Avea 48 de ani și era una dintre personalitățile culturale și politice ale României. Încă din studenție și-a elaborat câteva dintre cele mai importante lucrări, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței”, „Misticismul și teoria cunoștinței”, a publicat mult în presa vremii, influențat fiind de profesorii săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu. A ocupat poziții importante în administrația națională, din 27 ianuarie 1941 fiind subsecretar de stat la Finanțe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român. Un mare spirit creştin, conferenția în cercurile culturale ale Parisului, scria, avea o activitate culturală intensă. Printre lucrările lui majore se numără „Dimensiunea românească a existenţei” sau „Către fiinţa spiritualităţii româneşti”. O personalitate fascinantă, care avea să sfârșească la nici 50 de ani, într-o temniță comunistă, fiind arestat, la 30 august 1946, în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.

Se împlinesc în această noapte 64 de ani de la acel moment când, în cămăruța mizeră din infirmeria de la Aiud, Mircea Vulcănescu murea fără ca nimeni dintre ai lui s-o știe, pentru că, la rândul lor, familia lăsată la București își trăia propria dramă. De prima lui soție, Anina Rădulescu-Pogoneanu, se despărțise după o dragoste de tinerețe. Acum, la București, în casa din strada Popa Soare, ar fi trebuit să-l aștepte cea de-a doua soție, Margareta, și cele două fiice, Măriuca și Sandra.

Despre moartea lui și despre felul cum s-a petrecut ea se știu puțin lucruri, pentru că puține informații treceau dincolo de zidurile Aiudului. Am încercat la mulți ani după dispariția lui, într-o lungă discuție cu Măriuca Vulcănescu, fiica lui, să refacem un fir al întâmplărilor, ca un film al ultimelor zile și ore din viață, folosind puținele mărturii ale colegilor de suferință care au apucat să iasă din iad.

Mircea Vulcanescu in temnita desenat de fiica sa Mariuca Vulcanescu – Marturisitorii Ro

28 octombrie 1952. Seara. Infirmeria de la Aiud

Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. Într-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu îşi trăieşte ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mărăcineanu îşi aminteşte după ani întregi cuvintele lui, într-un articol publicat în „Memoria”. Mircea nu aude ce vorbesc cei doi, dar se ridică şi cu ultimele puteri, le vorbește despre viață și despre moarte. El, bărbatul puternic, care alesese să salveze viața unui tânăr, cu prețul plămânilor lui și care rostise cuvintele testamentare „Să nu ne răzbunați!” se lăsa acum, în pragul morții, pradă deznădejdii… Cuvintele lui, neînregistrate decât de memoria unui om distrus și el de suferință, au ajuns până la noi în această formă.

„Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă”, a șoptit Mircea Vulcănescu, sleit de putere. Apoi a găsit puterea de a continua, simțindu-și sfârșitul aproape.

„Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”.

Apoi, după acest discurs atât de lucid și atât de amar, ținut cu ochii în gol, s-a întors spre cei doi colegi de suferință și le-a spus: „Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele mele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite”.

Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stinge, durerile încep să dispară. Mircea nu leşină, rămâne tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. Prin minte încep să i se perinde întâmplări din ultimele zile, care se amestecă tot mai mult cu cele din cealaltă viaţă a lui, pentru totdeauna pierdută. Privirea unui deţinut, ieri, când fusese pus să spele coridoarele, iar carnea îi ardea de febră. Ieri să fi fost?! Sau azi?! Omul se uitase la el cu ochi goi, nevenindu-i să creadă că are curajul să-l privească. Parcă-şi amintea cum îi şoptise: „Mergeţi la muncă!” şi mirosul de terebentină cu care freca pe jos şi care i se insinua în nări, până în adâncul plămânilor, acolo unde moartea se cuibărise de mult… Îşi aminteşte… Chipul soţiei, fotoliul din camera lui, pagini, pagini întregi cu litere negre de cerneală care se învălmăşesc, o zi însorită pe-o stradă din Italia…

Durerile apar din nou. Lumina se stinge încet şi aerul devine tot mai chinuitor. Fiecare respiraţie e tot mai dureroasă. Vede ca prin ceaţă cum se apropie cineva să-l bărbierească. Simte metalul rece pe faţă, dar îi e prea mult şi prea greu. Deodată îi vine în minte chipul Aninei, prima lui soţie, şi o dată cu el toată lumina din anii tinereţii, soarele, într-o dimineaţă pe o stradă din Roma… Anina… l-o fi iertat vreodată?! Zahiernic, coleg de suferință, e lângă el. Îi roagă în şoaptă să-l lase aşa, nebărbierit pe-o parte. E prea obosit… Mâine, când o să răsară iar soarele, o să se bărbierească singur… Între timp, durerile au încetat de tot. A rămas doar oboseala. Strânge braţul lui Zahiernic şi-l roagă: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!”. Undeva, departe, se ivesc lumini. În infirmerie, nimeni n-are nici o lumânare.

Un brăduț de Crăciun, printre gratii

Fisa Personala Dosar Penal Mariuca Vulcanescu – Marturisitorii

Povestea care a dus la acest sfârșit a început în urmă cu câțiva ani. „În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişte agenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus”, își amintește Măriuca Vulcănescu. „În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţile călugăreşti de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ… L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri… Au revenit când s-a hotărât recursul şi au fost rejudecaţi. Atunci tata şi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaţa, s-a întrerupt la prânz şi după masă a reluat şi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuţise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul şi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase. Apoi tata a fost dus din nou la Aiud, condamnat la opt ani temniţă grea, cu confiscarea averii”.

Celula Neagră

Aşa începea totul. E momentul când timpul începe să se scurgă înspre moartea lui timpurie. E momentul când începe calvarul închisorilor barbare. „La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui, trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup”, își amintește doctorul Petre Ţopa. Iar povești există nenumărate și despre celebra Celulă Neagră, celula 16, adevărat iad pe pământ, unde Mircea Vulcănescu a învățat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă…

„A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul.”

Medicamentele erau doar pentru criminalii de rând

Deși există un raport medical din data de 10 aprilie 1951, în care se menționa faptul că Vulcănescu suferă de pleurezie stângă și se recomanda internarea la Spitalul Văcărești, i s-a refuzat acest drept și a fost transferat la Aiud. Pe foaia de transfer, undeva, într-un colț, scrie „Consultat şi găsit sănătos”. Ce mai conta o minciună în plus în toată această mascaradă? În ultimele zile de viață, îngrijirea medicală era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând.

Acasă, la București, nimeni n-a aflat multă vreme despre moartea lui. Familia îi fusese dată afară din casă, iar hârtia care aducea vestea morții lui avea să întârzie din acest motiv. În acest timp, Măriuca însăși se afla în lagăr. A aflat despre moartea tatălui ei de-abia în 1954, la doi ani după ce se întâmplase.

Crucea de pe Râpa Robilor

„Eu l-am văzut ultima dată la proces”, își amintește Măriuca Vulcănescu. „Şi pe urmă în camionul din faţa Bisericii Domniţa Bălaşa. Era iarnă şi camionul descoperit, avea un palton de blană răpănoasă al bunicului meu, că nu prea-şi făcuse haine. Pentru mama făcuse casa, dar pentru el nimic. Îl văd în picioare, făcându-mi semn cu mâna. Asta a fost ultima dată când l-am văzut”.

Trupul lui Mircea Vulcănescu a fost îngropat în Râpa Robilor, fără cruce și fără să i se știe exact locul mormântului.

„În toamna lui ’54 am hotărât să mergem să vedem unde e şi să-i punem o cruce. Ne-am dus şi nu se mai ştia nimic. Am tras acolo la un clopotar destoinic care ne-a arătat un loc pe Râpa Robilor. Zice: Pe aici!… Întâi am pus crucea de lemn şi păşteau oile pe acolo, era poetic aşa, dar ciobanii mai făceau şi foc cu crucile de lemn să se încălzească toamna şi pe urmă am pus una de metal. După şapte ani am cerut voie de la Sanepid să iau osemintele”, mi-a povestit Măriuca Vulcănescu, iar momentul pare desprins dintr-un roman, dacă n-ar fi atât de dureros de real. „Mă duceam singură şi ajungeam pe la 4.00 dimineața, când erau încă stele pe cer, şi stăteam acolo… Câteodată ploua, dar pe mine parcă nu mă ploua. Am rugat nişte oameni să sape să iau osemintele şi am găsit un craniu foarte mic, cu o şuviţă neagră pe frunte, nişte ciorapi şi am simţit că am deranjat pe altcineva, n-am ştiut cum să acopăr la loc. Tata încărunţise între timp. Şuviţa aia nu prea putea fi a lui. Dar am lăsat crucea acolo, în locul ăla… Tata n-a vrut să vie… Parcă a zis: Pe mine să nu mă căutaţi, că n-o să mă mai găsiţi aici”.

Monica Andronescu este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. Este profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă.

Sursa: Ziarul Metropolis

Preluare şi Foto-Documente: MĂRTURISITORII

Video-Documentar: 10 TV

NB: Imaginea portalului nostru reprezintă Biblia şi Crucifixul lui Mircea Vulcănescu. Mai jos vă oferim şi o fotografie din tinereţe cu Mircea Vulcănescu