Sinaxarul Sfinţilor Martiri din Închisori: Serafim Parfenie – fiu de ţăran din Tighina, torturat de agenţii siguranţei carliste, apoi ars de viu la crematoriu (+11 noiembrie 1938), şi mărturisitorul Ion Roth Jelescu (+12 noiembrie 1985).

JERTFA LUI SERAFIM

Timp de trei zile, am fost ridicat in fiecare noapte cam de la orele zece, fiind bătut la tălpile picioarelor, intepat cu sulele peste tot corpul, biciuit. De fiecare dată, după terminare, imi puneau sare sau piatră acră pe răni pentru a opri sângele ce curgea şiroaie. A urmat după aceea o pauză de cinci zile fără a mai fi bătut. In schimb, eram chinuit cu fel de fel de intrebări.

La fiecare nou interogatoriu, căutau să ma convingă că Serafim ar fi făcut declaratii complete şi că, deci, nu ar mai avea niciun rost să insist in această atitudine intransigentă şi că, indiferent de faptul că voiu recunoaşte sau nu acuzatiile făcute, voiu fi dat in judecată şi condamnat pentru trădare, incercare de asasinat şi răsturnare a ordinei existente in Stat. Din întrebările pe care mi le puneau insă, imi dădeam seama că Serafim nu scosese niciun cuvănt. De altfel, nici nu avea ce declara. El nu ştia nimic de toate pregătirile noastre. Era numai un element de legătură intre diferitele grupe, făcând serviciul de curier.

La inceputul acestor interogatorii, călăii mei se arătau destul de binevoitori, blânzi, interesati in a ma ajuta pentru a ieşi din situatia grea in care mă aflam, ca după aceea, văzând că nu pot obtine nimic, să recurgă din nou la bătaie şi tortură.

Procedeul era acelaşi. Eram introduşi impreună, aşa ca fiecare să fie martor la tortura celuilalt. De data aceasta, ne-au prins mâinile şi picioarele in cătuşe. fiind extrem de mici, împiedecau orice circulatie a sângelui.

Primul intrat in fabrică a fost din nou Serafim. L-au intins pe bancă şi l-au legat strâns, in jurul ei. I-au prins după aceea o frânghie de gât, pe care au legat o de o verigă groasă din zidul camerei de tortură. O altă frânghie îi tinea picioarele şi era prinsă de o altă verigă din peretele opus. Odată terminată legarea lui, cei doi agenti au luat fiecare câte un biciu şi au început să-l lovească peste faţă şi abdomen. Am numărat circa o sută de lovituri. Serafim n’a scos un geamăt. Au lăsat atunci bicele deoparte şi Iuliu Horvath a luat o lamă de bărbierit cu care a inceput să-i cresteze pielea pe abdomen. Victor Horvath, in acelaşi timp, il intepa cu o sulă in umeri până ce ajungea la os, râcâindu-l. Pentru prima oară a inceput şi Serafim să geamă, iar până la sfârşit să urle de durere. Am închis ochii şi mi-am astupat urechile. Era imposibil să mai privesc acest spectacol. La un moment dat, s’a apropiat şi Mituş Dumitrescu şi i-a luat testicolele in mâini, strângându-le cu toată forta. Bietul Serafim nu mai putea. A strigat cât a putut:

-Incetati, că va spun tot.

Imediat toti trei s’au retras, aşezându-se pe scaune. Câtva timp s’a făcut tăcere. La un ordin al lui Dumitrescu, Iuliu Horvath l-a deslegat şi i-a făcut semn să se aşeze pe o bancă cu fata spre Dumitrescu.

O amară desnădejde imi cuprinse sufletul. Căutam să prind ceva din privirile camaradului meu, doar, doar l-as putea incuraja să suporte torturile până la sfârşit. Corpul imi începuse din nou să tremure ca varga. Serafim nici nu se uita la mine. Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti, aşteptau impungându-l parcă cu privirea. In mine se deschisese un mare gol…

-Hai, vorbeşte, ce mai aştepti !

-Lăsati-mă un moment sa mă odihnesc, că vă spun tot.

Din nou tăcere. Nervii imi erau incordati la extrem. Timp de zece minute nu se auzi decât respiratia greoaie a camaradului Serafim. Ce oare gândea?… Ce voia să spună?…

Il observam cu atentia incordată. Buzele îi tremurau, iar fălcile i se mişcau intr’o parte şi alta, dând impresia că ar mesteca ceva. După un timp, ce mi s’a părut o veşnicie, s’a ridicat depe bancă şi cu paşi înceti, înceti, s’a îndreptat spre masa la care era aşezat comisarul Dumitrescu. Ma uitam la el ca la un spectru. Era galben la fată, cutele depe obraji şi depe frunte îi erau adâncite, sprâncenele încruntate şi un zâmbet amar in coltul buzelor. Trebuia să fi fost încercat de dureri ingrozitoare…

Când a ajuns aproape de masă, mi-a făcut un semn cu mâna din care nu am putut întelege nimic. S’a aplecat după aceea deasupra mesei, apropiindu-si fata cât mai mult de Dumitrescu şi fără să-mi pot bine da seama ce intentiona şi fără ca Mituş Dumitrescu să se aştepte, l-a scuipat in plină fata, cu un scuipat gros şi plin de sânge.

Dumitrescu s’a ridicat imediat depe scaun, si-a sters repede obrazul de sânge şi, cu o furie nemaivăzută, s’a repezit spre el, trântindu-l la pământ, lovindu-l cu picioarele in cap şi pe unde nimerea. Cei doi agenti, pentru a nu rămânea mai prejos, au inceput şi ei să-l calce in picioare.

Incepusem să tremur din tot corpul şi picioarele mi se muiaseră. Am rămas îngrozit, cu ochii tintuiti la camaradul Serafim, care, după o scurtă luptă cu cei trei, s’a ridicat in picioare, retrăgăndu-se intr’un colt al camerei de tortură. Când cei trei sbiri au început să se apropie din nou de el pentru a reîncepe bătaia, într’o atitudine extrem de liniştită şi cu un zămbet de satisfactie, camaradul Serafim a scos limba afară, arătându-le-o cu degetul. Era numai o bucată de carne insângerată. A inceput să râdă, un râs sinistru şi aspru, care mi-a scuturat tot corpul. Când m’am uitat mai bine la el, am făcut o constatare ce mi-a umplut sufletul de groază. Camaradul Serafim işi tăiase limba cu dintii. Acea bucată de sânge pe care o scuipase in fata comisarului Dumitrescu, era propria lui limbă.

Gânduri peste gânduri incepură să se invârtească in cap. Orice îmi închipuiam, dar ca cineva să-şi muşte propria-i limbă, lipsindu-se astfel pentru toată viata de cel mai important organ, nu aş fi crezut niciodată că ar fi posibil.

Câtă putere de credintă acumulase acest om, câtă terie sufletească, ce extraordinară vointă… Am cunoscut multi camarazi cari au suferit ingrozitor, fiind deasemenea torturati într’un mod neobişnuit de barbar şi cari au suportat cu terie toate încercările. Ei insă au lasat să treacă peste ei torturile, ştiind că nu se pot împotrivi călăilor. Le-au suportat deci, dar niciunul nu a sfidat propriile-i dureri… Niciunul nu s’a gândit să se automutileze, pentru a răpi călăului satisfactia de a-l vedea gemând la picioarele lui, implorându-i mila.

Camaradul Serafim Parfenie, fiu de tăran basarabean, un om simplu dar curat, a vrut să dea o lectie celuilalt fiu de tăran, comisarul Mituş Dumitrescu. A vrut să arate acestui individ mârşav că torturile nu sunt suficiente pentru a transforma omul într’o cârpă sau un obiect oarecare, de care el, călăul, să poată dispune după bunul lui plac. A vrut să-i arate că omul, atâta timp cât mai bate in el o inimă, atâta timp cât suflarea nu i-a incetat, are incă suficiente forte pentru a se opune, cu tot ceeace Dumnezeu i-a sădit in suflet, oricărei silnicii. Nu numai că nu vei putea dispune aşa cum vrei de sufletul cuiva, dar nici măcar de această materie trecătoare, atâta timp cât mai palpită o urmă de viată şi de credintă in ea.

Da, era o sfidare ! Cea mai mare sfidare pe care putea să o facă cineva.

Dumneata, domnule comisar, vrei neapărat să mă faci să vorbesc. Iti inchipui că torturându-mă şi nemaiputând eu suporta suferintele fizice, voiu spune totul, tot ceeace dumneata vrei sau îti inchipui că ştiu…

Iată insă că nu e aşa ! Ti-am spus de atâtea ori că nu stiu nimic şi că nu am nimic de spus. Că chiar dacă aş şti ceva, orice tortură e inutila, deoarece eu nu voiu scoate niciun cuvânt. Dumneata insă, domnule comisar, ai crezut că prin metodele diabolice de care dispui, vei invinge carnea şi sufletul meu… Iată-ti victoria ! Ti-am scuipat-o in fată… Bucură-te dacă mai poti… Rânjeste, dacă mai ai poftă…

Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti, pentru câtva timp, nu au scos niciun cuvânt. Ceva insă părea că avea să se întâmple. Dumitrescu, cu ochii inroşiti de ură, cu mâinile tremurânde şi vocea guturală, s’a adresat celor doi agenti: -Luati-l şi terminati cu el. Duceti-l la crematoriu. Serafim, cu privirile atintite asupra mea şi luminat nu ştiu de ce surâs misterios, s’a apropiat de mine, mi-a apucat mâna dreaptă strângându-mi-o, după care, dându-se doi paşi inapoi, m’a salutat legionăreşte.

Cei doi gealati ai lui Mitus Dumitrescu l-au impins spre uşe cu brutalitate. Camaradul meu, condamnat la moarte, a ieşit din camera de tortură cu fruntea sus… Lacrimi mari au inceput să mi se prelingă pe obraji… Bietul Serafim, tăran din Tighina, nici nu ştia măcar ce e un crematoriu…

Ion Roth JELESCU

Integral aici: S I   C E R U L    P L Â N G E A (Amintiri din prigoana cea mare), Editura “DACIA”, Madrid, 1974

Evocare: Fundaţia “Profesor George Manu”

Sursa: MĂRTURISITORII

Adenda:

Ion Roth Jelescu (+12 noiembrie 1985)

“Ion Roth Jelescu, Comandant Legionar şi Senator al Legiunii, a făcut parte din vechea gardă. Ii găsim înscris numele în toate bătăliile dela începuturile Legiunii, apartinând grupului legionar din Cluj. Arestat în timpul prigoanei carliste, a fost internat în lagărul dela Miercurea-Ciuc, unde a trăit noaptea de groază din 21/22 Septembrie1939.

După Victoria dela 6 Septembrie, a îndeplinit anumite functiuni în cadrul guvernului legionar, dar pentru scurtă vreme, deoarece, după lovitura de Stat a Generalului Antonescu, a fost silit să se refugieze în Germania, unde a împărtăşit soarta tuturor legionarilor din această tarã. A avut domiciliu fortat la Rostock şi apoi a fost internat in lagărul dela Buchenwald. După eliberarea din lagăr, la 27 August 1944, s’a înrolat în armata natională, unde a servit in Regimentul 1, cu gradul de ofiter. A apărat cu Regimentul său linia Oderului. Dupã capitularea Germaniei, s’a refugiat în regiunea Hamburg, de unde a emigrat mai târziu în Brazilia. S’a stabilit în oraşul Sao Paulo, unde, împreună cu alti camarazi din această tarã, au întemeiat un nucleu de rezistentă natională, care a continuat lupta pentru mântuirea Neamului.

Ion Roth Jelescu este cunoscut şi ca autor al unei valoroase lucrări de amintiri legionare, “Si Cerul Plângea…”, care-i va perpetua memoria. A fost şi un talentat compozitor muzical, dăruind mişcării o serie de arii legionare bine cunoscute. A murit în 12 Noembrle 1985 şi a fost înmormăntat a doua zi, 13 Noembrie, în cimitirul Morumbi de lângă Sao Paulo.” (Sursa: Miscarea.net)