„Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,

Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;

Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,

Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”.

Constantin Oprişan, Cărţile spiritului şi alte poezii

Sunt oameni a căror simplă prezenţă îţi provoacă în suflet o bucurie imensă, pentru că sălăşluind Hristos în interiorul lor emană o dragoste puternică, necondiţionată. Părintele Gheorghe Calciu a fost o astfel de persoană, plină de virtuţi, dar mai înainte de toate plin de dragoste faţă de orice făptură a lui Dumnezeu. Chiar şi pe patul spitalului, în ciuda suferinţelor cumplite, găsea resurse pentru a zâmbi şi a te întâmpina cu bucurie, aşa cum Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe credincioşi. Şi această dragoste şi-a dorit-o şi pentru enoriaşii săi, cărora le‑a lăsat prin testament acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă din aceasta că suntem fii Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a trimis un astfel de păstor, iar pe părintele Gheorghe să-l rugăm ca, de acolo de sus, de lângă sfinţii pe care i-a îndrăgit toată viaţa, să se roage pentru întreg neamul românesc pentru care a suferit atât de mult. În anul 2005, în luna septembrie, am stat mai mult de vorbă cu părintele şi mi-a împărtăşit câteva din momentele pe care le-a trăit în temniţele comuniste. (Raluca Tănăseanu)

– Părinţii care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi ar trebui canonizaţi?

– Incontestabil! Numai că Biserica se teme, atunci când e vorba de cei din închisori; au rămas cu aceeaşi idee că sunt duşmanii poporului, ceva în genul ăsta, sau, oricum, Biserica nu are curaj să ia atitudine, aşa cum nu a luat o atitudine corectă, sau conform canoanelor, nici faţă de părintele Daniel Corogeanu.

– Aţi cunoscut sfinţi în închisori?

– Bineînţeles că am cunoscut, Costache Oprişan a murit în braţele mele. În cartea lui Dumitru Bacu despre Piteşti, în prefaţă, am scris amănunţit despre Costache Oprişan. Noi am fost 16 oameni într-o secţie specială, adică într-o hrubă ca un cilindru, semicilindru, 5 celule lipite de perete, fără lumină, fără aer, având numai 2-3 găuri practic jos, pe unde să schimbe aerul, şi am fost ţinuţi acolo 16 persoane. Şi în această perioadă, în celula de lângă noi, toţi 4 deţinuţii au murit, în celula de dincolo de noi a murit unul, în alta au murit doi şi Costache Oprişan în celula noastră. Aşa că, în decurs de doi ani, aproape jumătate din noi au murit. A fost o celulă de exterminare, cu regim special: fără aer, fără lumină, cu bătaie, înfometare şi cu persecuţie specială!

Constantin Oprişan – Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Foto: CNSAS

– Cum aţi rezistat?

– Acolo unde a fost unire între noi şi credinţă adâncă şi rugăciune, am rezistat. Pentru că securitatea a organizat lucrurile în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, şi în sens moral, dar… şi câte un om care să aibă o boală contagioasă. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii, realmente îşi scuipa plămânii, nu fac o figură de stil! În fiecare dimineaţă‑şi făcea toaleta şi scuipa cheaguri de sânge, bucăţi de plămâni! În altă celulă erau doi nebuni, în altă celulă era un om, tot aşa cu instabilitate psihică, când mergea la securitate dădea informaţii despre ce se întâmpla în celulă: că ne ajutam unii pe alţii, că puneam medicamente pentru cei care nu aveau sau că puneam pâine pentru cei care erau prea slabi; nu era nimic important, dar când venea în celulă spunea ce a făcut dincolo şi plângea şi‑şi cerea iertare, era un om cu voinţă zdrobită după ce trecuse prin Piteşti. Aşa că în toate celulele a fost cineva care să aibă un element distructiv fizic sau moral. În celula în care erau cei doi nebuni, toată celula a murit! Noi am fost grupaţi prin personalitatea lui Costache Oprişan, care era un adevărat sfânt! Adică era desprins de toate cele lumeşti, trăia într-o rugăciune aproape permanentă, numai când comunica cu noi… Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a plâns pentru ceea ce i s-a făcut! Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea despre iertare şi despre dragoste. El era de fapt Sfântul nostru. Iar în momentul când Costache Oprişan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi şi câteva luni am fost dezorientaţi. Eram eu, Marcel Petrişor şi Iosif Iosif. Am simţit că suntem ca şi cum ne-ar fi părăsit un tată, aşa cum simt copiii mici. Dar ne dăduse destul Costache Oprişan ca să ne putem noi restaura în spirit după aceea. Şi am supravieţuit datorită faptului că am fost uniţi, nu s-a întâmplat nimic între noi – mici conflicte, dar nu conflicte majore. Însă moartea lui Costache Oprişan a fost tulburătoare pentru noi şi îmi aduc aminte că am stat aşa, de multe ori mă uitam la el şi îl chemam pe

Costache Oprişan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar el ne-a spus înainte de a muri că, dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi şi vom scăpa cu toţii, a spus că vom scăpa cu toţii, noi cei trei. Şi aşa s-a şi întâmplat!

– Dar acum simţiţi rugăciunile lui Costache Oprişan pentru sfinţia voastră?

– Da, sigur, noi suntem împreună spiritual, tot timpul! Şi nu-l uit niciodată, şi-l pomenesc în rugăciuni şi‑i cer să se roage pentru noi.

– Alţi sfinţi pe care i-aţi cunoscut?

– Gafencu, Mazăre, Ioanide, Ianolide… Adică toţi aceşti oameni, îndeosebi aceşti tineri care sunt socotiţi sfinţii închisorilor, sunt legionari, cei care au intrat în închisoare ca tineri, elevi sau studenţi, sub Antonescu şi care n-au fost eliberaţi şi care au avut o viaţă spirituală extraordinară. Era grupul misticilor, aşa se chemau, care trăiau în rugăciune şi care au trecut prin închisoare ca nişte făclii pentru noi. Cred că ezitarea Bisericii este din cauza aceasta, că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu!

– Ce ar trebui să facem totuşi, şi noi credincioşii şi anumiţi preoţi mai curajoşi, ca să spun aşa, pentru ca aceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi?

– S-a făcut un dosar pentru canonizarea lui Gafencu de către foştii deţinuţi, s-au scris articole, dar toate acestea sunt înăbuşite pentru simplul motiv că au fost legionari. Ca şi cum Moise Arapul, care a fost tâlhar, ştiţi… Ca şi cum dacă a fost cineva legionar este incriminat pentru toată viaţa! Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos?! Iisus Hristos a stat de vorbă cu toţi, nu? Şi a făcut din pescari Apostoli şi din păgâni Mucenici. Totuşi Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită obedienţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!

– Am putea lua exemplu de la Biserica Rusă? Să ne gândim la Patriarhul Tihon care a fost canonizat.

– Da, sigur că da, Rusia i-a canonizat pe toţi cei ce au murit în închisoare, mii de sfinţi a făcut! La noi nu s-a canonizat niciunul din închisoare! Adică Biserica îşi reneagă propria sa comoară! (…)

– În ce măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pentru ceilalţi deţinuţi, mai slabi în credinţă?

– Ei au făcut şi convertiri! Adică prin atitudinea lor, poate nu prin discursul lor, ca să zic aşa, dar prin atitudinea lor, prin bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii care o săptămână nu mâncau nimic! Vă închipuiţi că în condiţiile de acolo din închisoare, unde toţi eram înfometaţi, erau nişte oameni care parcă trăiau numai cu rugăciunea! Şi totdeauna, deşi erau bolnavi, cum era Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. Chiar mi‑a spus Richard Wurmbrand, un evreu convertit, care la Târgu Ocna a stat lângă Gafencu, că primea nişte medicamente pentru că era tuberculos, fără să ştie de unde vin. După ce a fost salvat i s-a spus lui Wurmbrand că Gafencu îi trimitea medicamentele lui. Aşa că anti­se­mitismul sau exagerările pe care le‑au făcut comuniştii (despre legionari), care au intrat în capul ierarhilor noştri bisericeşti nu sunt decât nişte poveşti!

– Povestiţi-ne despre felul în care Sfinţii din Închisori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi! Spuneaţi de convertiri…

Valeriu Gafencu. Foto: CNSAS

– Da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin unde mergea Gafencu, toată celula devenea o rugăciune! Costache Oprişan la fel. Nu numai că ne converteau sau că întăreau credinţa noastră, dar pur şi simplu făceau minunea supravieţuirii, pentru că în închisoare fără Dumnezeu şi fără rugăciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti! Ei făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau inima noastră, stingeau vrăjmăşia noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de la răzbunare, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste; şi toate aceste schimbări lucrau în inima noastră şi organismul nostru se schimba şi el prin rugăciunea pe care o făceau sau prin darurile pe care ei le răspândeau în jurul lor. Şi aşa am supravieţuit. Celula noastră este un exemplu, niciunul dintre noi n-a murit în închisoare – cei care am trăit cu Costache Oprişan. În toate celelalte celule au murit pentru că aveau bolnavi mintali, psihici.

– Puteţi să daţi un exemplu concret de convertire, de schimbare în bine?

– Schimbarea noastră e cea mai evidentă! Noi trecuserăm prin Piteşti, eram tulburaţi şi ne-au adus acolo, în celula asta de exterminare. Era o „corabie” a morţii. Era un experiment pe care Securitatea îl făcea, experimentau ce se întâmpla cu organismul nostru biologic şi cu sufletul nostru în condiţiile în care ne-au pus ei acolo. Din când în când venea un securist sau ştiu eu de unde veneau, de la partid, oameni care erau îmbrăcaţi civil, care aveau nişte figuri aşa, reci, care deschideau uşa şi se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spuneau niciun cuvânt, ne cercetau ca un medic care-şi cercetează bolnavul şi pe urmă plecau. Lăsau în urmă un fel de groază şi simţeam ceva demonic în ei! Costache Oprişan ne spunea însă, când noi începeam să discutăm: „Şi păcătoşii se mântuiesc, şi criminalii se mântuiesc! Lăsaţi-i în pace!” Aşa s-a întâmplat în jurul lui Gafencu, se făcuse o adevărată comunitate monahală! Adică toţi îi urmau exemplul, posteau, erau buni, se îngrijeau de ceilalţi bolnavi – cum a fost la Târgu Ocna. Era un lucru care făcea din celulă o Biserică!

– Cum se săvârşea Sfânta Liturghie în închisoare?

– Sfânta Liturghie se săvârşea într-un mod foarte discret, adică dacă noi eram în celulă câţiva inşi, dacă aveam un preot, el stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam ca să avem aspectul, pentru cel care supraveghea, că lucrurile acestea erau cele obişnuite ale celulei, adică păstram atmosfera normală a celulei. În acest timp ascultam preotul, care de obicei ştia Liturghia pe de rost. Ascultam Sfânta Liturghie, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă: „Doamne, miluieşte” sau ce trebuia… Sigur că nu era Împărtăşanie, dar adeseori preoţii aveau cusută Împărtăşania în cămăşi, şi ne dădeau câte o fărâmă. (…) La rândul meu şi eu am săvârşit Sfânta Liturghie în a doua perioadă (de detenţie – n.r.).

– Mulţi părinţi au spus că le-a fost utilă perioada de detenţie! Pe cuvioşia voastră cum v-a ajutat acea perioadă?

– Sigur, dacă pe părinţi i-a ajutat vă închipuiţi cât ne-a ajutat pe noi, care nu eram (preoţi – n.r.)! Închisoarea este ca un purgatoriu – eu nu cred în Purgatoriu, dar ca să folosesc o expresie cunoscută – e un purgatoriu care te curăţă de păcate şi mai ales te înalţă spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai apropiat de Dumnezeu decât am fost în închisoare! Este ceva inexplicabil, dar în special dacă aveai un Gafencu, sau un Costache Oprişan, sau dacă aveai un preot, se instala o atmosferă sacră în închisoare, în celulă şi vorbeam cu Dumnezeu mai mult şi simţeam prezenţa lui Dumnezeu mai mult decât acum.

– Mă gândesc acum şi la Mircea Vulcănescu care şi‑a pus viaţa pentru aproapele în închisoare. Aţi mai cunoscut astfel de cazuri?

– Da, sigur că da, am cunoscut cazuri foarte multe, şi eu am cunoscut. Şi eu mi-am pus viaţa pentru Costache Oprişan şi am fost şi bătut. Costache Oprişan e un exemplu. Noi am reuşit acolo, în închisoare, să-i prelun­gim viaţa lui Costache Oprişan, în celula aceea. În celula aceea curgea apă de pe pereţi, tot timpul era umezeală, saltelele putrezeau sub noi, nu le schimbau şi Costache Oprişan nu avea medicamente. Şi eu l-am îngrijit pentru că eram singu­rul care făcusem doi ani de medicină. Îl spălam, tot ce trebuia îi făceam. Mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam bucăţele de pâine sub pat, în umezeală, seara, şi dimineaţa era de două degete mucegaiul, creştea foarte înalt şi cu măciulii. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă şi apoi puneam miceliu cu apă într-o bucăţică de tifon şi îi puneam lui Costache Oprişan la nas ca să tragă aer, să respire prin acest miceliu. Şi sunt convins, şi Marcel şi toţi am fost convinşi că i-am prelungit viaţa cu câteva luni. Noi făceam totul că să-i salvăm sau măcar să-i prelungim viaţa. Sunt convins că acest tratament natural, cu miceliu de mucegai, i-a dat elementele care puteau să lupte împotriva tuberculozei şi i-a prelungit viaţa şi am fi vrut să rămână mereu cu noi. (…)

– Ce este neamul?

– Neamul este o entitate mistică. El este ceea ce numim în plan politic naţiunea, dar este o noţiune mistică. Adică neamul are o misiune. El trebuie să împlinească misiunea sau piere. Dumne­zeu a făcut multe experienţe. A făcut experienţe cu asiro-caldeenii, care au eşuat în trufie. Au crezut că pot face un turn până la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a împrăştiat. A lucrat cu egiptenii, şi ei au eşuat în magie. A lucrat cu evreii, şi ei au eşuat în fanatism. A lucrat cu grecii, şi au eşuat în raţionalism. Şi apoi a chemat neamurile. Deci prin toate aceste experienţe Dumnezeu ne arată că fiecare neam este chemat la mântuire. O faci, împlineşti porunca lui Dumnezeu, trăieşti. Nu o faci, pieri. Deocamdată neamul româ­nesc, slavă Domnului, a trăit destul şi sper că prin cei care sunt buni să îşi împlinească misiunea.

– Ce importanţă are neamul în mântuirea noastră?

– Pentru mântuirea noastră (Dumnezeu – n.r.) lucrează în două feluri: prin atitudinea personală şi prin atitudinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu îndeplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului românesc. Vom fi judecaţi ca neamuri, nu vom fi judecaţi numai ca persoane. Vom fi judecaţi de Dumnezeu şi pentru ce am făcut, dar şi cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am să vă dau un exemplu. În închisoare am fost mutat, după anchetă, la Aiud şi am fost în vagonul de tren cu doi deţinuţi de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, şi celălalt era un copil de 15 sau 16 ani, un ţigănuş, care furase şi, parcă îmi aduc aminte, parcă şi omorâse pe cineva. Şi l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: „De ce ai făcut lucrul acesta?” „Eu nu am fost hoţ şi tâlhar, eu am fost haiduc. Eu i-am atacat pe cei bogaţi şi pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam.” „Bine, dar unde ai învăţat chestia că ai dreptul să omori?” „De la Arghezi.” „Cum aşa?” „Noi învăţam poezia «dă-l pe burghez pe răzătoare» şi aşa mai departe.” Şi mă gândeam la ce spunea părintele Stăniloae, că, în faţa lui Dumnezeu, când vom fi judecaţi ca persoane, vom răspunde nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru influenţa acestor fapte peste 10 ani, peste 100 de ani. Mă întrebam ce face Arghezi acolo, că o generaţie întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit îndreptăţiţi să omoare sau să jefuiască sau să facă alte rele celor care erau bogaţi. Nu ştiu, poate erau drepţi, poate erau nedrepţi, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi şi peste 100 de ani.

– Ce soartă credeţi că va avea neamul românesc?

– Cred că avem un neam în perioadă de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu ştiu cum, nu am o imagine exactă, dar martirajul va fi probabil şi de ordin material, şi de ordin moral. Adică, încet, încet, familia va fi distrusă, încet, încet Biserica va fi compromisă – prin compromisurile proprii – dar va fi o parte a neamului românesc care va rămâne pe poziţii creştin-ortodoxe adevărate şi, aşa cum am spus, munţii, mănăstirile, oraşul… poate că vom intra în catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul românesc până la urmă.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu în octombrie 2005

Sursa: MĂRTURISITORII