai mare de supravieţuire.
3. Din punctul de vedere al structurii politice studenţii proveneau în proporţie de peste 85 % din „Frăţiile de Cruce” ale MIŞCĂRII LEGIONARE.
4. Studenţii arestaţi (nu numai cei proveniţi din MIŞCAREA LEGIONARĂ) erau vârfuri în Facultăţi şi fuseseră premianţi în licee condiţie necesară acceptării lor în „Frăţiile de Cruce”.
5. Prin distrugerea morală şi fizică a grupării de mijloc dintre „elevi” şi „maturi” reprezentată de studenţime se prăbuşea întreg „edificiul”.
6. închisoarea Piteşti prin poziţia ei în afara oraşului permitea o izolare perfectă şi deci asigurarea secretului de care avea nevoie „Experimentul”.

O dată sfărâmat aici pivotul „rezistenţei”, tineretul, acţiunea urma să fie extinsă în celelalte închisori şi apoi în afara lor.

Planul „Experimentului” minuţios pregătit a găsit ca metoda cea mai eficientă de distrugere a MIŞCĂRII LEGIONARE era cea din interiorul ei.

„Noi (declara Tureanu) facem altceva şi o facem mai bine: vă ucidem moral până vi se face scârbă de voi înşivă să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai puteţi dori „biruinţa legionară”. Care dintre voi să dorească aşa ceva? POP CORNEL mai poate dori biruinţa legionară?… Acum nu mai sunteţi decât nişte epave. Iată ce am reuşit să facem!” Prin desconspirarea pe mai multe căi a celor ce se petrec la Piteşti, şi în celelalte închisori „Experimentul” încetează la 1 Ianuarie 1952.

Totuşi organizatorii lui (Comitetul Central, Securitatea, Consilierii Sovietici) îşi continuă diversiunea înscenând un proces al aşa zişilor „vinovaţi” de organizarea „demascărilor” şi atrocităţile comise în acest timp, uitând că ordinele au fost date de ei încă de la început. „Nu interesează câţi ochi sar” spun DUMITRESCU ALEXANDRU directorul închisorii Piteşti şi MARINA ofiţerul politic. Sau „Le vom da un cutremur de nouă grade la urmă” afirmă colonelul Sepeanu.

Dar în acest proces, stupoare, apar numai deţinuţi care au făcut parte din Mişcarea Legionară, chiar dacă ei nu au fost cei mai activi în comitete sau cei mai cruzi. Alţii care au omorât sau cu condus comitete manifestându-şi cruzimea în „Demascări” dar au provenit din alte formaţiuni politice, nu au fost nici măcar cercetaţi de securitate. Aceştia au fost în număr mare, deşi nu reprezentau ca pondere în totalul deţinuţilor decât câteva procente. Cei mai mulţi dintre ei nu primiseră nici o palmă măcar, dar cedaseră fie datorită fricii, fie uneori datorită „spectacolului” sinistru la care asistau, sau pur şi simplu oportunismului.

Regretatul Dr. Banu Rădulescu trecut prin „Demascări” neavând apartenenţă partinică scrie în revista „Memoria” nr. 15: „Alegerea n-afost întâmplătoare, fiindcă se ştia că legionarii erau adversarii cei mai de temut ai regimului comunist şi ei nu se bucurau nici de simpatia marilor democraţii din Occident. De aceea au fost lăsaţi deoparte acei conducători ai „reeducării” care aveau altă coloratură politică: ţărănişti, regalişti, sionişti etc. deşi au fost tot atât de sadici ca şi cei condamnaţi, ba „unii chiar mai sadici”.

Revista „MAGAZIN ISTORIC” din Aprilie şi Mai 1993 publică sub titlul „ARHIPELAGUL ORORII” sub semnătura domnilor CONSTANTIN AIOANEI ŞI CRISTIAN TRONCOTĂ două materiale privind ororile din închisoarea Piteşti dar şi cele petrecute în anii 1949-1953 în coloniile de muncă de la „SALCIA”, „CERNAVODĂ” şi „CAPUL MIDIA”, în scopul declarat al „reeducării prin muncă”.

Din torturile şi bătăile curente prezentate în material reproduc numai câteva:

„În ianuarie 1953 — declara fostul sublocotenent ION CARLIGA de la Secţia „STRÂMBA” — a venit la Secţia „STRÂMBA” colonelul COLER ŞTEFAN (devenit mai târziu comandant al închisorii Aiud n.n.) împreună cu locţiitorul politic SZABO şi cpt. DUMITRESCU seara după orele 9, a dat alarma scoţând afară 300 de deţinuţi în cămaşă, izmene, desculţi şi cu capul gol, ţinându-i în curtea coloniei o oră şi ceva, culcaţi pe burtă, înconjuraţi de sentinele. După acest „exerciţiu” a doua zi am avut 50 deţinuţi bolnavi care nu au putut ieşi la lucru”.

Deţinutul ANDREI RĂDULESCU declară că într-o seară în luna ianuarie 1953 cumnatul său LUNCA DIONISIE a fost bătut de lt. POPA cu parul ordonând apoi brigadierului (deţinut) POPOVICI să-1 bată până îl va omora. După bătaie deţinutul a fost băgat în carceră în pielea goală, iar a doua zi dimineaţa a fost scos mort. Acelaşi lt. POPA pune pe brigadierul GRIGORAŞ să-1 bată până la exterminare pe deţinutul SOTIR GEORGESCU. După bătaie i-a pus pe o targa pe care bătuse piroane de fier. Când 1-a adus la infirmerie de la secţia „BĂNDOIU” era mort şi avea capul în întregime perforat”. Atrocităţile sunt multe, enorm de multe. Nu voi insista asupra lor, ci numai asupra epilogului.

La 27 februarie 1954 au fost trimişi în judecată 24 foşti ofiţeri şi subofiţeri precum şi 13 deţinuţi brigadieri. Condamnările au variat între muncă silnică pe viaţă şi 6 ani închisoare corecţională. Prin decretul 403 din 22 august 1957 şi decretul nr. 484 din 1 octombrie 1957 foştii ofiţeri şi subofiţeri au fost graţiaţi.

Din ordinul ministrului adjunct general-locotenent GHEORGHE PINTILIE (PANTIUŞA), li s-a acordat salariul pe trei luni, conform încadrării avute la data arestării, au fost trimişi pentru o lună la casele de odihnă ale M.A.I. „pentru refacerea Stării fizice” şi au fost încadraţi în toate drepturile ca lucrători în Ministerul afacerilor interne, la Direcţia generală a penitenciarelor şi coloniilor de muncă, începând cu data de 25 august 1957. Mai mult, Alexandru Drăghici a obţinut printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale recunoaşterea vechimii lor neîntrerupte în muncă, deci şi pentru perioada cât s-au aflat în detenţie. Ulterior au fost graţiaţi şi brigadierii deţinuţi, condamnaţi”. (MAGAZIN ISTORIC – mai 1993). MAGAZINUL ISTORIC DIN APRILIE 1993 consemnează la pag. 13: „îl invităm pe cititorul care s-ar putea îndoi totuşi de faptul că acţiunea de „demascare” — sau fenomenul Piteşti — s-a desfăşurat cu aprobarea forurilor celor mai înalte de partid şi de Stat, cel puţin a celor din Ministerul afacerilor interne şi din Securitate să citească şi utimul episod al articolului nostru (cel citat de subsemnatul anterior n. n.) Va vedea ce au „păţit” torţionarii de la Canal — CARE NU AU MAI FOST LEGIOARI (sublinierea n.) — şi va putea judeca mai limpede.

În procesul „Ţurcanu” printre cei condamnaţi la moarte şi executaţi s-a aflat şi avocatul COBĂLAŞ NICOLAE, legionar, care însă în tot timpul detenţiei a stat numai în închisoarea Aiud.

Dacă voi cita câteva nume din cele câteva zeci aflate în documentele Securităţii şi care au aparţinut altor formaţiuni politice, nu o fac pentru incriminarea lor, ci pentru a demonstra că pe „organizatori” nu i-a interesat pedepsirea unor vinovaţi de atrocităţi, ci incriminarea în „Demascări” numai a legionarilor. Din cei mulţi, foarte mulţi, voi aminti câteva nume: BOGDĂNESCU, ENĂCHESCU, FUX, STEIER, DAN DEACA, TITUS LEONIDA, BURCULEŢ VIOREL; RUSU GH., GRIGA ION ANDREEV ANDREI, DONCEA D., STĂNESCU CEZAR; GHERMAN CORIOLAN, ZAHARIA NICOLAE, MATEI ALEX. RECK ŞTEFAN etc. etc.

Privitor la RECK ŞTEFAN fost membru P.C.R. din ilegalitate, coautor al uciderii socialistului FLUERAŞ la GHERLA, voi prezenta un episod la care am fost martor, elementele doveditoare putându-se eventual găsi în arhivele securităţii. În 1950 mă aflam la Jilava în camera „6″ „Reduit” împreună cu alţi 200 deţinuţi (la un moment dat 245). Printre noi se aflau enorm de multe personalităţi marcante ale vieţii culturale şi politice. Voi aminti numai numele a două persoane: MIRCEA VULCANESCU şi ION NEDELESCU. În una din seri prin luna iunie este scos din cameră MIRCEA VULCANESCU care se reîntoarce după circa 3 zile bătut cumplit cu un sac de nisip, cum ne-a mărturisit. Bătaia a avut loc la o baracă aflată în curtea interioară a camerelor care formau „Secţiile 1 şi 2″. A fost ţinut apoi şi în celula de pedeapsă cu apă pe jos din „Turela Reduit”. Aici a contractat o răceală puternică apoi un T.B.C. care i-a fost fatal la Aiud unde a intrat în „cele veşnice”.

După câteva zile este luat ION NEDELESCU, avocat fost consilier juridic al ziarului „UNIVERSUL” (Director STELIAN POPESCU). El se întoarce după 2 zile, fără un dinte. Ne povesteşte cum a fost bătut în acelaşi mod, tot la baracă. Acolo nu a putut zări, pe sub gluga pe care o avea pe cap decât pe miliţianul IVĂNICĂ. La circa o săptămână sunt luat şi eu, dus la aceeaşi baracă, dezbrăcat şi ţinut până dimineaţa cu lanţuri la picioare şi Cătuşe la mâini, fără însă a mi se face altceva, şi fără a fi întrebat liimic. Din când în când auzeam în jurul meu zăngănit de lanţuri, dar atât. În 1952 după ce am trecut prin „Demascări” la Gherla am fost scos la lucru în fabrică. Într-una din zile sunt întrebat de RECK ŞTEFAN dacă îl cunosc. I-am răspuns că nu.

El a replicat că mă cunoaşte spunându-mi: „Ştii de unde?” -precizând în continuare că de la baraca din Jilava unde conducea anchetele în calitate de deţinut. Concluzia mea de mai târziu a fost firească. Anchetarea deţinuţilor tot cu deţinuţi şi prin violenţă este cert că se practica de către securitate încă din 1950 sau poate chiar din 1949.

Procesul „TURCANU” nu-i mulţumeşte pe „organizatori”. De aceea încă din anul 1954 pe când se definitiva acest proces, securitatea şi toţi cei care au gândit şi executat „Experimentul”, elaborează un nou plan care în concepţia lor trebuia să desăvârşească „opera” de compromitere definitivă a Mişcării Legionare. Pentru aceasta din cei 22 condamnaţi la moarte în procesul „TURCANU” sunt executaţi numai 17 fiind graţiaţi 5 şi anume: Popa Alexandru (Ţanu); Popescu Aristotel (Aligo); Dan Dumitrescu; Voinea Octavian şi Nuti Pătrăşcanu. Această graţiere se face şi se comunică mai târziu abia în octombrie 1957. Trebuie menţionat că din cei 5 toţi cu excepţia lui Popa Alexandru au „cedat” în timpul „Experiementului” ca urmare a torturilor ce li s-au aplicat.

Securitatea are grijă şi îi păstrează pe aceştia sub spectrul condamnării la moarte, timp de 3 ani amintindu-le permanent posibilitatea „execuţiei” dacă nu acceptă absolut tot ce li se cere. În tot acest interval (1954-1957) sunt anchetaţi fără întrerupere şi li se „inoculează” „argumentele” pentru acuzarea celor din lotul „2″ al aşa zişilor „Autori morali” ai „Demascărilor”. Lotul acesta a fost format din: Valeriu Negulescu (deţinut permanent însă la Aiud şi neavând nici o legătură cu „Experimentul” Piteşti — fost în comandamentul legionar pe ţară); Constantin Oprişan (fost şef al F.D.C. pe ţară), Popa Aurel şi Dragoş Hoinic (foşti internaţi în lagărul de la Buchenwâld din Germania); Calciu Gh., Iosif Iosif; Bordeianu Virgil; Caziuc.

În condiţiile anchetei celor 5 graţiaţi era imposibil ca aceştia să nu ajungă într-o stare de alienare mintală care să fie folosită în procesul instrumentat în perioada 1955-1957. În „Scenariul” acestuia nu mai puţin macabru, sinistru şi neverosimil am fost implicat şi supus unei anchete cumplite de un an şi 7 luni.

Pentru o mai bună înţelegere a modului cum a fost creat „scenariul” acestui proces va trebui să fac un salt cronologic înapoi.

La 30 decembrie 1949 sunt transportat de la închisoarea Piteşti la Securitate în Bucureşti (aflată în fosta clădire CC. dinPiaţa Palatului) pentru un supliment de anchetă. După o săptămână Sunt transferat la Jilava în camerele 1-12 din „reduit” unde am stat până în iunie 1951 cel mai mult timp fiind încarcerat în camera nr. „6″. Aceste camere erau destinate celor condamnaţi care trebuiau să plece spre închisorile de execuţie, sau deţinuţilor veniţi în tranzit de la alte închisori, pentru diverse probleme. Tot timpul cât am stat în camera „6″ am fost nedespărţit de un absolvent al Facultăţii de „Arte” din Bucureşti, proaspăt condamnat, Anghel Avram (Avrămuţ) din com. Balomir jud. Alba. Îl menţionez nu numai pentru caracterul lui deosebit şi al ataşamentului meu pentru el ci şi pentru faptul că va mai Juca” un rol salvator pentru mine în „Demascări”.

Prin lunile mai-iunie au venit de la Piteşti în această cameră IOSIF IOSIF şi PĂUNESCU ION (NELU). Aceştia mi-au relatat despre grozăviile care se petreceau la Piteşti, care pe cât de incredibile pe atât de înfricoşetoare mi-au creat o spaimă teribilă îngrozindu-mă.

Aproape în fiecare zi venea în curtea „reduit-ului” grefa închisorii, cu dosare pentru trimiterea la închisorile de execuţie sau pentru formarea de loturi cu destinaţia „Canal”. Am avut wpriza plăcută să constat că grefier era un fost gardian al Jilavei, iteâtul de isteţ care mie şi altora ne făcuse legătura cu casa în anul i$48. Se numea IONIŢĂ. Mi-am luat „inima în dinţi” şi am ieşit şi eu „la raport” pentru grefă, reuşind astfel să-mi dau seama că pî»a recunoscut. L-am întrebat care sunt criteriile de a ajunge la Scanai, la care mi-a răspuns că am condamnare mare (20 de ani) şi j|u am condiţii. După alte câteva zile revăzându-1 şi profitând de ©fcazie că nu mai era însoţit de nimeni, i-am „strecurat” printre Jiinţi” rugămintea de a face tot posibilul să mă trimită oriunde «Mimai la Piteşti nu. După câteva săptămâni în care prezenţa lui Prevenise obişnuită fiind însoţit de un „maldăr” de dosare, i-am Spus în 2-3 fraze că la Piteşti se petrec lucruri îngrozitoare, să caute să-mi „rătăcească” dosarul atât al meu cât şi al lui Avrămuţ, la care discret a dat afirmtiv din cap. Din acel moment, dat fiind faptul că absolvisem Politehnica m-am declarat inginer, cu ocazia fiecărui control „oficial”, gândind că voi ajunge la Aiud. În iunie 1951 grefierul mi-a spus că nu mă mai poate ţine, „dosarul” fiind foarte vechi şi că „din păcate” mă trimite la Piteşti de unde am venit.

Ajuns la Piteşti am fost introdus într-o celulă împreună cu Avrămuţ, în care mai erau doi foarte buni prieteni care însă nu mi-au putut relata nimic din cele ce se petrec acolo ei înşişi fiind trecuţi prin „demascări” şi desigur sub permanentă teroare. Dealtfel o relatare sau „punere în gardă” din partea lor nu le-ar fi adus decât chinuri inutile, pe mine neputându-mă ajuta cu nimic. În schimb eu le-am povestit ce ştiam de la Iosif şi Păunescu. Mult mai târziu (după ce am luat şi eu „drumul” „demascărilor”) mi-am dat seama că starea lor vizibilă de tensiune nu fusese determinată de povestirile mele ci de faptul că ei înşişi trăiau drame fără ieşire din care totuşi Dumnezeu i-a salvat, pentru că în afara acelei „tăceri” pe care am socotit-o întotdeauna înţeleaptă, conştiinţa lor a rămas la fel de pură ca mai înainte.

Către sfârşitul lunii iulie – începutul lui august am fost adus în faţa unui colonel care după spusele gardianului se numea CZELLER. Acesta vorbea prost româneşte. Între noi a avut loc un scurt dialog.

—  „Ce mai face la dumneta? Cum mai stăm cu cocleala din cap?”

—  „Domnule colonel, îmi execut detenţia”.

—  „Nu asta întrebăm, ci ce mai gânditm?”

—  „Domnule colonel, nimic deosebit”

—  „O să facem să fie şi la dumneta ceva deosebit”!!

In luna august prin desfiinţarea închisorii Piteşti pentru studenţi sunt transferat la Gherla.

Relatările ce vor urma sunt în mai mică legătură cu „teza principală” a prezentării „Demascărilor”, de aceea nu voi insista asupra desfăşurării acestora, care poate — cu ajutorul „Celui de Sus” — vor face obiectul altei „scrieri”. Voi puncta totuşi câteva „momente” care să-1 ajute pe cititor să pătrundă în atmosfera acestui cutremurător „Experiment” pe care cei supuşi lui, l-au trecut cu o unicitate specifică fiecăruia.

Ajuns la Gherla sunt introdus într-o cameră în care se mai aflau cam 10-15 deţinuţi. Aici foarte repede mi-am dat seama că totul este regizat. Se făceau rugăciuni în comun, dimineaţa, la prânz şi seara. Am refuzat de la început să particip motivând — şi de fapt aceasta era realitatea — că îmi fac rugăciunea singur. Ştiam că aceste rugăciuni în comun, provocate de o parte din cei din cameră trecuţi prin „Demascări”, dar pe care nu reuşisem să-i identific, se vor întoarce ca un bumerang, cu un plus de acuzare şi chinuri pentru cei care le practicau. Aşteptam în fiecare seară ca o parte din cei din cameră să sară asupra celorlalţi şi să-i doboare în bătăi. Dar spre insatisfacţia mea, timp ce circa două săptămâni nu s-a întâmplat nimic, fapt care contribuia ca tensiunea mea psihică şi mintală să crească în proporţii insuportabile. În după amiaza zilei de 3 septembrie am fost mutat la camera 99 tot de la etajul 3. Aici după configuraţia celor prezenţi m-am „lămurit” cam care vor fi cei ce urmează să intre în „Demascări”. În total se găseau acolo cam 50-60 tineri. După ora „închiderii” (18) un bărbat voinic, înalt, osos — TURCANU — ne-a anunţat că „aici se va desfăşura o acţiune de «reeducare» că s-a terminat cu «banditismul» unora şi că cei «cinstiţi» nu mai suportă să aibă alături «criminali» şi «bandiţi»”. Apoi a anunţat că cei care sunt de acord cu “„reeducarea” să treacă în „stânga” lui, iar ceilalţi în „dreapta”. În acest timp un deţinut a început să închidă ferestrele. Eu ştiam de «acum (ca şi Avrămuţ) că Ţurcanu era informat despre faptul că sunt în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte „scenariul”.

An trece de partea celor care nu acceptă reeducarea”, însemna un plus de tortură cu deznodăminte fatale pentru „bravură”, care pot duce la „cedări” ce îmi vor marca conştiinţa tot restul vieţii.

Faptul că aveam în faţa mea foşti colegi şi camarazi cărora le purtam consideraţie ştiindu-i mai buni, superiori mie, dar care nu rezistaseră torturilor, mă înspăimânta. Mi-am făcut o cruce în sinea mea zicându-mi: „Doamne mi-a venit „în sfârşit” momentul să intru şi eu în „rândul celorlalţi! Doamne! Fă ce crezi cu mine” şi am trecut de partea celor care „acceptă”. Deliberarea mea a fost extrem de scurtă, probabil de secunde, pentru că a urmat o comandă din partea lui Ţurcanu: „PE EI!!” Apoi o busculadă fiecare din cei destinaţi a fi „reeducaţi” — indiferent de ce parte trecuseră — să fie trântit pe duşumea şi având doi-trei deasupra lui. O nouă comandă de încetare şi suntem „nominalizaţi” cei ce vom intra în „tură”, ordonându-ni-se trecerea în „poziţie”: stat pe rogojină cu picioarele întinse şi trupul la 90″, iar mâinile întinse peste genunchi cu palmele spre vârful boncancilor. Eram circa 15-16. Cei de care îmi amintesc au fost: ZOTU VASILE; AMITROAIEI MIHAI; ANGHEL AVRAM; ION ŞTEFAN CONSTANTIN; HERLEA; DEZMERIZOLTAN; TEJA CONSTANTIN; TIMARU MIHAI; CĂPITANUL GHEORGHIŢĂ SAVEL; MÂNDRU; FLORIN RUSU; MĂGIRESCU NICOLAE; DROHOBEŢOHI ATILA. Alături de aceştia au fost aduşi ulterior CARAVIA PAUL şi CIUCEANU RADU.

Nu mai descriu cele ce au urmat. De mine s-a ocupat personal Ţurcanu.

Prin luna septembrie în urma unor lovituri în ceafă, cu o coadă de mătură, pentru a înghiţi dintr-o singură dată suta de grame de pâine şi a sorbi pe nerăsuflate ciorba fierbinte, mi s-a fisurat o venă, din care a ţâşnit sângele ca la o pasăre tăiată. A fost adus doctorul (medicinist în ultimul an) deţinut Turcu care mi-a prins vena cu două copci.

În aceeaşi perioadă într-o noapte „plantonul” care ne „supraveghea” somnul a sesizat că sub mine este sânge. LEVITCHI MIHAI m-a scos în cămăruţa alăturată şi a constatat că urinam sânge. Mi-a dat să beau apă şi am înghiţit pe nerăsuflate şapte gamele. Aveam senzaţia că apa pătrunde în toţi porii ca într-un burete. Mi-a pus în mână o bucată de săpun şi o sârmă, şoptindu-mi că dacă vine Ţurcanu să-i spun că am cerut să scriu nume de persoane nedeclarate la anchetele de la securitate. Mi-am dat seama că şi el care făcând parte dintre „reeducaţi” încă de la Suceava se temea totuşi de Ţurcanu. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi noaptea următoare, de data aceasta cel care mi-a dat să beau apă — urinam totuşi sânge în continuare — fiind un tânăr elev din Ardeal HENTEŞ.

Pe la începutul lunii noiembrie într-o seară, Ţurcanu m-a chemat la el şi mi-a spus: „Tu zici că ai terminat cu trecutul. Trebuie să o dovedeşti. Aici se află unul încăpăţânat care trebuie „convins”: ANGHEL AVRAM. Uite această coadă de mătură. Du-te la el şi loveşte-l până se cuminţeşte”. În acele clipe mi-a apărut figura

luminoasă a lui AVRĂMUŢ care avea o mare consideraţie pentru mine şi de care eram legat mult sufleteşte. Am răspuns pe loc fără nici o ezitare dar cu vocea remurândă: „Domnule Ţurcanu asta  nu o pot face!!”. A urmat un strigăt al lui ŢURCANU: „Luaţi-l!!” Şi-am numărat până la 300 loviturile primite la tălpile goale, după Iscare am leşinat, mi s-a fisurat osul în talpa picioarului stâng, unde a apărut şi o umflătură cât un ou de bibilică. La o săptămână fiind

mutat în altă cameră mai mică, pentru câteva zile, Avrămuţ —-care şi acum era cu mine — m-a întrebat dacă nu cumva am înebunit, pentru că râdeam prosteşte când nimănui nu-i mai „ardea” de aşa ceva. I-am arătat talpa spunându-i că merg pe „rulmenţi”.

Dar nu este mai puţin adevărat că în acele clipe când nu mai aveam în jur „plantoane” şi nici nu mai şedeam în „poziţie”, psihicul cvasi degajat reacţiona nefiresc,  asemeni unui arc destins brusc  după o maximă comprimare. Nu mai eram un om normal!! Un ultim moment din această perioadă pe care îl voi mai relata — perioadă care a abundat în sumedenie de suplicii şi torturi — s-a petrecut prin luna decembrie. De la etajul trei am fost adus la parterul închisorii, mi s-au pus în picioare nişte papuci de cârpă, spunându-mi-se că trebuie să frec pardoseala de mozaic a holului, mergând târâş ca pe un patinoar, şi ţinând mâinile la spate. În timp ce făceam această „operaţie”, plantonul de la parter (tot deţinut) împingea cu piciorul pe lângă uşile celulelor o gamelă plină cu arpacaş, îndemnându-mă din ochi şi discret din cap să o iau. M-am făcut că nu pricep, pentru a respecta „consemnul” de a nu vorbi cu nimeni. Ajuns cu „frecatul” la capătul holului, plantonul „disperat” s-a apropiat de mine şi mi-a spus printre dinţi, dar răspicat şi uşor indignat: „Mânc-o mă!!” Am înşfăcat-o şi hămesit cum eram, dar şi „antrenat” în înghiţirea gamelelor cu viteză, am terminat-o imediat. Pe cel care mi-o dăduse însă nu-l cunoşteam. Din acel moment şi până am ajuns la loc sus la camera „99″ a urmat un adevărat coşmar de „proces”. Dacă cel cu gamela mi-a întins o cursă de conivenţă cu „cei de sus” din cameră pentru a vedea cum reacţionez? În această situaţie ajuns în cameră trebuia imediat să raportez comitetului „incidentul”. Dar dacă gestul a fost unul simplu, omenesc, născut din faptul că arătam ca o stafie? În acest caz „denunţându-l” îi făceam un mare rău, putându-l aduce lângă mine „pe roggină”. Drumul până la etajul trei a durat o veşnicie. N-am spus nimic!! Şi nici nu s-a întâmplat nimic! Am aflat mai târziu că şi cel care îmi dăduse gamela îşi luase o măsură de „precauţie” dacă ar fi fost văzut de cineva. El putea să spună „uşor” că nu mi-a înmânat-o, ci eu am luat-o fără ca el să mă vadă. Cel de care povestesc este GODEANU INOCENŢIU (CENŢIU) stundent din Cluj. Nu mă cunoştea dar fusese probabil impresionat de „halul” în care eram. Am rămas prieteni pe viaţă şi ne-am ajutat tot pe „tăcute” în fabrica din Gherla, împreună cu un al treilea, Gclu Gheorghiu „erou” viu al „Demascărilor”, în faţa căruia spun mereu că stau „drepţi sufleteşte”, şi despre care voi mai aminti în finalul povestirii mele. Spre uriaşul meu noroc am stat la camera „99″ numai până la 31 dec 1951, când au încetat „Demascările”. Dacă acele luni s-ar fi prelungit, aşa cum s-a petrecut cu marea majoritate a studenţilor, iar momentul cu “punerea ciomagului în mână” s-ar fi repetat probabil că n-aş fi rezistat şi aş fi lovit!

Nu ştiu! Dumnezeu a vrut altfel cu mine, poate mai mult decât meritam.

După această „incursiune” voi relua firul relatărilor legat de prezentarea „Experimentului”. La 3 ianuarie 1955 sunt „ridicat” din Gherla şi adus la S.S.I. (Serviciul Secret de Informaţii) în Calea Plevnei Bucureşti.

Cele prezentate în paginile anterioare vor avea legătură directă cu toată ancheta ce se va desfăşura între 3 ianuarie 1955 şi iulie 1956. În toată această perioadă am fost complet izolat.

Ancheta la S.S.I. a început-o un colonel civil — nu l-am văzut niciodată în haină militară — micuţ de stat, grăsuţ cu glas piţigăiat, asistat de un locotenent-major. Timp de circa o săptămână zilnic am fost presat cu enorm de multe întrebări, în care mi se cerea să le explic, să le detaliez afirmaţia mea „că nu mai sunt un adversar al regimului”. Ştiam „lecţia” că sub nici un motiv nu trebuia să amintesc de „demascări” sau „reeducare” pentru că acest lucru m-ar fi putut readuce acolo de unde „scăpasem” neavând nici un indiciu că nu se poate „reedita”. Nu ştiam absolut nimic despre „Procesul Ţurcanu”, din toamna 1954 unde alţii fuseseră rnartori, dar pe care eu nu-i întâlnisem. Noii anchetatori încercau să-mi smulgă un cât de vag indiciu în legătură cu „Demascările”, întrebările curgeau cerându-mi să spun prin ce camere am trecut la Gherla şi ce am făcut în fiecare. Venind vorba de camera „99″ m-au întrebat cine era şef de cameră şi ce făceam acolo? Am răspuns timid că acolo se purtau discuţii privind „reorientarea” noastră şi „reeducarea” în spiritul societăţii de afară, iar şef de cameră era Ţurcanu Eugen. Trecuseră cred 10 zile şi la cuvintele „reeducare” şi ŢURCANU colonelul a izbucnit: „Auzi! reeducare” făcută de legionarul ŢURCANU.” Chiar că nu puteam să-mi dau seama ce se urmăreşte. Ancheta a durat încă două săptămâni pe tema „activitate legionară sub masca unei aşa zise reeducări”, după care am fost mutat la Ministerul de Interne, unde de altfel mai fusesem şi în 1948.

Aici am început să fiu din ce în ce mai circumspect, mai precaut, lăsându-i pe ei să-şi dezvolte „tema”.

Anchetele se desfăşurau zilnic la etajul IV.

Până în iunie inclusiv expunerile lor care trebuiau să-mi intre în subconştient prin repetări zilnice, susţineau cam următoarele „teze”:

—   „Legionarii din ordin au dus în închisoare acţiuni de compromitere a regimului.”

—   Legionarii din „ordin” şi-au continuat activitatea criminală în închisoare strângând informaţii despre cei nearestaţi, cât şi asupra armamentelor de afară neştiute de securitate, în formaţii pe care le-au transmis în exterior. Toate le-au făcut sub masca „reeducării”.

Aceste „prezentări” au fost foarte lungi pe parcursul a multe săptămâni, menţionându-se mereu că ele vin în „sprijinul” meu, care nu mai am nimic de ascuns „totul” fiind cunoscut.

Într-una din zile am izbucnit spunându-le: „Pentru aceasta mi s-a spart vena în ceafă şi osul în talpa piciorului stâng? Vă rog să fiu consultat pentru veridicitatea celor afirmate”. Răspunsul anchetatorului a venit prompt: „metodele dure care vi s-au aplicat au fost specific legionare petnru a fi „căliţi”, „fortificaţi”!! „Până la schilodire şi moarte”? am replicat eu. „Trebuiau să supravieţuiască numai cei „tari”, cei „slabi” „nerezistenţi” nu se puteau numi „legionari” urmând a pieri în această „selecţie” a fost răspunsul neîntârziat al locotenentului major. Dar anchetatorii socotesc că demonstraţiile de până acum au fost insuficiente şi vin cu o nouă „bombă”.

„Ordinul de reeducare” de la HORIA SIMA l-ai primit prin VICĂ NEGULESCU şi ANDREI DECEBAL la Jilava în camera „7″ „reduit” după proces în ianuarie 1949, când ai stat cu ei. Acest ordin l-ai transmis la momentul oportun lui Ţurcanu, iar apoi de la acesta ai primit informaţiile diin Piteşti pe care le-ai transmis afară în 1950-1951 când ai stat la Jilava. Tot atunci ţi-ai îndeplinit misiunea de a face legătura între „Comandamentul legionar din Aiud” şi Ţurcanu cu aşa zişii lui „reeducaţi”. Am rămas înmărmurit dar în acelaşi timp din ce în ce mai înspăimântat, că în lipsa lor de logică şi scrupule nu vor da înapoi să recurgă la metodele care le practicaseră la Piteşti pentru obţinerea din partea mea a declaraţiilor ce le doreau. Stupefiat am reiterat insistent torturile care ni s-au aplicat în „demascări” şi care contraziceau flagrant „tezele” lor. Ancheta se desfăşura sub teroare psihică uriaşă cu strigăte şi ameninţări: „îţi vom aresta şi aduce pe toţi ai tăi, sor-ta profesoara aia cocoşată, ailaltă de la spitalul Brâncovenesc, pe mă-ta şi logodnica ta, care nu este străină de tot ceea ce tu nu vrei să recunoşti”. Toate acestea aduceau elemente noi în anchetă şi anume: ce ştiau „ai mei” şi eu „nu recunoşteam” pe de o parte, iar pe de alta, faptul că va trebui să recunosc „ceva” dar care pentru mine constituia încă o „nebuloasă”. Un moment de apogeu în această fază 1-a constituit cel pe care îl relatez acum. Colonelul civil îi dă locotenentului major un briceg, apoi mi se adresează mie: „Astăzi discutăm despre problema „petecelor”. Toată îmbrăcămintea mea, cămaşa, pantalonii şi o haină jerpelită erau numai petece, pe cămaşă în special fiind unele peste altele, ţinându-mi în felul acesta şi de cald. Colonelul continuă: „Spune de bună voie tot ce ai ascuns sub petece”. Natural, nu aveam nimic şi sunt convins că şi ei credeau acelaşi lucru. Totuşi ofiţerul a început să taie fiecare petecel, lăsându-l însă să atârne agăţat de-un colţ. După câteva ceasuri eram tot ca o „gâscă leşească”, îmbrăcat numai în petecele care atârnau. Din când în când colonelul amuzându-se spunea pe un ton victorios: „Aha! încă puţin şi descoperim mesajele acestui bandit!”

Acţiunea îşi realizase efectul psihic scontat de ei. Tremuram din toate încheieturile simţind că mă prăbuşesc. Totul a durat o dimineaţă întreagă. Când au terminat de descusut m-au trimis în celulă.

Dar în câteva zile constat că mi se umflă testicolele care devin extraordinar de sensibile acuzând şi dureri mari. Sunt vizitat de un doctor, iar după două zile sunt transportat cu o furgonetă pe care scria „LEGUME-FRUCTE”, trezindu-mă pe o aripă specială a securităţii la spitalul Văcăreşti, unde cu diagnosticul „ORHIEPIDIMITĂ BILATERALĂ T.B.C. primesc câte 2 hidrazide pe zi total insuficiente pentru tratarea bolii. Voi trece peste câteva lucruri inedite petrecute aici, pentru ca relatările mele să cuprindă numai elementele legate de anchetă. După două trei zile liniştite când am crezut că am „scăpat” sunt luat din „cămăruţa” de „infirmerie” şi dus într-o alta din curtea spitalului. Aici ancheta reîncepe, de data aceasta cu doi ofiţeri deodată. Am fost întrebat ce am discutat la proces cu logodnica mea care a fost în „lot” cu mine. Am răspuns că am rugat-o să-şi refacă viaţa, pentru a fi eu cu conştiinţa împăcată. Răspunsul meu nu i-a satisfăcut, dar nici eu nu ştiam ce urmăresc.

Timp de câteva săptămâni, câte o dimineaţă întreagă cei doi ofiţeri, alternând unul în picioare, celălalt cu mâna pe umărul meu rosteau stereotip: „ Ce i-ai spus şi ce i-ai dat logodnicei la proces??!” Apoi numai „Ce i-ai spus şi ce i-ai dat??!” „Ce i-ai spus şi ce i-ai dat??!”… După cele câteva ore veneam la cameră epuizat, istovit, şi încercam să dorm. Calvarul a durat cam 3 săptămâni, după care sunt readus la interne, unde ancheta se reia pe un ton mult mai dur şi mai ameninţător. Mi se spune că îmi vor fi aduse ultimele dovezi ale activităţii mele criminale din închisoare. Era prin iulie 1955. Într-una din dimineţi sunt confruntat cu VOINEA OCTAVIAN fost ofiţer şi student la Facultatea de Construcţii din Bucureşti care fusese şeful de „lot” în care am fost judecat şi condamnat.

După identificările de rigoare acesta reia tot „scenariul” inventat de securitate.

— „POPESCU TRAIAN după procesul din ianuarie 1949 a stat la „reduitul” Jilavei, cu „lotul” VICĂ NEGULESCU şi cu ANDREI DECEBAL. De la aceştia a primit „directiva-ordin” de „reeducare” în închisoare, aceasta fiind transmisă din partea lui Horia Sima.

Tot de la ei a primit „ordinul” prin care se dispunea ca în închisoare să se ducă acţiuni de compromiterea regimului. Să se facă absolut orice pentru a se ieşi din închisoare, în vederea continuării acţiunilor teroriste afară. Acţiunile din închisoare vor fi duse aplicându-se metode care să contribuie la „fortificarea” şi „călirea” celor ce vor trebui să continue „lupta” după „eliberarea” din închisoare. La proces POPESCU TRAIAN a transmis logodnicei sale care era în acelaşi lot, „codul” secret prin care urma să se transmită informaţiile afară, în legătură cu reorganizarea celor nearestaţi, a locului unde se află depozite de armament etc. etc. Acest „cifru” secret logodnica lui l-a transmis surorii lui POPESCU TRAIAN medic la Spitalul Brâncovenesc.”

A urmat descrierea cifrului secret pe litere. În momentul acela m-am blocat făcând un efort uriaş de a nu înregistra nimic, pentru a nu-l putea reproduce în urma torturilor care îmi imaginam că vor urma. Creierul îmi zvâcnea, ochii îi simţeam că aruncă flăcări, care încet, încet, îmi cuprindeau întregul trup, buzele îmi tremurau, palmele nu le mai puteam stăpâni. Nu era revoltă, nici urmă de aşa ceva, ci numai totală neputinţă de a mă mai stăpâni. Confruntarea continuă.

—  „Toate acestea POPESCU TRAIAN le-a transmis lui ŢURCANU EUGEN care le-a folosit după cum voi relata în continuare.

—  în anul 1950 POPESCU TRAIAN a fost „lăsat” la Jilava unde a stat până în 1951.

În acest interval POPESCU TRAIAN a fost elementul de legătură înre „Comandamentul legionar” din Aiud şi închisoarea Piteşti respectiv ŢURCANU EUGEN căruia i-a transmis „directivele” din Aiud.

—      În 1950 POPESCU TRAIAN a fost contactat la Jilava în camerele de la „reduit” de către PĂUNESCU ION (Nelu) şi IOSIF IOSIF veniţi de la Piteşti. Aceştia i-au comunicat „mersul reeducării” şi i-au adus nişte chiloţi, pe care prin „cifrul” secret amintit se comunicau datele rezultate din „reeducare”. Aceste obiecte POPESCU TRAIAN le-a transmis afară. La rândul lui POPESCU TRAIAN a transmis prin cei doi „curieri”, lui Ţurcanu, directivele suplimentare primite de la Aiud în privinţa „reeducării”.

Confruntarea a fost mult mai amplă decât aceste relatări, pentru că ea a durat două dimineţi. Nu am redat răspunsurile mele la aceste „invenţii” ele demonstrând că la secretul desăvârşit al comunicării între noi în închisoare, se adăuga şi faptul că deplasările de la o închisoare la alta se făcea numai cu ordinul Securităţii şi Direcţiei Generale a Penitenciarelor. În câteva rânduri le-am spus că Voinea este alienat mintal. Aşa cum am mai relatat, nu ştiam că la acea oră VOINEA era de peste o jumătate de an condamnat la moarte. Dar în afară de aceasta îmi puneam problema prin de chinuri şi prin ce coşmaruri a putut trece acest om a cărui integritate o cunoaştem de afară dinainte de arestare.

Era sfârşitul lui iulie 1955. Mă aflam în aceeaşi stare psihică descrisă mai înainte, când aşteptam să intru în, “Demascări” indiferent ce s-ar întâmpla cu mine. După două, trei zile sunt dus din nou la etajul IV într-o cameră destul de mare, şi aşezat pe un scaun care avea în faţă la câţiva metri două stative cu becuri puternice. Ancheta a început să se desfăşoare într-un ritm infernal de „mitralieră” cu câteva fraze stereotipe: „Recunoaşte, recunoaşte, ce ai primit, ce ai dat, ce-ai transmis??! etc. etc.

Anchetatorii se schimbau neputând nici ei rezista acestei viteze. Lumina de la becuri începuse să mă doară, oboseala se aşternea ucigător. După primele 24 de ore în uşa camerei a apărut un bărbat în civil, având faţa osoasă prelungă, care a întrebat într-o românească cu uşor accent străin:

—  „Cine este anchetatul? Recunoaşte?”

—  „Tovarăşe general nu vrea, se încăpăţânează” a răspuns anchetatorul.

—  „Continuaţi cu el până recunoaşte!”

În 1990 sau 1991 într-o emisiune T.V. l-am recunoscut după trăsături şi dicţie: Era generalul NICOLSCHI. Această „rundă” de anchetă a durat două zile şi o noapte. Nu ştiu de câte ori am leşinat căzând de pe scaun. În a doua zi seara leşinat mi-am revenit călcat în picioare cu cizmele. Dus pentru puţin timp în celulă sunt readus către miezul nopţii, la etajul IV într-un mic birou. Aici colonelul civil şi locotenentul major m-au întrebat dacă acum după ce mi-au adus toate „dovezile” posibile m-am hotărât să vorbesc şi să recunosc, întrucât „răbdarea” lor a ajuns la „limită”. Am răspuns că totul este o invenţie şi o mare minciună. A urmat un „Luaţi-l”. În uşă a apărut „vestitul BRÂNZARU (o „namilă” de peste 100 kg), cu fruntea îngustă de două degete, părut tuns scurt, ţigan şofer de prin Obor „bătăuşul internelor” cunoscut încă din 1948. M-a împins într-o cămăruţă alăturată unde se mai afla un colonel în haine militare. A urmat bătaia „clasică” la tălpi cu o ţeava de locomotivă de 2 metri. Se luminase de ziuă. Cei doi alternau la bătaie Brânzaru în maiou, colonelul cu tunica scoasă. Eram suspendat între două mese şi din când în când îmi dădeau drumul pe podea. După mai multe leşinuri urmate de aruncarea peste mine a unei găleţi cu apă, ud „leoarcă” am spus: „Am transmis!!” A urmat un „DAŢI-L JOS!”, şi am fost dus în celulă. Se luminase de ziuă! în ziua aceea am fost lăsat în pace. Până a doua zi când s-a reluat ancheta mi-am încropit „propria invenţie” propriul scenariu cu elementele furnizate de ei, care însă să nu fie identice cu cele prezentate de VOINEA. Aceasta pentru că două declaraţii identice a mea şi a lui VOINEA îmi „pecetluiau” soarta, dar şi pentru faptul că nu mai puteam reproduce povestea cu „cifrul”.

Acest nou „fals” cuprindea cam următoarele date:

— „După proces în 1949 stând cu VICĂ NEGULESCU acesta ne-a „recomandat” că dacă ni se va cere”, să nu ne opunem în acceptarea unor tentative de reeducare din partea administraţiei, în eventualitatea unei ieşiri mai repede din închisoare, dar fără cedări de „conştiinţă”.

La Jilava în 1950 am primit prin IOSIFIOSIF şi PĂUNESCU ION nişte chiloţi pe care era scris ceva cu aţă albă, dar nu ştiu ce anume. Ei proveneau de la Ţurcanu cu indicaţia de a-i trimite afară. I-am dat „cuiva” care se elibera spunându-i să-i arunce în curtea ambasadei americane sau engleze. Probabil că pe acei chiloţei era scris că la PITEŞTI unii deţinuţi îi torturează pe alţii.

Păienjenişul întrebărilor anchetatorului şi răspunsurile mele, au creat o nouă situaţie foarte complicată şi de cele mai multe ori imposibil de clarificat.

Pentru ca dezastrul, la care acum aveam propria contribuţie, să fie cât mai „complet”, sunt confruntat într-o dimineaţă atât cu PĂUNESCU ION cât şi cu IOSIF IOSIF. Confruntarea a fost foarte scurtă. Am declarat că am primit de la ei nişte chiloţi trimişi de Ţurcanu. La întrebarea anchetatorului ce era scris pe chiloţi, am răspuns că nişte semne cusute cu aţă albă, la care Păunescu Ion a răspuns că „într-adevăr totul este cusut aţă albă”. Desigur ambii au negat totul pe un ton ferm chiar vehement, făcându-mă nebun. În acele momente îmi reproşam că n-am putut rezista şi în felul acesta poate m-ar fi omorât. „Doamne! la ce bun să mai trăiesc, la ce-mi mai foloseşte viaţa ce să mai fac cu ea?! Această „epavă” nu merită să mai trăiască!”

În lunile august şi septembrie ancheta se continuă cu accente dure. „Nu se leagă nimic din poveştile tale” repeta anchetatorul. La începutul lui octombrie 1955 ameninţările se accentuează şi se înteţesc. „Intri iar la roată” mă ameninţa locotenentul-major. Ajung într-o stare de semi-alienare mintală. În celulă după masă, reîntors de la anchetă râd şi plâng, trecând brusc de la o stare la alta. Sunt în totală degringoladă psihică. Aud prin uşa metalică ce da în coridor un glas de femeie. Seara ciocănesc uşor în perete improvizând un alfabet „sui generis”, nu ştiam morse (litera „A” o bătaie „B” două, „C” trei etc. etc). Se încropeşte un „dialog” prin perete. În celula alăturată se afla o maică de la mănăstirea Vladimireşti Teodosia. Îi spun printre altele să se roage şi pentru mine, eu ne mai fiind în stare de nimic. Se apropia ziua mamei 19 octombrie. În zilele de 16,17,18 octombrie mi-au apărut în minte primele versuri din viaţa mea, pe care le adresam mamei. Ele se terminau cu versurile: „PRINTRE LACRIMI ŞI SUSPINE TE ROG SĂ-MI ASCULŢI CHEMAREA ÎN GENUNCHI CĂZÂND LA TINE EU ÎŢI SPUN IARTĂ-MĂ MAMĂ”!! Plimbându-mă prin celulă am început să fredonez şi o melodie care „îmbrăca” versurile. Cum? De unde? şi mai ales de ce? mi-au apărut. Desigur de la Dumnezeu, dar nici ele nu mă mai ajutau. Sus la anchetă ameninţările se înteţeau însoţite de acel „intri iar la roată”. În după amiaza zilei de 19 octombrie — repet ziua mamei — în genunchi şi în hohot de plâns repetam fredonând versurile pentru mama, însoţite de: „Doamne, Doamne dacă exişti de ce m-ai părăsit? Eu nu mai sunt în stare nici să mă mai rog, poate de aceea nu vrei să mă mai ajuţi, fă ceva şi ia-mi viaţa!!” Gardianul deschizând uşa mă întreabă „Iar ai luat-o razna”?! Am ridicat ochii spre el neputând articula nici un cuvânt.

Seara fiind scos la aşa zisul „program” pentru W.C. am văzut pe sub ochelarii „maţi” pe Brânzaru. Întors în celulă mi-am spus că „mi-a venit rândul”, am avut un şoc am luat 80 de hidrazide (strânse în ultimele săptămâni) şi mi-am tăiat venele cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit în W.C. Am fost transportat la Văcăreşti pe aceeaşi aripă a Securităţii unde până în martie 1956 nu am mai fost anchetat, iar după acea dată, numai.de câteva ori, nu însă în problema „reeducare”. Acel cântec de „durere” pe care l-am intitulat „DEJNĂDEJDE” face parte din ORATORIUL „CALVAR” inspirat în „ZARCA” AIDULUI şi care în 15 noiembrie 1997 a fost intepretat de Corul şi Orchestra Naţională Radio. În august 1956 sunt scos din izolare şi internat în secţia T.B.C. a Spitalului Văcăreşti. Nu redau această perioadă nefiind legată de „DEMASCARE-REEDUCARE”.

În martie 1957 sunt dus ca martor al acuzării la un proces al inginerului. PÂRLEA MIHAI condamnat în contumacie la 5 ani închisoare şi amnistiat în 1955. În ancheta amintită declarasem că în perioada 1946-1947 activase împreună cu mine în „Grupul Facultăţii de Construcţii din Politehnică” fapt absolut real.

Ajuns în instanţă a avut loc — aproximativ — acest dialog între mine şi Preşedintele Completului de Judecată.

—  „Uitaţi-vă în boxă şi spuneţi cine este persoana?”

—  „Nu ştiu!”

—  „Vă rog încă o dată priviţi-l atent”.

—  „Nu ştiu, nu-l cunosc, eu sunt arestat de 9 ani” (în realitate îl recunoscusem imediat după o pată de pe partea stângă a gâtului).

—  „Este PÂRLEA MIHAI”

—  „A! da ştiu despre ce este vorba!”

—  „Deci îl cunoaşteţi”

—  „Nu-l cunosc, dar ştiu despre cine este vorba”

—       „Ai o declaraţie că aţi „activat” împreună.
_:— „Declaraţia mi s-a luat prin tortură.

—      „Tovarăşe grefier consemnaţi că declaraţia s-a luat „cu forţa”.

—      „Domnule Preşedinte declaraţia mi s-a luat „prin tortură”. La insistenţele Preşedintelui că declaraţia s-a luat, cu forţa” acesta m-a întrebat ce se înţelege prin declaraţia luată prin „tortură”?

—      „Domnule Preşedinte declaraţiile se pot lua „cu forţa” în mai multe modalităţi: stat la marginea patului 18 ore din 24, refuz de medicamente, ameninţări cu arestarea familiei, anchetă „non stop” două zile şi o noapte, călcat în picioare cu cizmele. Când toate acestea s-au epuizat am fost bătut la tălpi cu o ţeava de locomotivă de 2 m de căpitanul BRÂNZARU şi un colonel. Dacă mi se cerea să spun că mi-am omorât mama aflată aici în sală, spuneam că am facut-o” PÂRLEA MIHAI a fost eliberat chiar din
instanţă.

Am relatat acest „episod” pentru că are legătură cu finalul din procesul „Demascărilor”, sărind peste perioada 1956-1957 care îşi are şi ea „evenimentele” ei data aceasta mai plăcute.

În aprilie 1957 sunt luat de la Aiud şi adus la „Interne”.

Încă din aceeaşi seară mă trezesc la vechiul etaj IV în prezenţa anchetatorilor din 1955. Am înlemnit! Şi eu care mă credeam scăpat! Se reia vechea poveste cu „Demascările” inclusiv ameninţările. Ancheta până către dimineaţa a decurs cam în felul următor:

—  „Cum a fost cu „reeducarea”, cine a făcut-o, cum aţi „ticluit-o?”

—  „Până la participarea administraţiei închisorii ştiu, dar mai sus nu ştiu nimic”.

—  „Iar umbli cu „cioara vopsită”!

—  „Domnule colonel cred că aveţi suficiente dovezi că  tot ce s-a declarat acolo a servit securităţii”!

—  „Uite la el!” Banditul a prins curaj — vezi că mâine îţi vei vedea „camarazii”!

— „Nu ştiu la ce vă referiţi!”

—  „Ai să vezi ai să te lămureşti!”„Repet mâine îţi vei vedea camarazii. Să nu crezi că vei
mai putea face ce ai făcut la PÂRLEA”!

—  „Nu face pe prostul. Văd că ai bocanci cu tălpile bune.
Să nu crezi că ai scăpat de noi. Te vei întoarce tot aici şi vom sta altfel de vorbă, cum am mai stat”.

(Am constatat că frica nu-mi dispăruse din „oase”, iar la mine nu mai aveam nimic să-mi „iau zilele”.

„Mâine când îţi vei vedea camarazii răspunzi numai cu „DA” sau „NU” fără nici cel mai mic comentariu. Ne-am înţeles?!”

—  „Da!!”

Era către dimineaţă şi am fost adus în celulă. Credeam că voi fi martor al acuzării în cine ştie ce proces. Către ora 8-9 sunt dus cu o dubă la Tribunalul Mare de pe cheiul Dâmboviţei, unde în sală îi văd pe: VALERIU NEGULESCU (VICĂ); CONSTANTIN OPRIŞAN; DRAGOŞ HOINIC; POPA AUREL; GHEORGHE CALCIU (DUMITREASA) IOSIFIOSIF; CAZIUC ŞI VIRGIL BORDEIANU.

Aflu spre suprinderea mea că sunt „martorul apărării” propus de POPA AUREL.

Dialogul între mine şi POPA AUREL a fost cam în felul următor:

—  „Ştie martorul că am trecut prin „Demascări”?

—  „Da!”

—  „Am fost bătut?”

—  „Da!”

—  „Am fost schingiuit?”

—  „Nu am bătut pe cineva?”

—       „Nu!!” (foarte accentuat)

—  „Am maltratat sau torturat?”

—  „Nu!NUUU!!”

Au urmat cam acelaşi întrebări din partea lui Dragoş Hoinic şi Iosif Iosif. Am răspuns la fel favorabil cu „Da” sau „Nu”. Dorind să-mi pună întrebări şi GHEORGHE CALCIU, preşedintele îl întrerupe spunând că sunt numai martorul lui POPA AUREL. VICĂ NEGULESCU intervine vehement: „Domnule preşedinte vă rog nu intimidaţi martorul. Trebuie să se termine această mascaradă!!”

Mi-am dat seama după întrebări, după voiciunea din glas că toţi cei din boxă aveau un moral extrem de ridicat. GHEORGHE CALCIU a fost cel care a dat peste cap tot acest simulacru de proces, printr-un moral inegalabil şi o ascuţime de minte care îl caracterizează. VALERIU NEGULESCU este condamnat la moarte dar i se comută pedeapsa în „Muncă silnică pe viaţă”. Pentru toţi opt cât şi pentru martorii acuzării, POPESCU ARISTOTEL, DAN DUMITRESCU, NUTI PĂTRÂŞCANU, VOINEA OCTAVIAN şi POPA ALEXANDRU, se construiesc şase celule speciale în aşa zisa „etuvă” de la „Reduitul” Jilavei. Mai sunt aduşi aici fără nici o legătură “cu „Procesul Demascărilor” profesorul NICOLAE PĂTRAŞCU secretar general al Mişcării Legionare, PAVEL GRIMALSCHI şi

MARCEL PETRIŞOR. Se poate afirma fără exagerare că în aceste celule au fost practic zidiţi de vii.

Lipsiţi de aer şi hrană, respirând umezeala de pe pereţi nu reuşesc să supravieţuiască: VALERIU NEGULESCU, COSTACHE Oprişan, dan dumitrescu, popescu aristotel şi nuti pâtraşcanu.

În timpul cumplitului „cataclism” au fost omorâţi ori ş-au sinucis peste 30 de tineri, schingiuiţi peste 780 din care 100 au rămas cu infirmităţi grave (MAGAZIN ISTORIC, apr. 1993). Din toţi care au cunoscut total sau parţial această înscenare „finală” pe cât de macabră pe atât de ridicolă mai trăiesc numai trei: GHEORGHE CALCIU, POPA AUREL şi subsemnatul.

 

EPILOG

Din aceste sinistre adâncuri au ţâşnit totuşi revărsări nu de ură nici de răzbunare. Oblojindu-şi rănile trupeşti şi sufleteşti cei care au supravieţuit au convertit suferinţa în creaţie. Unii şi-au aşternut amintirile în pagini cutremurătoare: GHEORGHIŢA VIOREL; COSTIN MERIŞCA; MIHAI TIMARU; GHEORGHE STĂNESCU; DUMITRU BORDEAIANU din Australia; ION MUNTEANU; NICOLAE CĂLINESCU; RADU CIULEANU, PAUL CARAVIA; DAN LUCINESCU, care devine membru al „ Uniunii Scriitorilor din România şi din Suedia cu şapte volume publicate; prof. BOLDUR LĂŢESCU; SERGIU MANDINESCU; VIRGIL CONSTANTINESCU; EMILIAN BRÂNZEI; CONSTANTIN OPRIŞAN (Postume); MAXIM VIRGIL; PĂUNESCU ION (Daia); SAHAN EUGEN; VIŞOVAN AUREL.

Alţ,i aşa cum scrijilau în celulă cu un ac sau o sârmă câte un os „rătăcit” în mâncare, ajung sculptori. AUREL OBREJA expune la PALATUL PATRIARHAL până în anul 2000, după ce a sculptat Iconostasul Bisericii Ortodoxe din SIRIA.

NICUŞOR PURCĂREA expune sculpturi de la miniaturi la unele monumentale, în Bucureşti, Paris şi Braşov, unde îndrumă şi noi generaţii care să-l urmeze.

ION PAUNESCU lasă în urma sa sculpturi valoroase fără a le vedea expuse, şi versuri nepublicate.

MIHAI TUFEANU pe cât de talentat pe atât de necunoscut pictează încă în acuarelă şi ulei.

OCTAVIAN TOMUŢA şi acelaşi DAN LUCINESCU (citat mai înainte) devin Inventatori cu brevete cumpărate în străinătate, dar vândute de „Statul Român ” care a avut grijă să intre în posesia banilor până în 1989.

Printre toţi aceştia şi cel care semnează aceste rânduri compune (poate este prea pretenţios termenul, dar nu am găsit altul), fără hârtie şi creion, textul şi muzica o circa 20 de lucrări: Poemul-Cantată „MÂNTUIRE” şi Oratoriul „CALVAR” sunt interpretate în şase concerte (1991-1997) de către: ORCHESTRA LIC. DE MUZICĂ „GEORGE ENESCU”, CORUL FILARMONICII „GEORGE ENESCU”; CORUL ŞI ORCHESTRA TEATRULUI MUZICAL „N LEONARD” din GALAŢI şi CORUL şi ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO. A treia lucrare ORATORIUL „PATIMILE DOMNULUI” nu se ştie  când şi dacă Domnul Iisus va hotăra să fie auzită.

Cititorule, aceste rânduri au dorit a oferi o „imagine a ceea ce a însemnat acel satanic „EXPERIMENT”, dar în acelaşi timp , şi „FENOMEN”. Cele inserate aici sunt simple „jaloane” care pot constitui — împreună cu miile de pagini ale celor mai înainte amintiţi — material de studiu pentru medici, psihiatri, sociologi, teologi, dar şi cineaşti sau dramaturgi, care până acum nu s-au încumetat să abordeze asemenea „TEME”. De fapt cei care au trăit „Drama” sunt singurii care pot aduce informaţiile veridice şi care pot trage concluzii în ceea ce priveşte dimensiunile şi rezultatele ei: rezistenţa totală până la trecerea dincolo de această lume, sau chiar a supravieţuirii; revenirea din „cedări” uneori chiar Spectaculos, „concesii” prin „tăcere” şi în sfârşit „cedări” reversibile, totul petrecut într-un climat „LUCIFERIC”, PREMEDITAT ŞI CONCEPUT ÎNSĂ ÎN CREUZETE STRĂINE ACESTUI NEAM. DUMNEZEU A VRUT ŞI A HOTĂRÎT ALTFEL  DECÂT FORŢELE ÎNTUNERICULUI.

 

Generaţia 1948

Istoria unui neam este, în mare măsură, răspunsul pe care acesta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.

Înţelegându-şi menirea şi acceptându-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii — sub toate aspectele ei — vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi, mai ales, ca generaţii reprezentative.

Istoria Românilor nu este lipsită de asemenea situaţii. Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: Creştinismul românesc.

Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ’40 -’60, suntem şi noi o generaţie reprezentativă a neamului nostru?

La o jumătate de veac de la acele timpuri, monografia generaţiei tinere — studenţi şi elevi — care a fost supusă unei decapitări asemenea celei aplicate întregului spectru politco-cultural-naţional al epocii, nu este cunoscută.

O generaţie nu este numai o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsurile date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă dată. Apreciem că „Generaţia de la 1948″ şi-a adus aportul în frământările cruciale ale acelor timpuri.

Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi, la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist cât şi cel al recuceririi Ardealului de Nord, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la fiinţarea istorică şi geografică a poporului român. Ei au trebuit să răspundă la încercarea de a i se falsifica spiritualitatea şi cultura, prin desfiinţarea instituţiilor de bază ale societăţii şi ruperea firului unei istorii bimilenare. Totul era atacat.

— Origina românilor nu mai era geto-daco-romană, iar limba prezentată ca o formă neoslavă.

— Familia, ca instituţie de bază a societăţii a fost atacată  fiind supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii. Aceştia erau învrăjbiţi împotriva părinţilor, cărora li se recunoştea doar meritul de a-i fi conceput, restul — educaţie, poziţia în societate — revenind statului. Părinţi şi copii, soţi, fraţi şi rude erau cuprinşi de păienjenişul supravegherii reciproce diabolic dirijat din afară prin obligativitatea delaţiunii ridicată la rang de virtute, ca înaltă raţiune de stat.

—  Armonia socială, prezentată, ca şi familia, drept o minciună, ţăranii, muncitorii, intelectualii fiind obligaţi să se supună războiului „luptei de clasă” şi organizaţi a se denigra reciproc.

—   Tradiţiile au fost interzise sau mistificate.

—  Forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină,  prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită prin cele mai abjecte metode de denigrare, cu materialismul ştiinţific, ucigător al libertăţii spirituale, distrugător al idealurior şi al bunei creşteri.

În faţa acestui cataclism, cunoscând anticipat consecinţele lui, s-a ridicat ca un zid de apărare Generaţia de la 1948. Această generaţie nu a fost o generaţie anti-, ci una de apărare, o generaţie SCUT.

Afirmăm că ea a aparţinut neamului românesc pentru că nu i-a trădat aspiraţiiile şi i-a onorat valorile cu manifestări proprii patrimoniului său spiritual şi biologic. Concepţia sa de viaţă a fost cea constatată de-a lungul veacurilor la voievozi şi cărturari, având ca temelie creştinismul românesc, relevat şi prin Generaţia de la 1922, reacţionând spontan contra celor care atentau la legea şi tradiţiile noastre.

Când teritoriul naţional, pământul strămoşesc ne-a fost călcat, această generaţie nu a ezitat să-şi pună viaţa chezăşie că „pe aici nu se trece”.

E a fost strivită nu numai la figurat, ci şi la propriu.

S-a luat drumul muntelui ca de atâtea ori în vremuri de bejenie pentru neamul românesc, sau calea închisorilor. S-a apărat din munţii şi pădurile noastre ceea ce comunismul ataca cu mare virulenţă: satul românesc.

Vârfurile studenţimii şi elevilor, datorită atitudinii lor de apărători, în care s-au înrolat fără reticenţă — li s-a tăiat posibilitatea de formare profesională la care le dădea dreptul calităţile intelectuale pe care le dovediseră cu prisosinţă.

Coborâţi în iadul închisorilor, spiritul lor viu, inteligent, nu a pierit ci, fecundat de vrăjmăşiile vieţii, s-a cristalizat, s-a rafinat,

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germnat o puternică sensibilitate şi dorinţă de frumos, iar din minciună dorinţa de apărare a adevărului, cu preţul vieţii.

Când peste sufletele lor curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de zeci şi sute de poeţi.

Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi răsăreau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici un cântau suferinţa sau rănile suferinde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, de multe ori bucuria presupusei revederi cu cei dragi, p totul învăluit în implorarea Divinităţii, care nu-i părăsise.

Aceasta a condus la convertirea suferinţei în creaţie. Generaţie de sacrificiu! Epopee scrisă cu sânge.

Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, deşi calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în masă începând cu primăvara lui 1964, aceşti „foşti tineri” încearcă să-şi vindece rănile fizice, dar mai ales pe cele sufleteşti, din anii monstruozităţii pe care o ură nemărginită a dezlănţuit-o.

Analizându-şi cu luciditate înfrângerile, punându-le la piciorul Crucii lui Iisus, ştiind că înfrânt nu eşti decât dacă nu-ţi mai poţi regăsi libertatea spirituală deci profesionalitatea, aceşti tineri tânjeau şi după împlinirea vieţii personale, familiale şi profesionale. Ieşiţi din închisori într-o „lume” care nu îi voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi-vii, aceşti „foşti tineri” au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, şi-au reluat locurile în amfiteatre şi în faţa comisiilor de examene. Au studiat cu seriozitate şi capacitatea lor intelectuală deosebită s-a impus. A fost o adevărată competiţie între durerea personală şi setea de făptuire, care a condus la realizări superioare celor ce nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Unii au luat studiile de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional, terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care îi despărţea o generaţie.

Au devenit ingineri, medici, profesori, preoţi, mulţi preoţi monahi, alţii meseriaşi de elită — de data-aceasta cu studii.

Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci ale unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată, dar şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit şi pe care nu o dată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut oficial meritele evidente. Nu, aceasta nu a existat pentru | foştii deţinuţi politici. Şi aceasta în pofida faptului că mulţi au obţinut brevete de inventatori, punându-şi amprenta gândirii lor creatoare în fiecare nucleu în care au lucrat. În făptuirea lor au fost mânaţi de sentimentul permanenţei, sentimentul istoric, convingerea că „apa trece, pietrele rămân”. Acum, la vârsta senectuţii, ei nu-şi doresc decât împlinirea idealurilor pe care le-au apărat cu preţul propriei vieţi: ridicarea unui neam şi unei societăţi „cu frica lui Dumnezeu”, având un fundament trainic în embrionul de bază: Familia.

Aceasta este Generaţia de Ia 1948. Tinerii aceştia nu au fost mercenarii nimănui, n-au fost nici „revoluţionari de profesie”, nici nu au trăit o „modă”. Ei au fost robii unui crez. Învinsă vremelnic, Generaţia de Ia 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică, pe care, din păcate, contemporanii o ignoră sau, în cel mai bun caz, o subliniază timid şi nesemnificativ.

Puţinii supravieţuitori ai ei trimit acest mesaj având conştiinţa datoriei împlinite.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE ŞI IERTARE DAR NU ŞI UITARE

Stimate cititor, memorialistica din ţară apărută după 1990 a consemnat în pagini cutremurătoare cele petrecute în închisorile PITEŞTI, GHERLA, TG. OCNA sau CANAL insistând asupra diverselor forme de tortură şi subliniind efectul lor asupra celui torturat. S-a insistat mai puţin, sau limitat, asupra scopului urmărit şi în special asupra vinovăţiei celor care au gândit şi pus în aplicare această criminală acţiune pe care o numesc „EXPERIMENT”. De multe ori din lucrările apărute transpare numai ideea vinovăţiei individuale a celor care nu au rezistat supliciilor şi au cedat. Am auzit de nenumărate ori vorbindu-se de cele petrecute în închisorile amintite ca despre „Acţiunea lui Ţurcanu”, la care am replicat: „Nu domnilor, aceea a fost „acţiunea P.C.R., securitate, consilieri sovietici”. Acest lucru m-a determinat să prezint la Simpozionul Sighet din anul 1999 o parte din ceea ce este cuprins în această broşură.

Doresc însă în continuare să menţionez că nu trebuie uitat că Ţurcanu însuşi după ce a fost folosit în acest diabolic „EXPERIMENT” al secolului nostru şi poate nu numai, a sfârşit în faţa plutonului de execuţie drept recompensă pentru că i-a servit pe iniţiatori.

Din mărturisirile lui OCTAVIAN TOMUŢA şi NICOLAE ITUL aflăm şi poziţia lui Ţurcanu înainte de execuţie, când şi-a strigat „IERTAREA” pentru tot ce a făcut, de la fereastra celulei din Jilava în care îşi aştepta sfârşitul sau când în altă celulă tot din Jilava i-au curs lacrimi pentru crimele făcute („MEMORIALUL ORORII” p. 864) s-ar putea gândi cineva că aceste rânduri ar vrea să însemne o reabilitare a lui Ţurcanu. Doamne fereşte!

Departe de mine acest gând.

I-am cunoscut direct cruzimea şi perseverenţa lui în ea. Cei care l-au recrutat însă şi instruit au ştiut perfect să i-o folosească, stimulându-i în acelaşi timp vanitatea cât şi slăbiciunea de a nu suporta închisoarea care venea din partea celor care îl aleseseră să-i reprezinte în diplomaţie respectiv ANA PAUKER sau fraţii BUDNĂRAŞ. După ce torturase şi omorâse la îndemnul acestor forţe, lui Ţurcanu i-a fost dat să vadă şi altă faţă a securităţii, respectiv a „Partidului” care îl înşelase. Acum ei doreau ca tot prin mâna lui să-şi spele atrocităţile.

„Garanţia că acţiunea de „reeducare” este în vederile regimului am avut-o dela dl. CUPAGEA, BĂLĂCEANII, CIORNEŢCHI şi procurorul care a făcut parte din completul de judecată de la Suceava declara „ŢURCANU în Procesul Verbal de Interogatoriu din 20 martie 1954 („MEMORIALUL ORORII” p. 75) La pagina 96 tot el spune: „Eu nu am folosit nici o tactică de a-mi păstra fiinţa legionară nici înainte de arestare şi nici după.”

Presiunile anchetei asupra lui Ţurcanu (1954) cresc, iar acesta se apără dându-şi seama de cursa care i se întinde pentru a recunoaşte că tot ceea ce a făcut a fost din ordin legionar sau cu această conştiinţă. „Nu mi s-a cerut de către organele de stat ca să devin informator, ci eu singur am mers şi mi-am oferit serviciul de informator”. Anchetatorul în continuare îşi urmăreşte scenariul la care Ţurcanu răspunde: „Nu mi-a ordonat nimeni să-mi ofer serviciile de informator organele de stat şi nici într-un scop (pag. 105).”

Tot în procesul verbal de Interogatorii din 20 martie 1954 el declară: „Acţiunea lui Bogdanovici Alexandru a fost primită de comandamentul legionar din Suceava ca o acţiune compromiţătoare şi trădătoare faţă de organizaţia legionară, fiind primită de ei cu ostilitate” (pag. 91).

În continuare anchetatorul căpitan VINTILĂ R. Îl acuză de spionaj pe el şi pe cei care i-a folosit în „reeducare”. Răspunsul lui Ţurcanu la această acuzaţie este cât se poate de tranşant şi în acelaşi timp de edificator asupra rolului jucat de oficialităţi: „Subsemnatul am avut posibilitatea şi anume printr-un deţinut care se elibera să trimit material unui serviciu de spionaj cu care aş fi avut legături afară, sau să trimit unui serviciu de spionaj ce-1 cunoştea din închisoare de la alţi deţinuţi, să corup pe cineva din administraţia penitenciarului, de asemeni aş fi putut dacă aş fi , ajuns la o astfel de înţelegere cu persoanele din minister care veneau în inspecţie şi cu care am avut legături confidenţiale stând de vorbă cu ei între patru ochi (dl. NEMEŞ IOSIF ŞI OCTAV SEPEANU).

În procesul verbal de interogatoriu din 4 mai 1954 Ţurcanu precizează: „… am folosit metode de violenţă ele fiindu-mi indicate şi aprobate de Dl. Dumitrescu Alexandru (Directorul Penitenciarului Piteşti n. n.), de MARINA ION (ofiţer politic Penitenciarul Piteşti n. n.), de IOSIF NEMEŞ (inspector M.A.I. Of. n.) de Slt. MIRCEA, de Slt. IAGĂRU (ofiţeri politici n. n.) de insp. Grai RĂILEANU întrucât deţinuţii nu voiau să demaşte ceia Cf (ortografia din P. V.) nu declaraseră în faţa organelor de anchetă ag. 125). La pagina 127 mai găsim şi următoarele afirmaţii: Sepeanu mi-a spus ca să întrerup un timp legătura cu dl. director Dumitrescu şi să o păstrez cu dnii Slt. care sunt băieţi de redere sută la sută.”

I-am dat atunci dlui SEPEANU „demascările” pe care le-am ascuns de sub pulover şi pe care dânsu (?) sau eu le-am pus pe  servietei ce se afla închisă pe birou în partea dinspre mine”. Ţurcanu şi-a continuat această poziţie în anchete fapt care  putea duce decât în faţa plutonului de execuţie.

Stimate cititor am insistat asupra acestor declaraţii — care de fapt sunt mult mai multe şi mai ample — nu pentru a-l disculpa pe Ţurcanu ci pentru a incrimina pe adevăraţii INIŢIATORI, ORGANIZATORI şi EXECUTANŢI ai „EXPERIMENTULUI”.

De altfel ei nu trebuiau să depună prea mari eforturi pentru alcătuirea şi punerea în aplicare a „scenariului” întrucât situaţii similare fuseseră cu succes experimentate de sovietici prin N.K.V.D. (Cazul generalului TUHACEVSCHI, sau ZENOVIEV şi mulţi mulţi alţii).

Din motive lesne de înţeles, în expunerea de faţă nu am insistat asupra acelei laturi pe care o găsim prezentată în celelalte lucrări asupra „Demascărilor” şi anume a torturilor aplicate celor trecuţi prin „EXPERIMENT”.

Un al doilea motiv care m-a determinat să prezint acest subiect este aşa cum am scris în paginile anterioare, acela că din „FINALUL ÎNSCENĂRII EXPERIMENTULUI” nu mai sunt decât trei supravieţuitori. În afara celor trei însă l-aş mai putea numi ca al patrulea pe dl. MARCEL PETRIŞOR care a stat în „CAZIMCA” din Jilava atât cu cei din procesul final cât şi cu martorii acuzării. Despre toţi aceştia şi viaţa de „acolo” dânsul a scris pagini cutremurătoare în cele două volume „FORTUL 13 Jilava” şi „SECRETUL FORTULUI 13″.

Tot ceea ce am prezentat până acum nu este sortit a dezvinovăţi sau învinovăţi pe unii sau alţii cărora depăşindu-li-se limitele nu au rezistat — limite foarte largi dealtfel — ci pentru a arăta pe adevăraţii făptaşi care nu pot invoca nici un fel de scuză în iniţierea, executarea şi supravegherea „Experimentului”. Nu trebuiesc uitaţi încă cei care au murit sau au încercat să se sinucidă în „Demascări” şi nici aproape totalitatea supravieţuitorilor din care unii pot fi socotiţi eroi vii. Nu le pot da numele pentru că fiind enorm de mulţi orice omisiune ar fi dăunătoare.

Cei trecuţi prin acel „cazan” ne cunoaştem. Ne-a fost dat să ne ştim limitele şi să putem aprecia slăbiciunea omului dar şi tăria lui.

Eu am învăţat de la Valeriu Gafencu şi de-a lungul timpului am căpătat conştiinţa că pentru nereuşite şi căderi mă simt vinovat, iar împlinirile şi ridicările le datorez lui Dumnezeu. Cât aş fi dorit să pot mai mult în acele tragice împrejurări succint descrise în prezentarea de faţă! Dar n-am putut mai mult, revenirea câştigând-o în acea ultimă seară disperată. Şi cu ce preţ! Deşi se putea şi altfel aşa cum au dovedit-o ceilalţi din „procesul final”: VALERIU NEGULESCU, CONSTANTIN OPRIŞAN, DRAGOŞ HOINIC, IOSIF IOSIF, GHEORGHE CALCIU şi POPA AUREL, sau ION PĂUNESCU (NELU).

Spun aceste lucruri cu durere dar şi cu satisfacţia că îmi eunosc limitele şi posibilităţile. Acest lucru îmi dă echilibrul şi împăcarea cu mine însumi, fără blazare sau resemnare şi nici revoltă sau spirit vindicativ. Împăcare în care am conştiinţa că am putut elimina trufia dar şi falsa modestie, ambele făcând uneori casă bună când încerci să te analizezi.

Apreciez că aveam datoria morală să prezint ultima înscenare cu aşa zişii „autori morali” şi „Reeducării” condamnaţi într-un lot cunoscut sub numele de lotul „VALERIU NEGULESCU” (VICĂ), redând ceea ce memoria a mai putut reţine după atâta amar de vreme. Nu am dorit — nu ştiu dacă am şi reuşit — să dramatizez evenimentele ci să le prezint sub forma lor nudă, căutând să evit stările mele emoţionale care m-au însoţit în cele 19 luni de anchetă, reflectate până şi în visele care nu mi­au lipsit noapte de noapte.

Stimate cititor întrucât justiţia pământească nu a găsit de cuviinţă să se autosesizeze asupra acestui cumplit „EXPERIMENT” socotesc ca şi dacă ar fi făcut-o, totul rămâne de fapt în JUDECATA CELUI DE SUS CĂRUIA SĂ-I INVOCĂM AJUTORUL şi BINECUVÎNTAREA.

DOAMNE FII CU NOI!

Sursa: MĂRTURISITORII