Povestea lui Nicolae Steinhardt este o „dublă îndrăgostire: de Neamul Românesc şi de Biserica Ortodoxă”. Propus pentru canonizare de episcopul Iustinian Chira al Maramureşului. Securitatea analiza în 1984 lucrarea sa Jurnalul fericirii astfel: „Lucrarea reprezintă rememorarea efectivă a detenţiunii de aproape 5 ani pe care autorul a suferit-o între 1960-1964… De la început trebuie spus că autorul nu face nici un secret, ci dimpotrivă declară limpede lipsa oricărei aderenţe şi simpatii faţă de comunism.. În mod cu totul surprinzător, mai ales ţinând seama de originea etnică a autorului [evreu], cei mai umani şi cumsecade oameni întâlniţi în închisori sunt legionarii, colegii de celulă care l-au ajutat în grele ocazii…” Descărcaţi de aici “Jurnalul Fericirii” (PDF).

Monahul Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989)

Monahul Nicolae (Nicu-Aurelian) Steinhardt este un mare scriitor, critic literar, eseist şi publicist, filosof şi în primul rând un autentic creştin de origine evreu. Născut la 12 iulie 1912 în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti. Tatăl său, evreu, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, a participat activ la primul război mondial în armata română, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu „Virtutea militară”. Între anii 1919-1929 urmează şcoala primară şi liceul „Spiru-Haret” unde îl are coleg pe Constantin Noica. După anul 1929 frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat. Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Bucureşti, 1934 şi tot în acelaşi an publică primul volum: „În genul… tinerilor”. Doctoratul îl susţine în 1936 la Bucureşti în drept constituţional, iar apoi călătoreşte în Elveţia, Viena, Paris şi Londra.

În 1939 revine în ţară şi lucrează ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” de unde este înlăturat în anul 1940. În 1944 revine la aceeaşi revistă unde depune o intensă activitate publicistică şi critică, remarcat de toţi literaţii vremii. Între 1948-1959 a suferit multe privaţiuni alături de pleiada intelectualităţii interbelice şi în cele din urmă este anchetat în procesul lui Constantin Noica pentru că nu a depus mărturie împotriva acestuia. Este condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale” (ian. 1959).

La 15 martie 1960 este botezat creştin-ortodox în închisoarea din Jilava de ieromonahul Mina Dobzeu, în camera 18. Trece prin închisoare cu multă credinţă în Dumnezeu şi curaj. Este supus regimului dur de la Jilava, Gherla şi Aiud, până în 1964. mai târziu îşi va scrie memoriile în manuscris sub titlul: Jurnalul fericirii, confiscat apoi de securitate.

După eliberare începe o intensă activitate de traducător. Publică mai multe volume, printre care: „Între viaţă şi cărţi”, 1976; „Incertitudini literare”, 1980; „Geo Bogza – Un poet al efectelor, exaltării, grandiosului, solemnităţii, exuberanţei şi patetismului”, 1982; „Critică la persoana întâi”, 1983; „Escale în timp şi spaţiu”, 1987; „Prin alţii spre sine”, 1988.

În 1980 este primit în mănăstirea Rohia din Maramureş, de către episcopul Iustinian Chira şi stareţul Serafim Man. Călugărit la 16 august 1980 cu binecuvântarea arhiepiscopului Clujului, Teofil Herineanu, fără aprobarea Departamentului Cultelor (deci „ilegal”!). La mănăstire are ascultarea de bibliotecar, citirea la strană, iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Trece la cele veşnice la 29 martie 1989 în spitalul din Baia Mare. Înmormântarea sa a fost riguros supravegheată de securitate.

Cea mai importantă parte a operei nu a putut fi publicată în timpul vieţii datorită regimului, însă a apărut în anii care au urmat: „Jurnalul fericirii” (1991), „Monologul polifonic” (1991), „Dăruind vei dobândi” (1992), „N. Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan” (1992 şi 1998), „Primejdia mărturisirii” (1993), „Drumul către iubire” (1999).

Lucrarea cea mai importantă este „Jurnalul fericirii”, care înfăţişează panorama unor întâmplări ce depăşesc atmosfera detenţiei, coborând până la amintiri din viaţă, impresii, o viaţă frumoasă dincolo de închisorile gândului. Ideea principală este că întâlnirea cu Hristos constituie esenţa vieţii, mijlocul de salvare al sufletului. Părintele Nicolae scrie că la Judecata de Apoi Iisus cumpăneşte faptele şi nu gândurile sau intenţiile goale. Nu fapta în sine contează ci sufletul pe care îl investeşti, valoarea unui act stă în starea sufletească care ne îndeamnă la o faptă bună. Mărturisea că e 100% evreu şi 1000% român. Zicea că în creştinism 2 plus 2 fac 5. Când a ieşit din închisoare în închisoarea mare care era România, a realizat ca mulţi alţii că în închisoare a fost cel mai aproape de Dumnezeu.

Autobiografie

Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu şi după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.

Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clementa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăţii de Drept şi Litere.

Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia. Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut „evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuşi, – deşi puteam fi scutiţi – munca obligatorie şi munca la zăpadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul ţării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirând curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atâţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam, aşadar, pe amândouă planurile: teoretic şi practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorinţa şi panica, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic şi umblă pe căi misterioase.

În 1959 grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionar”. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul „lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui „hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.

La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvârşit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie. De atunci am dus o viaţă creştină conform datinii şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.

După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. „Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.

De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.

Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la Sfânta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.

Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.

(Cele de mai sus le-am relatat pe larg şi într-o formă literară într-o naraţiune intitulată Jurnalul fericirii, care merge până în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, după intervenţia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 14 mai 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă). Nicolae Steinhardt, 1987

La sfârşitul textului semnat de N. Steinhardt (primit în dactilogramă) e adăugat de mână: „Pr. Valerian Pop, Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia, 26 noiembrie 1990”. Pe crucea mormântului său scrie simplu: Monahul Nicolae, 1912-1989. Autobiografia s-a publicat în volumul inedit: „Ispita lecturii”, Ed. Dacia, Cluj, 2000 (cf. Permanenţe, iulie 2005)

Steinhardt:

„Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber. Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative…

Din Jurnalul Fericirii, despre a da Cezarului sau a nu da:

„Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20, 25). Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugându-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!”. Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului – se tălmăceşte: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.”

„Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu”.

Aşa cum spune în „Dăruind vei dobândi”, convertirea lui este o poveste, o dublă îndrăgostire: de poporul român şi de Biserica creştină.

Motive de imensă fericire: „Pentru că am scăpat în sfârşit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii…; de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr – grăbitul meu entuziasm îi amuză” (5 martie 1960; Jurnalul fericirii).

Steinhardt mărturiseşte lui Gavril Vatamaniuc, erou al rezistenţei bucovinene: „Gavriluţă, am simţit ceva în mine, erau nişte mişcări, până în cap şi din cap înapoi în picioare; nici într-o religie n-am găsit ce spune Hristos. Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, cele rostite în Vechiul Testament, deci răzbunarea, moarte, nu le-am iubit, dar când am văzut iertarea, dragostea şi tot ce propovăduieşte Hristos am spus că aici e locul meu”.

Din notele Securităţii (care l-a urmărit constant începând cu 1 martie 1966) –  după confiscarea Jurnalului fericirii, un ofiţer securist analizează lucrarea astfel:

„Tratând creştinismul ca singură credinţă care poate aduce fericirea unui om, autorul aduce, printre altele, o serie de calomnii şi injurii la adresa societăţii socialiste, face apologia organizaţiei legionare, comentează ostil modul cum s-au judecat procesele deţinuţilor politici, precum şi modul cum au fost trataţi în închisoare, prezintă tendenţios realitatea la data eliberării lui şi comentează nefavorabil măsurile luate pe linie de partid şi de stat în domeniul activităţii ideologice, enunţă concepte duşmănoase privind ideologia marxistă şi esenţa orânduirii comuniste. Referindu-se la societatea noastră, pe care o compară cu un „coşmar”, arată că este dominată de trei fenomene ale timpului: 1. invazia verticală a barbarilor (Rathenau), 2. domnia proştilor, 3. trădarea oamenilor cumsecade. 1. Năvălesc nu barbarii din alte continente, ci de jos în sus, derbedeii. Aceşti barbari preiau locurile de conducere; 2. Au sosit pur şi simplu, în sensul cel mai categoric – proştii şi inculţii la putere şi, în ciuda tuturor legilor economice şi a tuturor regulilor politice, fac prostii ca nişte ignoranţi ce se află; 3. În loc a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitore, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi”.

„Închisoarea a fost un centru de iradiere a misticii creştine. Astfel, cel ce va deveni scriitorul şi monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, evreu şi procomunist la arestare, s-a convertit ca urmare a discuţiilor avute cu intelectualii legionari în timpul detenţiei. „Jurnalul Fericirii” este chiar povestea convertirii lui şi a descoperirii căii regale a fericirii. Dragostea creştină a grupului legionar şi capacitatea de sacrificiu a acestora l-a scăpat chiar de la moarte. Se poate pune întrebarea: a vrut cineva, cu bună ştiinţă, să se sacrifice, să se chinuiască sau să se jertfească? Ei bine, da! Aceştia au fost tinerii care juraseră să trăiască în sărăcie şi să dea totul ţării şi neamului din care fac parte.” (Ilie Tudor, „Un an lângă Căpitan”, 2009, p.135)

Interviu cu părintele Pantelimon, Mănăstirea Rohia:

– Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Nicolae Steinhardt?

Pe Părintele Nicolae, pot să zic, l-am cunoscut chiar din prima zi când am venit la mânăstire (ianuarie, 1988). Ştiu că era o zi de iarnă cu zăpadă puţină şi eu venisem la părintele stareţ ca să mă primească în Mânăstirea Rohia. Dânsul era plecat la Lăpuş cu părintele Nicolae, cu părintele Serafim, cu părintele Paisie care acum este plecat în Sfântul Munte. Seara, când s-au întors şi au coborât din maşină, l-am remarcat, avea o figură deosebită, ceva aparte, duhovnicesc, personal, ceva legat de persoana dânsului. Era o fire foarte deschisă faţă de părinţii mânăstirii, faţă de toţi oamenii cu care venea în contact, fapt care m-a determinat să-l caut. Aşa se întâmplă oricărui tânăr…

– Era deschis, dar nu împrăştiat.

Nu, categoric nu! Îi plăcea să fie toate foarte bine rânduite duhovniceşte şi social. Nu-i plăcea să fie un om împrăştiat. Avea un program foarte bine organizat în viaţa personală, în ascultarea dânsului în mănăstire şi chiar în legăturile pe care le întreţinea cu alţii. Ţinea foarte mult la programul personal, foarte bine rânduit: program de chilie, program de ascultare, program la bibliotecă. Îi plăcea să respecte foarte bine programul. Cu toate că era în vârstă, că era bolnav şi suferea şi era sub tratament de mulţi ani, ţinea mult la program. Bineînţeles că, la vreo două zile, m-am dus la dânsul cu întrebări legate de viaţa monahală, de preocupările pe care le poate avea un tânăr de 19 ani, cât aveam atunci. Părintele a fost atât de deschis faţă de mine, m-a înţeles, cu toate că uneori îl necăjeam cu anumite preocupări de ale mele. Părintele se interesa în mod deosebit pentru formarea fraţilor nou veniţi în mănăstire şi a tinerilor aplecaţi mai mult către viaţa duhovnicească.

– Avea şi ucenici?

Avea, poate toţi fraţii care vieţuiam atunci în mănăstire ne învârteam în jurul lui. Până în 1989 nu prea era voie să se primească vieţuitori, eram puţini, vreo 4-5 fraţi, în schimb erau foarte mulţi tineri din ţară care îl căutau pe Părintele Nicolae. În primăvara anului 1988 am primit ascultarea să urmez liceul la Lăpuş. În această situaţie, Părintele a fost pentru mine mai mult decât un profesor. Veneam de la şcoală şi el mă întreba ce am făcut, cum m-am pregătit, cum am răspuns şi mă ajuta foarte mult.

– Era căutat şi de familii sau numai de monahi?

Veneau şi familii, dar mai mult era un părinte al tinerilor. Deşi era în vârstă, avea un suflet tânăr, îi plăcea să ajute tinerii mai săraci duhovniceşte, mai lipsiţi de cunoaştere. Era greu pe atunci pentru un tânăr să studieze la o şcoală teologică, dar mai ales să aibă un îndrumător. Ceea ce n-am găsit în parohie, am aflat de la Părintele Nicolae. Pe urmă, ce mi-a plăcut la dânsul foarte mult a fost cum îşi împlinea ascultările mânăstirii. Cu toate că prezenţa la masă nu era obligatorie, dânsul ţinea foarte mult să vină să ia masa cu obştea. Apoi, a cerut de la părintele stareţ să-i dea o ascultare în plus faţă de aceea de la bibliotecă. Şi i-a dat să facă miezonoptica. Venea de la chilie, pe orice vreme, îl ajutam şi noi; bătea toaca, trăgea clopotul şi începea slujba de noapte. Pe lângă acestea, în foarte multe duminici ţinea predica la sfântul altar. Se încadra în toate ca un monah conştient de voturile sale, pentru că Părintele a fost un călugăr model care ţinea foarte mult la rânduiala din mănăstire. N-ar fi supărat pe cineva, nu a jignit, cu toate că uneori îl necăjeam peste măsură, îl pisălogeam cu întrebările noastre, dar avea răbdare. Îmi amintesc de încă o ascultare pe care o îndeplinea cu răbdare: în toate duminicile şi sărbătorile stătea de vorbă cu credincioşii la biroul mânăstiri, le asculta necazurile, suferinţele, le dădea un sfat părintesc şi încerca să-i ajute.

– Conflicte cu regimul comunist…

Da, au fost chiar presiuni ale autorităţilor de la Târgu Lăpuş, din partea Securităţii, de a-l da afară din mănăstire. Probabil că, dacă regimul n-ar fi căzut şi dânsul nu s-ar fi dus la cele veşnice, ar fi apărut probleme mari. Presiuni au fost continuu. Dacă îi venea un oaspete mai deosebit din Baia Mare, din Bucureşti, din ţară sau vreun străin, gata, îl şi urmăreau. Îi puneau microfoane în anumite obiecte şi îl supravegheau de aproape. Dar felul dânsului de a fi, legăturile pe care le avea cu străinătatea n-au putut să-i determine pe cei de la Securitate să-l ridice din mânăstire. Dânsul era şi o fire, poate, un pic prea dreaptă, nu putea trece cu vederea toate suferinţele care au fost, suferinţe şi pentru Biserică şi pentru societate.

– Chiar dacă era evreu!

Chiar dacă era evreu, dânsul era un suflet şi un trup pentru poporul român şi pentru Biserica Ortodoxă şi pentru viaţa monahală din mănăstire. Ce-aş vrea să vă mai spun despre Părintele Nicolae este că… nici noi n-am ştiut să-l preţuim după cum ar fi trebuit, pentru că aşa este în general situaţia, nu ştii să preţuieşti pe cineva pe când îl ai. Da’ avea o smerenie mare, dar era şi sensibil. Dacă îl supărai cu ceva trebuia să îţi ceri iertare. Şi dânsul, personal, dacă te supăra, îţi cerea iertare, la un tânăr, la un frate, la un prieten din mânăstire.

– Despre sfârşitul lui…

Legat de sfârşitul dânsului: a venit aşa, prin surprindere, nu se aştepta nimeni. Bineînţeles că suferea, se afla tot timpul sub tratament, dar nu era chiar aşa de vădit sfârşitul dânsului. Dar, cum spune Sfânta Scriptură, toate sunt cu ştirea lui Dumnezeu Care l-a chemat, că, dacă ar fi trăit după 1989, s-ar fi implicit prea mult în situaţia politică din ţară, după căderea fostului regim. Dânsul obişnuia să meargă la Bucureşti, în fiecare lună o dată, unde avea o garsonieră şi se întâlnea cu colegi, cu scriitori, cu oameni cunoscuţi, cu filosofi, mergea prin Baia Mare cu avionul. Într-una din aceste călătorii, găsindu-se în Baia Mare, în drum spre aeroport, a făcut un infarct. Mai avusese unul şi nu a mai rezistat, a fost dus la spital; s-a stins. Ceea ce a fost foarte impresionant pentru dânsul este că a văzut medicii cum încercau să-l salveze, a fost conştient până în ultima clipă a vieţii. Era însoţit de Preasfinţitul Iustin la spital, care pe atunci era stareţul mânăstirii, şi i-a cerut să-i citească rugăciunea de ieşire a sufletului. I-a citit-o Preasfinţitul, a aprins lumânarea şi el s-a stins domol, aşa cum se topeşte o lumânare. În concluzie, aş putea spune că Părintele Nicolae a avut chemare deosebită faţă de noi, ceilalţi, dânsul ca evreu, ca om de cultură, a fost un caz poate unicat în viaţa monahală. A stat şi pe la mânăstiri din Bulgaria, prin alte locuri din străinătate, a cunoscut atât de mulţi oameni mari şi totuşi s-a retras într-o mănăstire mică pe vremea aceea, s-a călugărit, şi-a închinat tot restul vieţii slujind lui Dumnezeu şi oamenilor.

– I-a influenţat pe cei din mânăstire?

Bineînţeles, a dat un imbold duhovnicesc atât părinţilor mai în vârstă, cât şi nouă, celor mai tineri, care încercam să-l urmăm. Legat de cultura dânsului, cu toate că ajunsese la o cunoaştere atât de înaltă, era şi filosof, totuşi reuşea să se facă înţeles şi de ultimul credincios, de ultimul ţăran care venea la mănăstire şi care îi cerea un sfat.

– Preasfinţitul Iustinian l-a cunoscut?

L-a cunoscut îndeaproape, însăşi intrarea dânsului în mânăstire, la Rohia, se datorează, în mare măsură, Preasfinţitului care, în vremea respectivă, ajunsese episcop vicar la Arhiepiscopia Clujului. Întâistătătorul Arhiepiscopiei era Înaltul Teofil care, prin filosoful Constantin Noica, l-a cunoscut pe Părintele Nicolae, l-a recomandat Preasfinţitului Iustinian, au luat legătura cu părintele Serafim, stareţul mânăstirii, şi astfel l-a primit la Rohia. Călugărirea Părintelui Nicolae s-a făcut fără aprobarea Departamentului Cultelor, a fost un caz de mare îndrăzneală a părintelui Serafim, pentru că, în perioada respectivă, nu putea să primească un frate la mănăstire fără aprobarea Departamentului, a împuternicitului, dar să tundă în călugărie un om care era urmărit îndeaproape de Securitate!

Acestea sunt amintirile şi impresiile care mi-au rămas de la Părintele Nicolae şi pot să vă spun că m-a marcat profund personalitatea lui. (cf. „Credinţa Ortodoxă”, Bacău, oct 2006).

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MĂRTURISITORII

Foto: Verso