“Părintele Marcu este cel mai sfînt dintre sfinţii Sihăstriei”. (Arhimandrit Justin Pârvu)

Eu am fost legionar, dar sînt călugăr, părinţilor, dincolo de orice fel de măsură, dincolo de orice. Şi n‑aveam alt ideal decît de a ne hărăzi Dumne­zeu fericirea să murim pentru scînteia de Adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom intra în încleştare cu stăpînitoarele puteri ale‑n­tu­ne­ricului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza mea. În sfîrşit, m‑au legat la ochi şi m‑au băgat într‑o ca­meră înaltă de vreo cinci metri, atîta de mare că n‑aveai loc să te mişti, şi mai era şi un scaun acolo care încurca spaţiul. Eram în rasă, m‑am culcat pe ci­mentul ăla, jos, că pe scaun nu puteam dormi. Şi noaptea aud o… (Părintele Arsenie ciocăne uşurel în masă). „Cine e?” Era Părin­tele Marcu, luat şi el. Cînd l‑am auzit!… (Părintele rîde) Era într‑o chilie de un metru pătrat, ca şi mine. Pă­rinţilor, nu vă daţi seama, vorbesc psihologic: ce în­seamnă, în su­fe­rinţă, să vezi pe cineva care e de‑al tău? Cînd spune acolo Sfîntul Macarie cel Mare, cu – căpă­ţîna aia de mort, dacă v‑amintiţi –: „Unde eşti po­po, în iad? Şi ce bucurii aveţi?” „Avem bucurie cînd te rogi tu pentru Egipt”. Auzi? Pros­co­mi­dia!… Te rogi pentru tot neamul, pentru tot oraşul, pentru toată lumea pă­mîntească. „Şi ce bucurii aveţi atunci?” „Ne vedem fe­ţele unul la altul, as­ta‑i singura bucurie pe care o avem!”

Părinţilor, nu trebuie să neglijăm lucrurile aces­tea, domnule, trebuie să trecem de adevărat la trăi­re, dom­nule!

Ei, şi cînd l‑am auzit, m‑am bucurat foarte mult. Eu îl ştiu: a fost un mare trăitor, să ştiţi… I se zicea „Fachi­rul”. Domnule, dacă‑i smulgea unghia nu scotea o vorbă. Zicea: „I‑am făcut praf pe toţi securiştii”.

– Mergem mîine pe la dînsul.

P.A.: – Merg, sigur că da. M‑a rugat foarte mult, săracu’, să mă duc pînă la el, iar eu nu puteam să vin… Nu pot să plec, părinţilor, sînt un om de răspundere. Liturghie, şi multe altele…

Ne‑au legat la ochi, dimineaţa, şi ne‑au dus, părinţi­lor, pînă la Bucureşti legaţi la ochi, tocmai de la Su­ceava. Începusem să văd prin legătură. Vă daţi seama, răbdam. Şi eu, şi părintele.

Au oprit într‑un loc unde ne‑au dat jos să ne fa­cem treburile. Şi vă închipuiţi cum este legat la ochi… A fost acolo şi o femeie, o nemţoaică bă­trî­nă, în camionul ăla, ce‑o fi fost ăla, care ţipa că fa­ce pe ea. Şi pînă la urmă a făcut pe ea, acolo, în ma­şină. În sfîrşit chestii de‑as­tea.

– Şi v‑au condamnat la Bucureşti, imediat?

P.A.: – Părinte Ioanichie, a durat 90 de zile an­che­ta. A fost cea mai scîrboasă perioadă. Te omo­rau şi te bă­teau, numai să zici ca ei. „Nu zic, dom­nu­le, nu zic! Taie‑mi capul, şi nu zic! Nu sînt vino­vat de chestia asta; nu ştiu de cutare; nu ştiu de cu­tare”. Bineînţeles, că apăram anumite lucruri. Şi, în sfîrşit, pînă la urmă, au găsit: cu «Rugul Aprins». Că eu am fost la Antim, unde se făceau sîmbătă seara întruniri cu oameni de înaltă trăire. În particular: Vasile Voiculescu, marele poet Vasile Voiculescu… L‑am spovedit în închisoare. Ne‑am întîlnit şi am stat împreună. Stăniloae, Benedict, o serie întreagă de inşi, Petroniu, mulţi… Şi au găsit hiba: «Rugul Aprins». Dar să vă spun o scenă: an­che­tatorul meu mă întreabă: „Ce‑mi spui de «Ru­gul Aprins»?” Găsiseră ei că noi făceam acolo pro­pa­gandă, şi că ne organizam împotriva lor. Ori noi făceam întîl­niri duhovniceşti.

Duminică seara, Antimul. Pentru că în Bu­cu­reşti exista un oarecare ins, care trecuse de la or­to­do­xie la catolicism, şi făcea o propagandă nemai­po­menită, şi vorbea numai în franţuzeşte. Vă daţi sea­ma, protipen­dada intelectuală a Bucureştiului se ducea la el. Iar el era catolic. Era împuternicit de Papă ca şef al sud‑estu­lui Europei. Şi s‑a născut An­timul, cu o serie întreagă de aşi nemaipomeniţi, ast­fel că începuse să vină studen­ţimea la noi, şi con­tracaram mişcarea catolică. Pe mine, mă iertaţi că vă spun, m‑a călugărit la Antim. Deci a fost aco­lo toată intelectualitatea aceea duhovni­cească, oa­me­nii aceia care au luat parte la o călugărie ade­vă­ra­tă. Iar ei mă numeau pe mine „omul lui Dumne­zeu”. Dar eu îmi vedeam de treaba mea.

Din Revista Scara, nr. 7, 2001:

Mai întîi de toate cu părintele Marcu (Costică Du­mi­trescu) ne‑am cunoscut în luptă. Ne‑am împri­e­te­nit; ne‑am împrietenit pentru că eram cu mare plă­ce­re într‑o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sînge. Era mai mărişor decît mine cu vreo 2‑3 ani însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai contează vîrsta. Con­tează miş­ca­rea, eroismul, contează poziţia.

A fost foarte rezistent în suferinţe. I se spunea Fa­chi­­rul, nume pe care Securitatea de pe vremea ace­ea, în timpul lui Carol al II‑lea, i l‑a dat, pentru că su­ferind, su­ferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete.

Ne‑am încurajat încontinuu; prin închisori în­tîl­nin­du‑ne foarte rar pentru că eram izolaţi. Eu eram la Zarcă, el la fel; mai puteam comunica cîte ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasă pă­rere de om de jertfă despre Părintele Marcu faţă de mulţi cu care eram obli­gaţi să ne întîlnim, să tră­im, să plănuim. Nu era vorba de o negustorie în lup­tă. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fără discuţie, avînd în vedere marile idealuri ale omului, ale nea­mu­lui, ale neamului nostru.

Eram foarte ataşaţi de numele acesta de neam. Chiar şi Căpitanul făcea foarte mult caz că nea­mu­ri­le vor veni toate la Judecată. Am avut o ocazie să asist la o discuţie de oameni trăitori, legionari, în afa­ră de în­chisoare. Ne spuneau ei de unde ştie Că­pi­tanul de­spre neamuri. Intr‑adevăr, se spune în mul­te părţi că nea­murile vor veni la Judecată şi vor fi judecate nea­mu­rile şi inşii. Deci părin­tele Marcu nu era un om ca­re să fi făcut, repet, negusto­rie cu lup­ta lui.

Am plecat la mănăstire dintr‑o nebunie pentru Hris­­tos. M‑am călugărit cu multă rîvnă, că dacă ne­bunia pentru Hristos nu există, nu poţi să rezişti. Aici te pierzi ca să te poţi regăsi, în poziţie înge­reas­că. Nu la multă vreme a venit la mănăstire şi Pă­rin­te­le Marcu la Slatina. Pe mine m‑au arestat la Sla­ti­na, mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu. M‑au luat din biserică, unde slujeam, la două noap­tea, şi m‑au dus la Miliţia din Su­ceava. L‑am auzit în­tr‑o celulă alăturată pe Părintele Marcu, era şi el arestat.

Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său le­gi­onar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Ru­gul Aprins cît şi din Garda de Fier. M‑au con­dam­nat 40 de ani să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuţie, s‑a observat că ne‑a apărat Dum­ne­zeu grozav, deşi noi din partea duşmanilor eram mereu pe listele lor negre.

L‑am vizitat ca monah, pentru că era foarte ho­tă­rît pentru Hristos; era într‑o chilie alături de Pă­rin­tele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că Părin­tele Cleopa se temea.

M‑a chemat printr‑o scrisoare să vin să‑l măr­tu­ri­sesc, şi m‑am dus sute de kilometri, de la Techir­ghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta că ar fi făcut parte dintr‑o echipă atunci cînd a fost omorît Armand Căli­nescu; a fost şi el invitat, dar nu a primit să facă parte din echipa respectivă, el contînd în lumea legionarilor de mare ţinută ca un om de jertfă. Noi doream o jertfă in­terioară continuă. Nu a fost vinovat. Mi‑a spus că s‑a dis­cutat că aş fi făcut şi eu parte, dar nu e adevărat.

Eu i‑am spus: fii liniştit, nu‑i nimic, prigoanele nu s‑au terminat, pentru că cine fuge de prigoană fuge de Dum­nezeu, cum spune Sfîntul Teodor Studitul. Şi Biserica are încă nevoie de prigoane.

Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic bas­ton, şi se ocupa de stupii mănăstirii Sihăstria.

Îmi amintesc că ieşind de la părintele din chilie, pe un coridor m‑a întrebat cineva despre Mişcarea Le­gionară, ce este. I‑am spus: n‑ai să pricepi, dar un lu­cru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Miş­cării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i‑am spus troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Ar­han­ghe­le, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămînă lîngă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stin­ge‑le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele.” Asta era Garda de Fier, i‑am spus.

Ultima dată m‑am întîlnit cu el la Aiud pe un co­ri­dor. Ne‑au scos din celule pentru o conferinţă. Au în­ceput să vorbească tot dintre ai noştri, pervertiţi, în cadrul reedu­cărilor. Era o sală mare, şi eu m‑am ri­dicat în mijloc şi le‑am spus: ce vorbiţi voi, ce ştiţi voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocen­trist a pus pe Dumnezeu în frunte – m‑am repezit la ei – pentru nişte papi nenorociţi acuzaţi Biserica Lui Hris­tos şi virtuţile creştine. Aşa s‑a terminat confe­rin­ţa şi m‑am întîlnit cu părintele Marcu pe un co­ri­dor şi i‑am spus: „Ai grijă de tine, nu te lăsa”. Dar el a înţeles să aibă pururi grijă – să nu trădeze. I‑am spus că nu mă refer la trădare, ar fi fost o jignire pen­tru el, ci să aibă grijă de el, să nu postească as­pru, dacă găseşte o bucată de pîine să o mănînce.

Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici la Aiud nu se mai punea problema Mişcării Le­gio­na­re, vroiau să ne dărîme complet din credinţa în Hris­tos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decît celălalt.

Arhimandrit Arsenie Papacioc

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Preluare: MĂRTURISITORII