În istoria românilor strălucesc multe fapte de vitejie duhovnicească (filocaliile folosesc termenul „podvig”, superior celui ellin „ἀρετὴ”), dar puţine ating amplitudinea multi-dimensională a Părintelui Gheorghe Calciu. Cine a pogorât la iad şi cine s-a suit la cer?, vor zice scepticii – întotdeauna anacronici –, dar iată că nimic nu e imposibil uber-eroilor lui Hristos. Măreţia sfinţeniei acestui român chintesenţial copleşeşte, focul adevărului – jerba inimii lui – mântuieşte. Doar cu sfială s-ar putea vorbi despre adâncimile suferinţei lui, doar cu uluire despre reverenţele serafice, definitorii demnitarului României perennis. E atât de preţioasă biruinţa lui, atât de deplină, atât de cuprinzător-cristalină dragostea lui de Adevăr, că nu se cuvine a fi sărutat în duh de buzele unui suflet mic, al unei generaţii epigonice în jertfelnicie, nu însă şi în setea de a fi. Şi totuşi, îndrăznim să-l iubim, fiindcă împărăţia iubirii se ia cu asalt. Ca pe auroră, îl privim cu uimire şi nesaţ. Ca pe icoana lui Hristos. Îi sorbim cuvintele vii, înviinde, îi îmbrăţişăm dârzenia cu care atât de preţios ne-a înmoştenit, gingăşia negrăibilului care l-a adumbrit ca o mărturie de Sus. Vocea lui – ce muzică poate fi mai frumoasă decât Adevărul? Desfătându-se cu minunatul lui bun chip, sufletul se umple de o recunoştinţă euharistică, inima se aprinde de dumnezeiască mirare, o iubire preasfântă, mai tare ca moartea, mai veşnică şi mai cântată decât toate cântările. Pasul, gestul, tonul lui – toate de o nobleţe împărătească, eleganţă precum numai verticalitatea Crucii o poate dărui faptelor unui pământean. E necruţător: da-ul este DA, nu-ul este NU, nimic de prisos, şi nimic nu lipseşte, cuvântarea lui atinge desăvârşirea şi se ia la întrecere cu ea. Ca diamantul, simplitatea lui nu-i cea propovăduită de materialiştii de azi, „deghizaţii”, pentru care n-a profesat vreodată a la etiquette, nepieritorii oameni de bine care detestă mişcările spiritului până-ntr-acolo că, din malefică delectare, readuc la noi iritări controversa rezolvată de mult de Sfântul Grigorie Palama. (Să nu ne irosim în tălmăcirea virgulei, cine are urechi de auzit aude.) Nu, simplitatea lui nu e lenea cugetului, laşitatea efortului de a pricepe, de a escalada râpa robilor acestei lumi, şi a sui acolo unde este gătit celor binecuvântaţi. Simplitatea lui e cununa înţelegerilor celor mai complexe mişcări sufleteşti, toată fenomenologia şi tot praxisul – cuprinse şi îngemănate, iar mai ales depăşite, de harisma cea mare, sceptrul celor vrednici de Mielul cel Veşnic – Dragostea.
Un singur respiro, o tresărire a inimii lui imperturbabil senine, adânc-suferitoare, – şi iată cum în noi se răsfrâng răsăriturile neprihănirii lui, pe care ne-o dăruieşte, ca un tată, fiului risipitor ce înveleşte umerii sărmanului fiu cu hlamida nemeritată a mântuirii. Un surâs, cu naturaleţe lăsat să biruie stăpânirea perfectă de sine, ca un bob de rouă sfiindu-se de prelingerea sa pe tulpina unui ghiocel, ne cucereşte şi sfărâmă zidul fricii unora de alţii, cu iscusinţă ridicat de duhurile noului Pitești invizibil, şi ah!, atât de perceptibil, în condescendenţa lor sadică, sorbitoare de ultima vlagă, să înnegureze printre români amintirea interbelică a dialogului raţional – aşa, măcar ca între homo sapiens (nu steril, nu bombastic) -, să mascheze cu iridiscenţe de un înfricoşător incolor virtutea, să reeduce cu „evanghelia” inventată de ei, pe care s-o scrie pe stîrvurile minţilor ce-şi cred ex cathedra loruşi. Ei nu discută – consideră că monolitul monothelismului lor nu este sfidat decât de pluritatea de idei, şi mai abitir de sobornicitatea convergenţei acestora, pe care o abhoră ca pe o micime a intelectului. Se erodează deloc spectaculos pe sine, dar macină şi răbdarea Bisericii triumfătoare, strivindu-se de zădărnicia propriei îndreptăţiri. Ce e periculos însă este faptul că ortodocşii au renunţat să mai lupte pentru puritatea credinţei, însă sunt gata de orice pentru părerea personală, iar aceasta nu e decât protestantizarea Bisericii. Risipit ca orice elan autentic, chiar şi o mică osana purităţii patristice, dacă izbuteşte să treacă de fortificaţiile relativist-materialiste, se acoperă de onomatopeele şi sarcasmul forumurilor şi se sting în aşteptarea aoristă a unui acum ce nu mai vine.
Fragili şi înfriguraţi, lăsaţi de izbelişte parcă, însă cocoloşiţi de cetele cereşti, copii suntem generaţiei de sfinţi ce au împlinit şi pentru noi sensul pentru care a creat Hristos graiul şi sângele de vlah. Pricepem viscolul de azi – tot cel de ieri, tot cel de la început, duhul urâtorului, care nu afirmă niciodată nimic, care nu poate decât să nege. Nu poate crea, deci imită. Nu poate mărturisi, deci perverteşte mărturisirea. Judecători absoluţi, papi autoproclamaţi ai tărâmurilor neantului binar, anarhişti antrenaţi cu manuale vechi şi noi, uzurpă prin picătura chinezească cu care repetă mantric grozăvia împietririi lor stâlpii cugetării ortodoxe ale acestor plaiuri ale spiritului. Înţeleptul se fereşte de ei, cel cuminte nu ia aminte la ei. N-are necuviinţa de a se desprinde de la sânul superbiei contemplării adevăraţilor mărturisitori, păstorii cei ucişi ai turmei mici şi preaiubite a mult-pătimitoarei şi mereu pe Cruce Românii. Dulci sunt lacrimile tale, Românie, ca o salbă a Duhului Sfânt te-ai împodobit cu mărturisitorii tăi. Temniţele lămuririi lor ca pe nişte răni ale lui Hristos le-ai făcut Apa cea Vie din care, murind azi, bând, nu mai murim şi nu ne mai e teamă. Pentru că ei nu ne-au minţit, am învăţat să nu putem fi minţiţi. Pentru că ei au trăit esenţa fiecărui grai, nu putem uita sensul graiurilor. Pentru că ei au fost răstigniți şi au înviat, nu putem să nu-i credem. Pentru că sunt mai mari decât marii mucenici, ei stau la pieptul Mântuitorului, de unde Îi doinesc durerea noastră, vaietul sfânt al martorilor unei răstigniri de două mii de ani.
Iar peste tăcerile ce se cuvin, revendicăm cu îndrăzneală sfântă paternitatea în spirit a Preotului Gheorghe Calciu asupra noastră ca un acoperământ voievodal, la fel cum o revendicăm pe a tuturor celor ce ne-au născut duhul către tărâmul nemuririi, fii ai Fiului şi taţi întru Tatăl. Întru noi înşine, în scrinul dintre măduvă şi duh, unde se urlă tainele, cu limba lor vorbim, dragostea lor iubim, una cu ei devenim, iar ei prin ochii noştri sunt şi vor fi vii înaintea lumii şi înaintea lui Dumnezeu. Iar cei străini de aceste simţiri nu sunt români, nu sunt creştini, nu sunt „ai noştri”, şi, cu înfrigurare bănuiesc, nu-şi aparţin nici loruşi. „Să nu ne răzbunaţi!” şoptesc Părinţii, şi după plânsul unui veac, nimeni nu le poate zdruncina milosârdia din care ne cuminecăm greu, frământaţi de îndemnul conştiinţei unei Dreptăţi istorice care se luptă cu Mila supra-istorică. O să le facem acolo, în Nepătruns, un Paraclis. Unde altundeva ne-a mai rămas loc îndeajuns de pur, de sfânt, de vrednic pentru ei?
Pe când Mărturisitorul luptă, întâi de toate, pentru o idee, Bolşevicul nu suferă să lupte împotriva unei idei, ci automat se împotriveşte integral însăşi existenţei persoanei cu vederi diferite. Iată, la personajul „bolşevicului mărturisitor” Dostoievski nu s-a gândit. Dar înainte de a fi împotriva satanei, mărturisitorul trebuie să fie întru Dumnezeu – precizarea e, din păcate, necesară, fiindcă râvnitorii de azi pun căruţa înaintea cailor, după care dezmembrează căruţa şi omoară caii. Există, în apologetică, o specială fermitate a limbajului, determinată de cea a cugetării – fermitate acuzată de incongruenţă cu creştinismul. Ea este de fapt o calitate poruncită a mărturisirii: Piatra cea din capul unghiului poate scandaliza şi prin faptul că nu se clinteşte, şi prin faptul că e incomodă la dormit pe ea. Un indiciu de discernere între bolşevic şi mărturisitor este că fermitatea primului are o duritate apriorică oricărei argumentări, iar fermitatea celui de-al doilea este argumentată de către, şi argumentează, credinţa.
Înainte de a fi împotriva materialismului, Părintele Gheorghe trăia întru Spirit, şi de aceea a şi putut să-şi revină din saltul în abis pe care l-a făcut, pentru foarte scurt timp, în ideologia celor înfrânţi. Era un om intolerant la minciună, iar ideea aprioricului materiei e una din cele mai abjecte minciuni, la fel şi corolarul ei – ideea demagogic marxistă a aprioricului faptei faţă de gând. Părintele Gheorghe nu a luptat împotriva statului ateu sau a clerului aservit aceluia, – motivele pentru care rămâne şi azi un subiect tabu – , ci împotriva ideologiei minciunii, împotriva necunoaşterii şi a falsei cunoaşteri, în toate formele în care le-a întâlnit: în cosmologia modernă, în ştiinţe şi arte, în credinţele lumii, în theorie şi theologie, în om.
Ce este mântuirea? Cunoaşterea Absolutului. Recunoaşterea Lui şi unirea cu El. Aşa zice Mântuitorul, aşa Ioan Teologul, aşa toată Biserica. Mântuirea nu este o faptă omenească, ci pecetea libertăţii pe care o dă omului primirea acestei fapte a lui Dumnezeu. Mântuirea este o cunoaştere plenară dumnezeomenească. Temelia ei este revelaţia, întăriturile ei sunt cugetele drepte, turnurile ei sunt simţirile drepte, crenelurile ei sunt faptele duhovniceşti, prinoasele dreptăţii celei noi. Temeiul faptei este gândul, iar temeiul gândului este crezul, şi temeiul crezului este sinceritatea conştiinţei, şi temeiul sincerităţii conştiinţei este legătura cu Dumnezeu, şi legătura cu Dumnezeu este cel mai mare dar de la El şi cea mai cuprinzătoare libertate. Temeiul legăturii cu Dumnezeu, adică religia, este suma sintetică şi esenţa drepturilor omului. Dacă se aruncă miezul, esenţa, din Drepturile Omului, la ce ar mai fi bune cojile? Numai la învelit abisul deznădejdii. De aceea politicului dezavuant din veacul pre-apocaliptic Părintele Gheorghe i-a oferit, ca şi Hristos în vremea inflamată a duelului ideologic dintre spiritualismul extrem al fariseilor şi materialismul extrem al saducheilor, dintre spiritualismul extrem al ellinilor şi materialismul extrem al romanilor, dintre antagonismul sufocant al axelor tuturor acestor utopii, alternativa unică, realistă şi realizabilă, ne-utopică, a unei perspective axiologice cruciforme şi centripete inimii. La soluţia hristică, halucinant de simplă, de paradoxală, de provocatoare tuturor virtuţilor şi transcenderii lor, vrăjmaşii Adevărului au reacţionat în două chipuri: fie s-au lăsat biruiţi de farmecul zdrobitor al odihnirii într-o asemenea angajare totală, fie s-au biruit de invidie. Primii au devenit apostoli, ceilalţi – prigonitori. Ambii s-au numit pe sine mărturisitori: primii ai unui Adevăr primit prin credinţă, ceilalţi ai unui neadevăr prin care să-şi eludeze necredinţa. Şi azi e la fel.
Ce este istoria? Este coregrafia desfăşurării sensurilor lingvistice, care sunt faptele cugetării omenirii. Din ele izvorăsc faptele văzute, materiale, fizice. Şi noii materialişti ai sociologiei o iau în considerare, însă desigur, numai pe aceea; de altfel şi Judecata lui Hristos va ţine seama de aceste forme de mărturisire a credinţei, care sunt faptele văzute. Dar Dumnezeu, Care e Duh şi Care cere închinare în duh şi adevăr, ne cheamă la o cunoaştere deplină. El rodeşte filosofia Adevărului, la care îndeamnă cu prisosinţă în toată Scriptura, şi fapta cea deplină a acestei filosofii, care este mucenicia.
Strategii noilor zări, făurarii „haosului ordonat” (vrăjitorii moderni cu hălăţel) catadicsesc afabil să ofere noua lor viziune asupra lui homo religiosus, segregând armonia plethorică şi noetică, despărţind ceea ce Dumnezeu a unit şi a poruncit ca omul să nu despartă (trihotomia), şi formând, după modelul voinţei sectare, ştiinţe fără conştiinţă, exerciţii de admiraţie ale futilităţii, antiperihoreze. Exemple sunt destule în veacul acesta al eshatologicei deconstrucţii pe care scârba de sine a umanismului o încearcă spasmodic, fără să declanşeze însă dreapta mânie în sufletele paralizate de gândirea neo-marxistă care tronează şi care nu se proclamă făţiş, ci-şi execută trilurile ininteligibile în limba păliticăli-cărectnes, această trâmbiţă de apoi a dezpersonării unui egregor hiper-ego. Nu vom pomeni numele lor pe buzele noastre, că aşa porunceşte Domnul prin David. Totuşi o discernere discretă s-ar cere, şi voi aminti doar cele neaoşe, subliniind delicatul (şi nefastul) lor impact asupra unui popor de esenţă mistică, unde este cât se poate de cancerigenă apariţia unor preocupări precum ateologia, cu scurt-metraje blogaritmice cadenţate şi finanţate de înspumaţii diplomaţi teologi. Cu potenţial similar de uzurpare a cunoaşterii este azi băşcălio-catena, sau tâlcuirea pseudo-relaxată (mai precis: la mişto) a textelor scripturistice (vezi gama de filosofi gnostici români de azi, care nu s-ar erija în catenatori dacă n-ar fi erijaţi de autorităţi clericale). La o fină şi quasi-esoterică distanţă urmează primul succes al ecumenismului materialist (prefigurat de ecumenismul teist eliadesc), obţinut prin teoria lui de Chardin a noologiei, care înghesuie bidimensional sensul de unime pe care practica duhovnicească o împreună-lucrează cu asceza şi cu mărturiile iubirii de oameni prin fapte efective, văzute. Apoi, afişându-se într-un prim-plan al sub-culturii post-post-moderniste, împotriva cultului ortodox al sfintelor moaşte duce o ofensivă ştiinţa materialist-psihotronică, această autopsie efectuată asupra serafimilor folosind un obiectiv fotografic din Tartar. Trist, dar democratic. Că se exprimă nu e nici o problemă, că sunt audiaţi iarăşi nu e nici o problemă, fiindcă din fericire pentru ei cultura n-a fost niciodată sinonimă cultului, iar din fericire pentru noi avem Scripturi şi Părinţi, avem mii de înregistrări ale cuvioşilor noştri bătrâni, avem mii de inimi care nu şi-au plecat genunchii lui Baal, oameni de foc, preoţi vrednici, îngeri în trup, suflete jertfelnice. Dumnezeu ne-a creat liberi: să se exprime orişicare, dar nu în Biserică. În Biserică se ascultă numai de Sfinţi. Ceilalţi au suficient spaţiu afară, unde se şi află.
Afară fricoşii!, somează Apostolul Iubirii, Sfântul Ioan Teologul. Greu cuvânt: la Judecată nu vor fi blestemaţi veşnic doar necredincioşii şi păcătoşii nepocăiţi, ca mine, ci…, iată, şi fricoşii! Că, unde este analiza şi cateheza, fapte ale discernământului şi ale focului credinţei? Unde mărturisirea şi apostolia poruncită nouă prin Botez? Dacă nu au voie să răsune în biserici cuvintele Adevărului, vor răsuna de pe acoperişuri, aşa cum a fost nevoit Părintele Calciu să vorbească tinerilor, nu cumva să afle că în afară de visul de aur există o Cale de aur: Adevărul, curajul, exodul din Materie.
Departe de a consimţi la curentul acesta defetist al nostalgicilor, cred că mărturisitorii nu lipsesc niciodată. Poate că, mai mult ca oricând, şi cu motive asemănătoare celor pentru care şi „grupul misticilor” a sesizat lipsa de eficienţă a efortului pe plan dialectic, ci s-a mutat exclusiv pe planul puterii Dumnezeieşti al Numelui lui Iisus, azi creştinii s-au cufundat mai profund în rugăciunea pentru lume. Putere are rugăciunea să oprească soarele pe cer, putere are să amâne sfârşitul lumii. Mărturisitorii abundă: ei sunt, ieri şi azi, în primul şi în primul rând… în cărţi. Dar cine-i mai citeşte?
Diatriba amărăciunii din aceasta vine: nimeni nu-l citeşte pe Părintele Gheorghe Calciu, care a excelat în puterea cuvântului. Ce aspect al vieţii creştine şi necreştine n-a aflat în condeiul şi în predicile sale justa dezvăluire? Ce a lăsat neluminat de cântarul perfectei sale desluşiri duhovniceşti? De la cele mai fine înţelesuri ale Evangheliei, la cele mai uimitoare sinteze ale epistolelor pauline, de la cele mai complexe situaţii de strategie psihologică şi iconomie harică, la cele mai banale şi supărătoare probleme ale omenirii de azi, la soluţiile salvatoare pentru azi şi pentru mâine, la chintesenţele şi valenţele geopolitice, la vastitatea zborului asupra culturii, la avangarda unui tip de voinţă indestructibilă de asaltul psihotronic ubicuu – pe toate le-a exprimat şi sunt publicate de mulţi ani, şi în România. Dar cine să-l citească, cine să-l asculte? Şi cum să-l iubească, dacă nu-l cunosc? Căci credinţa este prin auzire (propovăduire). Cum să-l aibă la evlavie cei care nu-l înţeleg, sau cărora nu le convine? Cum ar putea să-l cinstească pe acest uriaş al gândirii anti-gândiriştii? Cine are dreaptă-credinţă ştie că evlavia este recunoaşterea prezenţei Duhului Sfânt în ceva – faptă, persoană, obiect. Ortodoxa înţelegere a evlaviei faţă de sfinţi este buna-cinstire simultană şi egală faţă de toate manifestările persoanei sfântului: minte, cuvânt, suflet şi trup. Evlavia faţă de un Sfânt începe cu credinţa în sfinţenia vieţii şi învăţăturilor lui, înfloreşte în dragostea de cuvântul lui (adică a fi mărturisitor) şi rodeşte în a fi gata să mori pentru a apăra sfinţenia sufletului şi a trupului lui (adică a avea curaj mucenicesc).
Dovezile bunei cinstiri pe care Mănăstirea Petru Vodă le-a arătat, întotdeauna faţă de Părintele Gheorghe, sunt: în primul rând dragostea pe care toţi monahii locului o simt şi o exprimă faţă de el; citirea, cunoaşterea, preţuirea şi publicarea cuvintelor lui, scrise sau vorbite; încercarea de vieţuire conform lor, ca după adevărate dreptare duhovniceşti; venirea la mormântul lui pentru rugăciune în fiecare moment de bucurie sau necaz; pomenirea, slujirea şi închinarea zilnică săvârşite de obştea de călugări; publicarea scrisă sau virtuală a învăţăturilor lui; cinstirea lui iconografic şi imnografic; fastul şi bucuria deosebite în care s-a petrecut fiecare vizită a Părintelui Gheorghe în Petru Vodă, precum şi înmormântarea sa şi prăznuirea sa an de an.
Cuvintele unui Sfânt, rostite prin Duhul Sfânt, sunt parte din Scripturi. Toate cuvintele Sfinţilor, împreună, alcătuiesc Sfânta Scriptură: cea Veche, cea Nouă, şi Predania. Scrierile sfinte se interpretează conform Sfintei Predanii – adică, conform Sfântului Dionisie Areopagitul, în patru sensuri adesea simultane: sensul literal şi istoric, senso stricto (care e general aplicat, cu excepţia extazelor vizionare ale prorocilor, şi a Pildelor Mîntuitorului), sensul alegoric (descoperit credincioşilor prin luminare dumnezeiască şi pentru care trebuie validarea duhovnicului – aşa au tâlcuit şi mulţi dintre sfinţii închisorilor, precum Daniil Sandu Tudor, Virgil Maxim, Mihai Buracu sau Radu Gyr), sensul anagogic (după înalta înţelegere, dăruit doar unora dintre sfinţi, precum Sfântul Macarie Egipteanul, Avva Cronie, sau Sfântul Maxim), şi sensul tropologic (adică pentru îndreptarea morală, precum citim la Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Epifanie de Salamina). Sensurile nu se neagă unele pe altele, ci se completează şi se cuprind unele pe altele. Fireşte, dacă sensul literal este obligatoriu tuturor, cu atât mai mult nu este la bunul plac interpretarea sensurilor suprafireşti. Dacă majoritatea exegezelor scripturistice predicate de Părintele Gheorghe înclină, cu precădere, la genul alegoric, presărat cu tuşe anagogice, textul testamentar i se încadrează, din punct de vedere teologic, canonic şi literar la genul de prorocii făcute ad literam (toată Psaltirea abundă în afirmaţii clare, directe, fără dublu sens, referitoare la Întruparea, Patimile Domnului, şi Învierea Sa, prorocii literale interpretate alegoric de cabalişti, de gnostici şi de monofiziţi), şi prin urmare se şi tâlcuieşte şi aplică analog cu toate celelalte testamente de acest gen, precum Vieţile Sfinţilor Proroci, Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, a Sfântului Pahomie cel Mare, a Sfintei Maria Egipteanca, a Sfinţilor din Pateric, a tuturor celor ce au poruncit anumite proceduri care, din raţiuni duhovniceşti descoperite lor de Dumnezeu, trebuiau săvârşite cu vasul sfinţit al trupului lor, porunci pe care ucenicii lor le-au respectat şi în duh şi în literă, simultan. Raportarea la sfintele scrieri este o problemă fundamentală a oricărui tip de creştinism: cel ortodox se validează prin armonizarea cu Predania, prin sobornicitate şi prin darurile Duhului Sfânt, cel heterodox se demonstrează prin interpretări personale, nesoborniceşti ca ereziile filioque, orighenismul, neoplatonismul, protestantismul, şi toate celelalte patru sute cincizeci şi ceva de moduri de tâlcuire a unui verset după o atitudine originală, ce se consideră mai luminată – ergo mai evlavioasă – decât cea mărturisită de Sfânta Biserică.
Perspectiva constructivă cu referire la controversa pe marginea testamentului Părintelui Calciu nu a fost un concurs de intensitate a evlaviilor, ci este de fapt o problemă de raportare la un text scripturistic. Cuvintele: „nu de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaşul se va fi făcut aceasta”, şi „să fie legaţi preoţii ce m-au văzut”, lasă tot atâta loc de interpretare ca şi textul Decalogului sau al blestemelor din Deuteronom. Dacă există tâlcuiri alegorice la Deuteronom, Biserica Ortodoxă nu le recunoaşte. Părintele Gheorghe Calciu Mărturisitorul, omul ale cărui cuvinte cathartice au înaripat şi mântuit o lume întreagă, nu merită să rămână în conştiinţa omenirii ca un prilej de sminteală, aşa cum l-a ilustrat recent mass-media, în tăcerea siderată de tulburare a multora, în vehemenţa îndurerată a puţinora, în lacrimile tuturor.
Sfinte Părinte, când vei şedea împreună cu Hristos să judeci lumea, nu uita dăruirea şi inima cu care fiecare te-a iubit. Primeşte recunoştinţa tuturor celor ce-ţi mărturisesc sfinţenia. Mijloceşte pentru ţara noastră şi pentru toată lumea, să fie întru Adevărul dumnezeiesc, şi ocroteşte pe toţi cei ce cinstesc cu laude pomenirea ta, spre slava lui Dumnezeu. Amin. Fie ca pentru rugăciunile tale să biruim când vom spune şi noi gardienilor şi torţionarilor acestui popor: Hristos a înviat!
Maica Neonila
Preluare: MĂRTURISITORII
