Astăzi se împlinesc 56 de ani de la trecerea la cele veşnice a scriitorului-martir Vasile Militaru. Arestat în 1958 de Securitate „pentru deţinere de publicaţii interzise“, citate la procesul de la Craiova: manuscrisele „Divina zidire“, „Poemele nemuririi“, „Cartea Iov în versuri“ şi altele, poetul patriot a fost condamnat în toamna anului 1958, fără drept de apel, la 20 de ani de temniţă grea şi confiscarea totală a averii.

Potrivit hotărârii Tribunalului Militar Craiova, fostul funcţionar al Ministerului Lucrărilor Publice ar fi avut de executat în total 42 de ani de închisoare, deşi la data condamnării avea venerabila vârstă de 74 ani. Bolnav şi fără apărare în faţa unor presiuni insuportabile, poetul n-a putut să reziste acelor condiţii inumane şi a murit ca un „martir al poeziei şi credinţei în Dumnezeu“, în ziua de 8 iulie 1959, în închisoarea Ocnele Mari – Vâlcea.

Ca mulţi alţi scriitori creştini, Pan Vizirescu, Al. Lascarov-Moldovanu şi Radu Gyr, Vasile Militaru a fost complet interzis şi ignorat între anii 1944-1989. Tocmai de aceea se cuvine ca astăzi, după 50 de ani de la încetarea din viaţa aceasta, să-i cinstim memoria ca aceea a unui vrednic patriot şi scriitor creştin.

Vasile Militaru s-a născut într-o familie numeroasă, la 21 septembrie 1886, în comuna Dobreni – Câmpurel, judeţul Ilfov, din părinţi agricultori, Gheorghe şi Tinca Militaru. De copil a îndrăgit cartea, lectura, citind cu nesaţ tot ce găsea la şcoală şi la un vecin din satul natal. Era înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare. Cartea era pentru el ca o lumină şi o bucurie, asemenea unei revelaţii divine. A sorbit învăţătura creştină din gura mamei sale, moştenind o credinţă puternică pe care şi-a întărit-o prin lecturi biblice şi morale. În acest sens el a fost un autodidact autentic. Nu se cunosc prea multe amănunte despre viaţa şi activitatea lui.

Bucuria vieţii de la ţară, descrisă în pasteluri

Doritor de a cunoaşte lumea, se desprinde de viaţa de la ţară şi, tânăr adolescent, ajunge în Bucureşti, unde avea să cunoască „zbuciumul“ şi „dezamăgirile“ oraşului. Începuse a scrie versuri de la 15 ani. Câţiva ani mai târziu îndrăzneşte să prezinte caietul cu poeziile sale scriitorului Alexandru Vlahuţă. Acesta îl recomandă lui Barbu-Ştefănescu Delavrancea şi lui Duiliu Zamfirescu. Încurajat şi sprijinit de aceşti scriitori, Vasile Militaru debutează la vârsta de 18 ani, în 1904, în revista lui M. I. Petraşcu, „Literatură şi artă română“. Din acel moment începe colaborarea şi la alte reviste, ca „Flacăra“, „Drum nou“ şi la ziarul „Universul“ al lui Stelian Popescu.

În anul 1919 publică volumul de poezii „Stropi de rouă“ (9 ediţii până în 2008). Sunt versuri lirice şi pasteluri care descriu viaţa de la ţară, cu bucuriile simple şi senine, munca în sânul naturii. Este întrucâtva influenţat de poeţii Alecsandri, Coşbuc şi Vlahuţă, dar şi de curentul literar al Sămănătorismului. Aici observăm descrierea unei vieţi idilice, pastorale, patriarhale, de la ţară, aşa cum o trăise el însuşi, uşor idealizată, dar şi sentimetul dureros al înstrăinării. De aici înainte, având existenţa asigurată în calitate de funcţionar la Ministerul Lucrărilor Publice, scriitorul încearcă să meargă pe un drum propriu, urmând comandamentelor vremii, şi devine colaborator la principalele reviste din ţară, mai ales cu poezii. Publică basme, poezii patriotice „Cântare neamului“, „Doina“, precum şi primul volum de „Fabule“ în 1928.

Psaltirea sa, cea mai reuşită traducere dintre transpunerile româneşti în versuri

Dar preocuparea religioasă rămâne constantă şi permanentă, dovadă volumul „Vorbe cu tâlc“, 1931, cuprinzând cugetări, sentinţe şi tâlcuiri morale, în versuri, şi mai ales „Psaltirea în versuri“, 1933, riguroasă transpunere în versuri a Psalmilor lui David, în limba română, la care lucrase mai mulţi ani, premiată de Academia Română. Fără îndoială, Psaltirea sa rămâne cea mai reuşită şi mai valoaroasă traducere dintre toate cele 10 sau 12 transpuneri în versuri realizate în limba română până azi.

În perioada următoare publică încă două volume de „Fabule“ şi un volum de poezii patriotice „Temelie de veac nou“. Pentru tineri scrie o carte de „Rugăciuni în versuri“, pe care le publică în volumul „Spre împărăţia lui Iisus“, 1936. Intenţionase ca volumul al treilea de „Fabule“ să se intituleze „Trepte spre Dumnezeu“, dar Editura a preferat alt titlu, „Curcubeie peste veac“.

Trebuie să subliniem că opera cea mai importantă – după „Psaltirea în versuri“ -, care l-a preocupat întreaga viaţă, a fost „Divina zidire“. La această lucrare a trudit, ca osteneală permanentă, între anii 1926-1955. Această carte, rămasă în manuscris, şi pentru care a suferit atât de mult, cuprinde poeme în versuri concepute pe temeiul Sfintei Scripturi – Vechiul şi mai ales Noul Testament. Aici, în „Cuvânt către cititori“, arată că, mergând pe firul textelor biblice, „ajutat de Sfântul Duh“, poetul vrea ca prin aceste poeme, prin versurile sale, să salveze „sufletele celor necredincioşi“, pentru că Iisus a venit în lume să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Aceste versuri, ca şi cele din „Vorbe cu tâlc“, din „Poemele nemuririi“ ori din alte scrieri religioase sau morale, au izvorât dintr-o mare credinţă în Dumnezeu, şi mai ales „dintr-o adâncă iubire de oamnei“. În aceste poeme se cuprind tâlcuiri morale şi esenţa învăţăturii creştine.

În ultimii 15 ani de viaţă a scris poezii religioase

Ca poet şi scriitor creştin, după 1944 n-a mai putut publica nimic. Izolat de lumea literară, Vasile Militaru şi-a căutat compensarea în scrieri religioase. Aşa se face că în ultimii 15 ani de viaţă, după al Doilea Război Mondial, poetul a scris poezii religioase. În afară de „Divina zidire“, lucrare încheiată în 1955, el a mai scris „Poemele nemuririi“, „Şoaptele îngerilor“ – continuare la „Vorbe cu tâlc“ – poemul „Biserica Bucur Ciobanul“, „Cartea Iov“ din Biblie, transpunere în versuri după textul sacru, şi „Scară către Dumnezeu“, ultima sa carte scrisă în mai-iunie 1957. Toate aceste scrieri au fost tipărite postum de Editura „Lumină din lumină“ între anii 1993-2008, cu acest prilej fiind reeditate şi celelalte cărţi ale sale apărute între anii 1919-1943.

„Psaltirea în versuri“ a fost retipărită în 2006 la Cernăuţi, iar „Divina zidire“ s-a retipărit în 2007 la Chişinău. Atât „Fabulele“ sale, „Psaltirea în versuri“, poeziile lirice, patriotice şi religioase, cât şi „Poemele nemuririi“, dar mai ales „Divina zidire“ îl consacră pe Vasile Militaru drept un mare scriitor şi poet creştin, un moralist în adevăratul înţeles al cuvântului. Este fără îndoială cel mai mare fabulist român din secolul al XX-lea şi un strălucit urmaş al marilor fabulişti Esop, Phedru, La Fontaine, Grigore Alexandrescu şi Alexandru Donici. În literatura română nici un scriitor nu a cântat ca el credinţa în Dumnezeu şi nemurirea sufletului. El a converit credinţa în creaţia ca expresie profundă a unei trăiri creştine prin rugăciune, smerenie şi jetfă de sine. Cărţile sale sunt, prin excelenţă, izvoare de înţelepciune şi înaltă bucurie spirituală, care aduc înseninare în suflet, întărire în credinţă şi răbdare, fiind în acelaşi timp modele de trăire duhovnicească, de urmare a învăţăturii creştine. Îndeosebi „Fabulele“ tratează teme sociale şi morale care privesc viaţa societăţii moderne şi contemporane, unele din acestea potrivindu-se perfect cu evenimentele din zilele noastre.

Şi-a găsit salvarea în credinţă

La fel ca în volumul „Spre împărăţia lui Dumnezeu“, în cartea „Scară către Dumnezeu“, autorul îndeamnă să urmăm „calea virtuţilor“, care duce la „desăvârşire în spiritualitate“, la ferirea de rele, adică de păcat, pentru ca prin credinţă, nădejde şi dragoste să sporim în iubirea de Dumnezeu şi de oameni. În acest fel, urcând „treptele“ sfinţeniei, să putem ajunge la „înfrăţirea“ oamenilor şi la întoarcerea celor necredincioşi la credinţă.

În versurile sale se oglindeşte viaţa sa şi condiţia umană a acelor vremuri. El şi-a găsit salvarea în credinţă, gândirea lui rămâne profund creştină. El şi-a iubit neamul, şi-a iubit ţara, a iubit oamenii în felul său, dar mai ales L-a iubit pe Dumnezeu.

Hulit şi blamat de unii, preţuit şi iubit de mulţi, ignorat pe nedrept de critica literară (care pe scriitorii creştini moralişti nu i-a luat în seamă niciodată), Vasile Militaru va înfrunta cu seninătate şi tăcerea, şi contestările, biruind prin cărţile şi înţelepciunea sa, în care se exprimă veşnicile adevăruri, izvoare de bunătate, pace şi întărire sufletescă pentru toţi iubitorii de limbă şi cultură românească.

Nimeni nu-l va putea egala în „Psaltire“ şi în „Divina zidire“. Cu luminile, dar şi cu umbrele triste ce i-au marcat existenţa zbuciumată, viaţa lui Vasile Militaru rămâne o jertfă pe altarul patriei, dăruită, închinată lui Iisus Hristos.

de Mihai Manolică, Ziarul Lumina

Poetul Vasile Militaru, mărturisitor în temniţa comunistă

de Adrian Nicolae Petcu

În efervescenţa creaţiei literare din perioada interbelică, Vasile Militaru reprezenta numele unui poet cu destinaţie spirituală, chiar mistică, şi cu producţii satirice din cele mai versatile. Nu s-a remarcat în funcţii publice, nu a militat în politică, în schimb a devenit cunoscut prin frumoasa lucrare intitulată „Psaltirea în versuri“,  a cărei editare a fost încurajată de mai-marii Bisericii. Mai puţin cunoscută este latura sa mărturisitoare în vremea persecuţiei comuniste.

Vasile Militaru s-a născut la 19 septembrie 1886, într-o familie de plugari din Dobreni-Câmpurelu, din fostul judeţ Ilfov. A fost autodidact, la vârsta de 15 ani debutând în literatură, iar în 1919 publicând primul volum de poezii, cu titlul „Strop de rouă“. Este remarcat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, care îl ajută să se propulseze în lumea literaţilor. În 1927-1930 publică constant în ziarul „Universul“. Deoarece a publicat o fabulă cu aluzie la regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu, se retrage de la „Universul“ şi scrie la „Porunca vremii“ sub pseudonimul Radu Barda.

Este nemilos cu demagogia, servilismul, corupţia, ipocrizia şi indiferentismul faţă de poporul care cunoştea neajunsurile materiale. Totodată se dedică tot mai mult poeziei religioase, de respiraţie mistică, ajungând în 1933 să publice „Psaltirea în versuri“, în 10.000 de exemplare, lucrare premiată de Academia Română. Prin activitatea sa s-a înscris şi pe plan social, prin apariţia, în 1936, a volumului „Cântecile crinului“, cu menirea, potrivit afirmaţiei sale, „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi“.

La instalarea regimului comunist, poetul Vasile Militaru avea deja un trecut care oricând putea fi considerat pătat de „antecedentele politice“. Deşi împotriva sa s-a invocat infracţiunea de „omisiune de denunţ“ privind un grup de tineri care ar fi propagat idei monarhiste, culpă care l-ar fi trimis în justiţie, totuşi la 19 decembrie 1951 a fost reţinut şi trimis în detenţie administrativă, motivul real fiind activitatea sa publicistică interbelică. A fost purtat prin penitenciarele de la Rahova, Ocnele Mari, Jilava şi lagărele de la Ghencea şi Fundulea. A fost eliberat la 9 decembrie 1952.

După eliberare, Vasile Militaru a continuat să frecventeze parohia de care aparţinea, Biserica Caşin din Bucureşti, din al cărei consiliu făcea parte. Era un apropiat al preotului Dumitru Manta, la fiecare şedinţă a consiliului parohial recitând din poeziile sale alcătuite mai ales în timpul detenţiei. Uneori mergea la Piteşti, unde soţia lucra la Teatrul de Stat. S-a apropiat de preotul Ion Postelnicescu de la Biserica „Sf. Vineri“, în timpul vizitelor pe care i le făcea împărtăşindu-i din creaţia sa poetică, într-un cerc format din fosta elită piteşteană. Însă aceste atitudini normale pentru oameni de cultură şi credincioşi ai Bisericii au fost curmate de organele de represiune comuniste.

La 8 ianuarie 1959, Vasile Militaru era arestat de către Securitate, pentru a fi anchetat într-un lot de 14 persoane, printre care şi preotul Postelnicescu. A fost torturat, intimidat şi anchetat pentru fabulele care i s-au găsit la percheziţie: „Un congres de interes pentru oameni cuânţeles“ şi „Doi câini – fabulă fără morală“, prima făcând aluzie la congresul PCUS din 1956, iar a doua, la cele două zone ale Berlinului, de est şi de vest. De asemenea, ancheta s-a axat pe creaţia poetică religioasă, în special cea scrisă în perioada primei detenţii, mai apoi dactilografiată şi difuzată în cercurile în care se manifesta. Este vorba de „Psalm“, în 23 de strofe, scris la Jilava în decembrie 1952, de „Crăciun 1951“ şi „Strigăt către Domnul vieţii“, ultimul scris la Fundulea, în octombrie 1952.

Anchetatorii au concluzionat că Vasile Militaru „s-a întâlnit cu învinuiţii şi a purtat discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din RPR, la adresa URSS şi a întregului lagăr socialist“, acuzându-l de „uneltire contra ordinii sociale“. Prin Sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, Vasile Militaru a primit o condamnare de 20 de ani temniţă grea. De la Piteşti a fost mutat la Ocnele Mari, unde la 8 iulie 1959, orele 17:30, a decedat. Nu a fost singurul din acest lot care a mărturisit până la trecerea la cele veşnice.

La 8 ianuarie 1959, poetul Vasile Militaru era arestat din nou de Securitate. La percheziţia care i s-a făcut la domiciliu, Securitatea i-a găsit mai multe înscrisuri, printre care poezii religioase, precum: „Psalm“, „Crăciun 1951“ sau „Sub lanţuri“. Acestea fuseseră scrise în timpul primei detenţii, la Jilava sau în colonia de muncă de la Fundulea (1951-1952), apoi, după eliberare, bătute la maşina de scris. Astfel de exemplare ale poeziilor, dactilografiate, au fost confiscate de Securitate şi considerate corpuri delicte. Cu astfel de probe, Vasile Militaru a fost anchetat la Securitatea din Piteşti, torturat şi obligat să semneze declaraţii care să-l incrimineze ca un conspirator împotriva regimului democrat-popular. La puţin timp după condamnare, la 8 iulie 1959, deţinut în Penitenciarul Ocnele Mari, poetul Vasile Militaru avea să treacă la cele veşnice. Mai jos reproducem poemul „Crăciun 1951“, scris de Vasile Militaru, se pare, în lagărul de la Fundulea. (Adrian Nicolae Petcu)

Crăciun 1951
de Vasile Militaru

Martir pentru credinţă şi cultură

de Tudor Nedelcea / Ziarul Lumina

Regimul totalitar, instaurat în România postbelică de tancurile bolşevice, a distrus ţara şi din punct de vedere cultural. Din Academia Română au fost excluse personalităţi marcante pentru a li se face loc ofiţerilor sovietici. Un “caz” este scriitorul creştin Vasile Militaru, care a “beneficiat” de închisoare, iar opera sa a fost trecută la index.

Puţine date biografice deţinem despre poetul Vasile Militaru. În afara celor cuprinse în sentinţa judecătorească, doar celebra Enciclopedie Cugetarea a lui Lucian Predescu ne mai poate oferi astfel de detalii. E drept, Vasile Militaru n-a fost o vioară întâi în lirica românească interbelică. Cunoscut mai ales prin populara romanţă A venit aseară mama, poetul n-a atras, în mod deosebit, atenţia criticii literare contemporane lui. Tăcerea aşezată în rândul criticilor şi istoricilor literari postbelici are o explicaţie conjuncturală, scriitorul făcând în perioada interbelică o politică neagreată ulterior de oficialităţile bolşevice, instalate la Bucureşti. În plus, autorul Cântării neamului a comis şi “păcatul” de a însoţi Armata română în campania sa răsăriteană pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei, îmbărbătând ostaşii cu cântece şi poezii înflăcărate (să nu zicem naţionaliste).

Debut la numai 18 ani

Vasile Militaru s-a născut la 21 septembrie 1886, în comuna ilfoveană Dobreni-Câmpurel, într-o familie numeroasă, din harnici părinţi agricultori, Gheorghe şi Dinca Militaru. Nu se cunosc prea multe date despre anii de şcoală, el fiind mai mult un autodidact, crescut şi educat în pura tradiţie creştin-ortodoxă românească. Versuri scrie de la 15 ani, pe care le prezintă lui Al. Vlahuţă, acesta, la rândul său, prezentându­l lui Barbu Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu. Debutul publicistic se produce la 18 ani, în 1904, în revista “Literatura şi Arta Română”, condusă de M. Pătraşcu, iar cel editorial, în 1917, cu volumul Ilinca. Harul busuiocului. Cu un succes la publicul cititor, colaborează la revistele “Convorbiri literare”, “Curierul artelor”, “Ecoul”, “Porunca vremii” şi la ziarul lui Stelian Popescu, “Universul”. Din 1922, este membru al Societăţii Scriitorilor Români.

Participant activ la eliberarea Basarabiei

A crezut în războiul sfânt de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei. S-a înrolat, fără să abandoneze scrisul, publicând Eroii de la Stalingrad (1943) şi Atacul, cărţi care i-au fost imputate în procesul politic din 1959. O menţiune specială pentru Divina zidire, la care a trudit între 1926 şi 1955 şi pentru care a fost şi arestat. Tipărită postum, Divina zidire este transpunerea în versuri a Bibliei, izvorâtă dintr-o mare credinţă în Dumnezeu şi oameni.

De altfel, în “Cuvânt către cititori”, Vasile Militaru şi-a mărturisit intenţia de a salva “sufletele celor necredincioşi”, în spiritul doctrinei hristice. După bolşevizarea României, poetul-scriitor n-a mai publicat nimic, în schimb a lăsat în stadiul de manuscris Poemele nemuririi, Şoaptele îngerilor, poemul Biserica Bucur Ciobanul, Cartea lui Iov, Scară către Dumnezeu, volume tipărite după 1999, la edituri din Craiova, Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Cernăuţi.

O pedeapsă nedreaptă

Datorită verticalităţii sale naţionale şi religioase a căzut victimă a regimului ateu. Sentinţa nr. 390 din iunie 1959 a Tribunalului Militar din Craiova consemnează rece şi înspăimântător: “Condamnă pe inculpatul Militaru Vasile, născut în anul 1885, luna septembrie, ziua 21, în comuna Dobreni-Câmpurel, regiunea Bucureşti, fiul lui Ghiţă şi Dinca, de profesie funcţionar, domiciliat în com. Bucureşti, Str. Luiblanc (sic!) nr. 8, la 20 (douăzeci) ani de temniţă grea, 10 (zece) ani de degradare civică, cu aplicarea art. 31 C.P., pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, la 12 (doisprezece) ani închisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise (sublinierea noastră, n.t.)… Conform art. 101 C.P., va executa pedeapsa cea mai mare. Conform art. 25 pct. 6 C.P. s-a dispus confiscarea totală a averii personale. I s-a comutat detenţia preventivă de la 8 ianuarie 1959 şi a fost obligat la 1.000 (una mie) lei cheltuieli de judecată”. În total, funcţionarul Vasile Militaru ar fi avut de executat 42 de ani.

“Incriminarea este stinsă prin deces”

La data condamnării avea respectabila vârstă de 74 ani. Ar mai fi trebuit să trăiască până în anul 2001 spre a se conforma sentinţei judecătoreşti. Dumnezeu, care le înfăptuieşte pe toate, l-a apărat de această îngrozitoare umilinţă a inchiziţiei poststaliniste: la 8 iulie 1959 l-a trecut la cele veşnice, rămăşiţele pământeşti stând mărturie la cimitirul Bellu. Moartea i-a apărut când autorul Stropilor de rouă îşi ispăşea pedeapsa la Ocnele Mari din Vâlcea. După 25 de ani, fiul de plugar şi cântăreţul plaiului străbun este reabilitat; prin strădania devotatei sale soţii, Ecaterina Militaru, Tribunalul Militar din Bucureşti dispunând încetarea urmăririi sale penale, “incriminarea fiind stinsă prin deces”.

Publicaţiile interzise

Printre “publicaţiile interzise”, despre care se face vorbire în sentinţa Tribunalului Militar craiovean, se afla şi un manuscris inedit, Divina zidire, care cuprindea “Divina zidire”, “Poemele nemuririi”, “Cartea lui Iov” în versuri, precum şi “Dumnezeiasca liturghie”, “meditată de Gogol”, traducere din limba franceză de poetul Marin Dumitrescu de la Parohia Vădăstriţa-Romanaţi.

Destinul a făcut ca un exemplar din acest preţios manuscris dactilografiat să intre în posesia mitropolitului cărturar, părintele Nestor Vornicescu, care ni l-a încredinţat spre publicare. Într-o notă adresată lui Tănase Grigore din Bucureşti, deţinătorul dactilogramei, părintele Nestor. făcea următoarea ofertă olografă: “3.III.1985. Suntem dispuşi a plăti până la 5 lei pagina dactilografiată. Nestor”. Între timp, din acest voluminos manuscris a fost tipărită prima parte, Divina zidire. Editura “Scrisul Românesc” din Craiova îndeplineşte astfel o pioasă datorie faţă de memoria scriitorului, publicând un fragment de sine stătător din acest manuscris, Poemele nemuririi (1995).

“Credea în viaţă şi privea cu interes o mare creaţie”

“Fără religie, omul rămâne un animal raţional şi muritor care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” (Prodomos, nr. 8-9, martie, 1968. Citat după Ethos, nr. 4, Paris, 1983, p. 107). În această credinţă se află inepuizabilul optimism al acestor Poeme; credinţa în Dumnezeu, dar şi în valorile fundamentale ale vieţii etnice şi culturale româneşti, în “matca stilistică” a neamului, cum ar fi spus Lucian Blaga; şi lui Vasile Militaru i se poate aplica pertinenta observaţie a lui Mircea Eliade: “Credea în Viaţă şi privea cu interes şi simpatie orice nouă creaţie a Vieţii, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul românesc, organizaţia statală care poartă numele de România, cultura românească atât populară, cât şi savantă, cu tot ce cuprindea şi implica ea, toate acestea aveau, înainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii”.

Rugăciune

Mărire Ţie, Doamne Sfinte,
Că mi-ai dat viaţă, o comoară,
Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte
Şi toate câte mă-nconjoară.
Să fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din răsputere,
Mereu voi face numai bine
Şi voi fi numai mângâiere.
Voi înflori prin fapte bune
Aşa cum înfloreşte mărul
Şi-n toată vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevărul.
Cu toţi copiii voi fi frate
Şi nu voi şti ce este ura
Spre clevetiri şi nedreptate
Eu, Doamne, n-oi deschide gura.
Flămândului s-astâmpăr chinul
Voi frânge pâinea mea în două
Voi fi curat precum e crinul
Scăldat în boabele de rouă.
Cu milă inima-mi va bate
Şi voi iubi cu milă sfântă
Pe orişicare vietate
Ce-n lumea asta nu cuvântă.
Aşa mă leg, cu dor fierbinte,
Să-mi fie fapta şi cuvântul
Şi-aşa ajută-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi ţine legământul.

Sursa: MĂRTURISITORII