De la Canal i s-a tras moartea vărului Părintelui Arsenie Boca, Vasile Crucin (foto)

Trimişi la Canalul Dunăre – Marea Neagră de către agentul sovietic Pantelei Bodnarenko, primul șef al Securității

de Florin Duţu

Învățătorul Vasile Crucin, vărul Părintelui Arsenie Boca – trimis în lagărul de la Capul Midia de către Bodnarenko, după ce fusese turnat la Securitate de colaboratorii „Butoiaș” și „Spitzer” pentru că:

– „nu vrea să-și îmbuibeze capul cu politica comunistă când el o viață întreagă a fost numai naționalist”.

– „el nu ia parte la această serbare a comuniștilor (23 august 1949) unde sunt în conducere toți derbedei[i] și analfabeți[i]”,

– „acesta a răspuns că el dacă va primi ordin în scris, atunci nu va mai da voie copiilor să meargă la biserică, până atunci nu execută nicio dispoziție verbală.”

Cine a fost Vasile Crucin?

Iosif-Petru Boca, tatăl lui Zian Vălean (viitorul Părinte Arsenie Boca), a murit de tuberculoză la vârsta de 45 de ani (†19 iun.1926). Astfel Zian a rămas orfan de tată la 16 ani, „la intrarea în cursul superior de liceu”. Atunci un om providenţial a apărut în viaţa sa, anume vărul său, Vasile Crucin, fiul mătuşii sale Boca Ana (măritată Crucin). Se pare că acesta insistase ca Zian să urmeze şcoala din Brad, conform unei însemnări de pe foaia de titlu a Filocaliei vol. I (Sibiu, 1946) dată în dar, unde Pr. Arsenie, devenit ieromonah la Sâmbăta de Sus, scria:

„Director Şcolar Vasile Crucin, Nu uit niciodată că începutul meu cu şcoala, ţi-l datorez ţie şi stăruinţelor tale pe lângă ai mei. Ieromonahul Arsenie.” (în: P.S. Dr. Daniil STOENESCU, Pr. Arsenie Boca „Omul îmbrăcat în haină de in” şi „Îngerul cu cădelniţă de aur” , Ed. Charisma, Sinaia, 2008, p. 41.)

O vreme cei doi au învăţat la acelaşi liceu din Brad:

„În anul 1924 eram elev în clasa I sau II Avram Iancu din Brad dar aveam un văr în clasa a VII-a în acelaşi liceu, care mă învăţa muzică şi cu această ocazie venea la noi în casă”, mărturisea Părintele Arsenie Boca într-un interogatoriu (ACNSAS, fond Penal, dosar 1659, vol. 4, f. 27.)

Crucin Vasile, după absolvirea liceului, a frecventat Şcoala Normală de la Viena şi a ajuns învăţător şi director de şcoală în comuna Buteni (jud. Arad), unde tânărul Zian şi-a petrecut vacanţele şi a citit cărţi ale unor autori importanţi din bogata bibliotecă a vărului său.

Fiica lui Vasile CRUCIN, d-na Zoe Maria DĂIAN, locuieşte în prezent la Timişoara. În data de 28 martie 2013 mi-a acordat un interviu ale cărui informaţii le-am valorificat în cărțile despre viața și activitatea Părintelui Arsenie Boca, confruntându-le cu documentele existente în arhivele importante.

În continuare voi arăta contextul în care Vasile Crucin a fost arestat.

Marea Adunare Naţională promulgase (13 ian.1950) Decretul Nr. 6 de înfiinţare a lagărelor româneşti. Teohari Georgescu, care din muncitor tipograf ajunsese ministru de Interne, şi Stelian Niţulescu, ministrul Justiţiei, propuseseră ca „pentru reeducarea elementelor duşmănoase R.P. Române şi în condiţiile democraţiei populare şi construirii socialismului, să se înfiinţeze unităţi de muncă”. La 23 martie 1950 s-a emis Decretul nr. 75 al Marii Adunări Naționale de organizare și funcționare a Canalului, după ce fusese întocmit planul încă din iulie 1949. A avut două scopuri: scurtarea distanței dintre Dunăre și Marea Neagră, dar și irigarea stepei dobrogene prin rețeaua de canalizări, sub sloganul „Să transformăm Dobrogea într-o grădină de legume și zarzavat!” A fost alcătuit din 8 lagăre principale desfășurate pe 65 km, unde au muncit peste 135.000 de deținuți.

Gheorghe Pintilie (nume real: Pantelei Bodnarenko, alintat „Pantiuşa”; ucrainean cu cetăţenie rusă) – agent sovietic al lui Stalin, a fost primul Şef al Securităţii, celebru pentru vorba sa: „În Securitate n-au ce căuta tovarăşi care cred în Dumnezeu!” (M. Oprea, Bastionul cruzimii);

„îmbătrânit prematur din cauza combinaţiei dintre sticla de votcă din sertarul biroului şi ţigara ce-i atârna permanent în colţul gurii”; „semnătura lui Pantiuşa era suficientă pentru a autoriza Securitatea să aresteze, să confişte proprietăţi, să deporteze, să condamne sau să execute pe orice «contrarevoluţionar» sau «bandit». Cei doi adjuncţi ai lui puteau trimite pe oricine în lagăre de concentrare.” (I.P., Moştenirea Kremlinului)

Altă mărturie despre acest torționar a fost dată după 1989 de fiica Anei Pauker, Tatiana (măritată Brătescu), care-l cunoscuse personal: „zis Pantiușa… a fost un personaj sinistru despre care noi am aflat în ce măsură, odată, la o beție. Atunci a povestit cum, comsomolist tânăr fiind [COMSOMOL – grupare revoluționară a tineretului în U.R.S.S.], urmărea culacii [chiaburii]. Și lui i s-a spus că popii țin în stepă o ședință într-un bordei. Atunci el s-a dus repede acolo – în Ucraina era – și nu știu dacă i-a somat sau nu să iasă, dar a acoperit bordeiul cu pământ și i-a omorât prin sufocare. Pe noi ne-a cutremurat de-a dreptul. Asta era în stare.” (în: L. BETEA, Povești din Cartierul Primăverii, Curtea Veche, 2010, p. 108.)

Pe o listă (11 oct.1950) întocmită de acest Bodnarenko se găseşte şi numele Pr. Arsenie Boca, care a fost trimis în lagărul de la Canal (lucrările au început sub Gh. Dej din ordinul lui Stalin, au fost întrerupte la moartea lui Stalin, dar au fost terminate de Ceaușescu), unde în luna iunie 1951 se aflau 15.000 (cincisprezecemii!) de deţinuţi. În colonia Cernavodă–Columbia, unde ajunsese Părintele, se aflau c. 1.000 de deţinuţi. I se spunea Columbia pentru că acolo funcționase o rafinărie de petrol a unui columbian. Unii erau puşi să sape pământul cu târnăcopul şi să-l care cu roaba; norma era de 4 m³/zi, pământul fiind transportat cu roaba la 350 m. Alţii descărcau şlepurile încărcate cu piatră. Mulţi deţinuţi au murit de dizenterie, de epuizare fizică, dar cei mai mulţi de bolile provocate de insolaţie. Erau treziți la patru și jumătate dimineața „-Deșteptarea, bandiților, deșșttepttarrreeea!”, primeau un sfert de pâine cu marmeladă, iar la prânz două feluri de mâncare.

Pe barăci, conducătorii lagărului scriseseră lozinci precum: „Slavă-n vecii vecilor genialului nostru învăţător I.V.Stalin” sau „Cu partidul nostru tare, tragem Dunărea la mare”. Colonia era condusă de Ilie Zamfirescu, fost muncitor în portul Constanța:

„o huidumă de om, înalt şi gras, cu o burtă mare ce se revărsa caraghios peste curea. Umbla îmbrăcat în salopetă, iar în picioare purta nişte sandale enorme. Pe cap avea o șapcă cu cozorocul pătrat pe care o lăsa ușor și neglijent pe ochiul stâng. Avea un timbru subţire şi tăios şi un vocabular alcătuit numai din înjurături şi cuvinte murdare. Se dădea om şcolit.” (Gh. Bâgu, Mărturisiri din întuneric)

Deținuții dormeau în barăci. Teritoriul coloniei era înconjurat de sârmă ghimpată și împărțit în două zone: una pentru bărbați și cealaltă pentru femei.

În această perioadă, a murit Creştina, mama Părintelui (6 dec.1951), cauza: cancer. Părintele a mărturisit că a simţit momentul adormirii mamei sale.

Oamenii Securităţii, mr. Kovacs Mihail şi locot. Brainer Gheorghe, au consemnat ştirile referitoare la minunile întâmplate la Canal:

„în regiunea noastră, raionul Haţeg, circulă zvonul despre Boca Arsenie, cum că în timpul cât a fost la Canal s-au întâmplat mai multe «minuni». Că unde lucra el se surpa pământul şi era mutat de la o lucrare la alta, dar până la urmă a fost nevoie să fie pus în libertate.” (ACNSAS, dosar 2637, vol. 2, f. 307)

Pe o altă listă, întocmită de același Pintilie, am descoperit și numele vărului Părintelui Arsenie, Vasile Crucin, învățător și director de școală în comuna Buteni din Arad, un redutabil intelectual și patriot. La 24 iulie 1946 se înscrisese în Partidul Național Liberal condus de Gheorghe Tătărescu. A fost turnat la Securitate de către doi indivizi ce aveau numele conspirative „Spitzer” și „Butoiaș”. Despre ce era vorba în aceste note informative care au condus la trimiterea sa direct în lagăr fără vreo judecată?

„Butoiaș” l-a denunțat la 14 mai 1949:

„În dumineca trecută s-a ținut o serbare la școala primară din comuna Buteni, cu care ocazie învățătorul CRUCIN VASILE într-o conferință a căutat într-un mod fin să defăimeze Uniunea Sovietică, arătând printre altele că poporul trebuie să se ridice din punct de vedere cultural și pentru aceasta să ia exemplul altor popoare mai culte ca americanii, englezii, francezii și alții, și nu de la acei care îi întâlnești în fiecare colț de stradă în stare de beție, în felul acesta referindu-se la ostașii sovietici care sunt la noi în țară și căutând a compromite poporul sovietic.”

„Spitzer” (25 aug.1949): „Vă informez că numitul CRUCIN VASILE directorul Școalei Primare din comuna Buteni Jud. Arad în ziua de 23 august 1949 s-a manifestat spunând că el nu ia parte la această serbare a comuniștilor unde sunt în conducere toți derbedei[i] și analfabeți[i], a căutat să atragă de partea lui și câțiva copii de școală…”

„Butoiaș” (10 febr.1950): „[Vasile Crucin] s-a exprimat căci și așa se va schimba regimul în scurt timp și el nu vrea să-și îmbuibeze capul cu politica comunistă când el o viață întreagă a fost numai naționalist.”

Ultima notă informativă a fost cea dată de „Butoiaș” la 1 apr.1950:

„Învățătorul CRUCIN VASILE din comuna Buteni Jud. Arad, la data de 28 martie 1950 când i s-a atras atenția de către subinspectorul școlar al plasei SEBIȘ, DARLEA AVRAM, asupra faptului cum sunt dispozițiunile în legătură cu întrebuințarea timpului liber din zilele de duminici și sărbători a copiilor de școală, acesta a răspuns că el dacă va primi ordin în scris, atunci nu va mai da voie copiilor să meargă la biserică, până atunci nu execută nicio dispoziție verbală.”

Pentru Vasile Crucin, motivele internării în lagăr au fost „manifestări ostile contra URSS și măsurilor luate de guvernul R.P.R.” Potrivit Decretului nr. 6/1950 puteau fi trimiși în colonii de muncă cei care defăimeau puterea de stat.

Vasile Crucin era caracterizat de agenții Securității drept „inteligent, trăiește în cercuri intelectuale dubioase”. A fost reținut de aceștia în comuna Sebiș, la 15 mai 1950, în timp ce pleca spre casa sa din Buteni. Nu a opus rezistență. După percheziționarea formală a casei, fără a fi judecat în instanță, a fost trimis direct la „Canalul Morții” (Sintagma aparține lui Ion CÂRJA, care a fost închis în diferite lagăre și închisori în perioada 1949-1964. În 1965 a reușit să plece la rudele sale din S.U.A., publicând în 1975 lucrarea Canalul Morții, trad. la Ed. Cartea românească, 1993), în cea mai cumplită colonie de muncă, cea de la Capul Midia, unde deținuții trebuiau să spargă piatra și să construiască un port. Experiența din lagăr a condus la îmbolnăvirea sa, în consecință a fost eliberat la 17 febr.1951, grav bolnav, conform rezultatului vizitei medicale. A murit la scurt timp într-un spital din București.

Tot la Capul Midia se afla atunci și Corneliu Coposu, fiu de preot greco-catolic, apropiat al lui Iuliu Maniu și membru al Partidului Național Țărănesc. Acesta mărturisea după 1989 că „la Capul Midia, unde lagărul era condus de un comandant cu numele Borcea, cam 70 de oameni au paralizat din cauza supraefortului pe care îl reclamau torționarii ce stăteau cu biciul la spatele nostru, obligându-ne să muncim cu mult peste puterile pe care le aveam.” (în T.C. ZAROJANU, Viața lui Corneliu Coposu, 1996, p.73.)

Colonia de la Capul Midia era condusă de o bestie pe nume Liviu Borcea, care în anul 1999 încă trăia la Cluj și avea o pensie de colonel. În timpul mandatului său (1950-1953) au murit cel puțin 200 de oameni. Acesta avea 4 clase primare și încă 3 ani la o școală de pregătire a brutarilor. Îi bătea pe deținuți chiar în biroul său până când aceștia își pierdeau cunoștința. (în: Andrei MURARU, Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Polirom, 2008, p. 211-217.)

Aici „se lucra efectiv 12 ore, la care se adăuga timpul marșului de la colonie la șantierul de lucru și înapoi, iar hrana era total neîndestulătoare. Cei mai mulți, după hrana puțină primită într-o gamelă murdară, mergeau la gropile de gunoi unde mai găseau o frunză de varză sau resturi de zarzavaturi, un os pentru a fi ros, în care se mai ascundea puțină măduvă sau orice altceva ce se putea mesteca între dinți. La pachet sau vorbitor nu aveau dreptul, deși erau productivi, cu rația redusă de mâncare, lucrau în condiții nemaipomenit de grele. Era la Capul Midia o colonie de exterminare în masă: apăreau surpări de maluri în care mulți și-au pierdut viața, oamenii lucrau cu picioarele în apă la temperaturi mult sub 0 grade și în general fără cele mai elementare reguli de protecție a muncii… Ne sculam dimineața, înfometați ca întotdeauna, slăbiți din cauza eforturilor fizice făcute la săpatul pământului cu mijloace rudimentare, târnăcopul, cazmaua, lopata, încărcatul pământului în roabă și descărcatul lui la distanțe mari… Foamea ne chinuia îngrozitor, mâncam ce întâlneam: frunze de salcâm, urzici crude, bălării și rădăcini de plante, după ce le spălam de pământ” (în: George MÂRZANCA, Patru ani am fost… „bandit”, Ed. Vasile Cârlova, București, 1997, p. 164). Chinuit cumplit de foame, profesorul de limbă latină de la liceul Mihai Viteazul din București, Paul Gălășeanu, a prins o pisică, pe care toți deținuții o iubeau și o alintau Margareta, și a făcut-o tocăniță, într-o noapte când făcea de planton: „pe lângă baraca noastră se aciuise de multă vreme o pisicuță frumoasă albă cu pete negre. Era mascota noastră, o iubeam cu toții nespus de mult, ne întâmpina ca un copil la întoarcerea de la lucru. De mâncare, sărăcuța nu prea ne cerea, și așa nu aveam de unde din rația noastră zilnică de pâine, dar mai erau inimi calde, miloase, care își rupeau de la gură și-i dădeau pisicuței și pe care noi toți o botezasem Margareta. Era destul de pregătită pentru viața de colonie printre deținuții politici, și era și foarte inteligentă ca săpriceapă că la noi sunt slabe speranțe de hrană… Într-o zi chinut de foame cumplită mi-a venit o idee groaznică… Și m-am pus la pândă ca un ucigaș… am pândit-o pe pisicuță, i-am astupat gura ei mică să nu miorlăie și cu sânge rece, ca un ticălos i-am tăiat gâtul în cea mai perfectă liniște. Deodată însă m-a apucat un plâns de durere, din care nu m-am putut opri. Plângeam, gemeam, și jeleam pe biata pisicuță ce zăcea inertă în mâinile mele. Am ieșit afară, era un ger groaznic, cât am stat așa nu știu, mi-am revenit dup un timp. Foamea m-a readus în cruda realitate, cu ochii roșii de plâns am început celelalte operațiuni…” Urmarea: „mustrările de cuget mă cuprinseseră în totalitate și odată cu ele lacrimile să-mi curgă. Am fost schimbat din serviciul de planton, m-am întins în patul meu rece de fier și am plâns fără zgomot până dimineața la deșteptare fără să închid un ochi” (în: George MÂRZANCA, Patru ani am fost… „bandit”…, p. 165-166.)

Extras din: Viața Părintelui Arsenie Boca de la Prislop, ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Floare Albă de Colț, iulie 2016. Autor: Florin Duțu

Sursa: MĂRTURISITORII

Ascultaţi-l pe Andrei Ciurunga, Poetul Canalului Morţii: