După instaurarea regimului comunist va fi arestat în iunie 1948 și condamanat de Tribunalul Militar Sibiu la 7 ani de închisoare corecțională pentru că “a facut parte dintr-o organizație subversivă, legionară“ și pentru că “a dat 1000 lei ajutor legionar“.

Va executa detenția în temnițele Sibiu și Aiud. Eliberat la 20 mai 1955, va reveni în Sibiu unde va rămâne până la sfârșitul vieții alături de soția sa, Eleonora.

Rămâne în legătura cu Noica fiind o prezență constantă la Păltiniș. Prima reîntâlnire cu fratele său Emil are loc în 1981. După 1990 se mai întâlnește o singură dată cu acesta, pe când filosoful era deja bolnav de Alzheimer (foto).

Modest, inteligent, demn, Aurel Cioran a refuzat compromisul. S-a mutat la Domnul în 27 noiembrie 1997 și este înmormântat la Sibiu.

În veci pomenirea lui !

Cezarina Condurache

Fundaţia “Profesor George Manu”

Glasul Strămoşesc, Nr. 2, 1940

Aurel Cioran, un descendent al Şcolii Ardelene

Aurel Cioran, fratele ilustrului Emil Cioran, şi-a dus viaţa între suferinţă şi cărţi. Era o figură emblematică a Sibiului cultural, trăind discret, împărţindu-şi zilele între amintirile dureroase ale anilor (şapte la număr) de detenţie la Aiud, prietenia cu filosoful de la Păltiniş, gânditorul Constantin Noica, corespondenţa masivă cu fratele lui de la Paris şi cărţile, în mare parte primite tot de la acesta. Am avut ocazia să-l cunosc în 1994, în cadrul unei lansări de carte. Am realizat atunci, în casa din strada Dealului, din Sibiu, un interviu. M-a uimit ascetismul în care trăia, unde tronau icoane îmbrăcate în argint şi obiecte de cult religios. Biroul îi era plin de hârtii şi pagini scrise de el. Atunci mi-a dăruit o carte, pe care reuşise s-o publice şi era foarte bucuros, scrisă de tatăl fraţilor Cioran, Protopopul Stavrofor Emilian Cioran, Şapte generaţii de preoţi şi protopopi-profesori din aceeaşi familie: Barcianu, 1699-1903, purtând o prefaţă întocmită de autor. Nu trebuie să uităm faptul că după terminarea Liceului „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, Aurel Cioran a vrut să se călugărească şi numai insistenţele fratelui mai mare au făcut să se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii bucureştene.

Aurel, Pr. Emilian, sora Virginia, Emil Cioran, mama Elvira – Colectia Eleonora Cioran

O iniţiativă lăudabilă au avut-o Anca Sîrghie şi cercetătorul Marin Diaconu de a întocmi un volum consistent, de peste 400 de pagini, în care sunt strânse o parte din gândurile şi ideile lui Aurel Cioran despre literatura noastră naţională, despre Mişcarea legionară, despre rolul dreptului social, interviuri, apărute după 1990, în presă şi corespondenţă preluată din arhiva familiei Cioran. Este vorba despre Fratele fiului risipitor, purtând semnătura lui Aurel Cioran, apărută la editura clujeană Eikon, în 2012. Autor de o aleasă cultură, cunoscător al limbii ebraice, cu lecturi serioase din autori străini şi români, Aurel Cioran impresionează în textele sale prin profunzimea şi ataşamentul faţă de valorile noastre naţionale. De remarcat este studiul asupra operei lui Octavian Goga, una dintre cele mai exacte priviri în ceea ce priveşte rolul pe care literatura l-a avut în Ardeal. „Pe timpul oprimării Ardealului de către Imperiul Habsburgic, ceea ce a susţinut veşnic treaz instinctul înrudirii organice a fost alături de sănătoasa sevă populară, literatura, care pentru Ardeal s-a substituit vieţii de stat, fecundând energia naţională, singura lozincă cerută în mod imperios de problemele existenţei noastre“. Aurel Cioran observă că „elementul cosmic la Goga n-are caracterul de universalitate ca, bunăoară, la Goethe, ci conştiinţa tehnică a omului care se simte ca formând o comuniune cu natura“. La fel ca şi Titu Maiorescu, Aurel Cioran remarcă lipsa sentimentalismului romantic, a erotismului în poetica lui Goga, autorul poeziei Oltul fiind un spirit militant, individualist şi independent, caracteristic oamenilor născuţi în satul Răşinari.

Aurel Cioran după eliberare

Nu lipsite de interes sunt paginile scrise despre Aron Cotruş, Vasile Băncilă (care publicase în Gând Românesc un eseu despre Lucian Blaga), scrisoarea imaginară către Dinu Noica, datată mai 1986, „Divagaţii dintr-un jurnal nescris“, unde trece în revistă toate apelativele „onorifice“ de care s-a bucurat fratele său, Emil Cioran, de la trădător de ţară, până la acuzele aduse de francezi pentru simpatiile din tinereţe privind Mişcarea legionară. Avem, pentru viitorii autori de monografii Cioran, un „Fişier bibliografic“ în care putem vedea autorii formatori ai celui ce ne-a lăsat Ispita de a exista. Nu trebuie ignorată nici preţuirea pe care atât Aurel Cioran, cât şi fratele său mai mare, Emil, o aveau faţă de Nae Ionescu. Într-o mică relatare, Aurel Cioran scrie că fratele său i-a propus Profesorului Nae Ionescu să vorbească despre plictiseală. Au urmat două prelegeri, dar „păcat că nu le-a consemnat nimeni, căci am fi avut, poate, un comentariu la nivelul Marchizei du Deffand“. Însă partea cea mai mare a volumului o constituie scrisorile pe care Emil Cioran i le trimitea lui Aurel. Avem tabloul unei vieţi de familie, nu lipsită de greutăţi şi întâmplări dramatice, cum ar fi moartea mamei, a surorii lor, Gica, şi ea cunoscând temniţele comunismului, divorţul lui Aurel Cioran de prima soţie, în urma căruia a rămas fără ce îi era lui cel mai drag: cărţile, care au fost arse în curtea interioară a casei.

Dar volumul mai cuprinde şi scrisori adresate de Aurel Cioran lui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Constantin Noica, Antonie Plămădeală, Dan C. Mihăilescu. De altminteri, Aurel Cioran era foarte atent la felul cum era receptată opera fratelui mai mare în presă sau în volume. Referitor la Patapievici, Aurel Cioran s-a arătat indignat la poziţia pe care a avut-o autorul Omului recent privitor la „isteriile verbale“ şi tulburările legionare, arătând faptele istorice aşa cum s-au întâmplat. Dar totodată sunt incluse şi scrisorile primite de Aurel Cioran de la Bucur Ţincu, Constantin Noica (atunci când se afla la Câmpulung sau la Bucureşti sau la Weimar), Sorin Vieru, Gertrud Sauer, Stelian Bălănescu, Irina Mavrodin, Sorin Ilieşiu, Nicolae Corneanu, Vlad Zografi, Sanda Stolojan.

Emil Cioran

Ştiută fiind acribia cu care Aurel Cioran urmărea tot ce se scria despre fratele său, Cornelie Helene Dragodanne, prin bunăvoinţa doamnei Rodica Avram, îi scrie lui Aurel Cioran, în 1997, cu câteva luni înaintea de moartea acestuia, de la Paris, o lungă scrisoare prin care îi atrăgea atenţia să nu mai înstrăineze nici un document din arhiva familiei Cioran, pentru că ea reprezintă un bun naţional. În scrisoare se face referire şi la cartea lui Patrice Bollon, Cioran, l’heretique, în care se aducea în discuţie apartenenţa, în tinereţe, a lui Cioran la Mişcarea legionară. Este foarte adevărat că, după 1990, când în Franţa s-a aflat că Emil Cioran a cochetat în tinereţe cu Mişcarea legionară, acesta a calificat-o ca o nebunie a tinereţii, pe când, în ţară, odată cu sovietizarea României, fratele său a făcut 7 ani de puşcărie la Aiud. Niciodată Aurel Cioran nu a dezminţit că a simpatizat cu Legiunea şi a considerat detenţia ca pe o experienţă-limită.

Trăind printre autorii lui preferaţi, fiind un demn urmaş al Şcolii Ardelene, Aurel Cioran era ferm convins că nu intrarea României în Uniunea Europeană era importantă, cât intrarea „în destinul nostru“. „Dar fără o tensiune interioară care să fecundeze problemele metafizice ale spiritului, în definitiv ale omului, nu vom ieşi niciodată dintr-un destin minor, provincial“ (Destin provincial). Ar trebui ca diriguitorii noştri culturali să ia aminte!

Mariana Criş / Cultura

Scrisorile lui Emil Cioran către fratele Aurel

Acoperind o perioadă de peste o jumătate de secol, decisivă pentru a reparcurge itinerariul literar, dar mai ales uman, al scriitorului român stabilit la Paris, corespondența lui Cioran cu fratele său Aurel a apărut luna trecută în Italia, la editura Archinto, sub titlul Ineffabile nostalgia. Lettere al fratello 1931-1985 (ediție italiană îngrijită de Massimo Carloni și Horia Corneliu Cicortaș, Milano, 2015).
Volumul conține 237 de scrisori, dintr-un corpus actual estimabil la aproximativ patru sute de piese. Selecția realizată de îngrijitori a privilegiat scrisorile de interes literar, filosofic și istoric sporit, folositoare exegezei operei lui Cioran, fără a lăsa deoparte acele documente care, aparent marginale, revelează latura privată, cotidiană și afectivă a autorului. Unele dintre aceste scrisori nu au fost publicate în lucrările cunoscute ce cuprind corespondența dintre Emil Cioran și familia sa din România, apărând pentru prima oară în volumul de față. Fac parte din această culegere de scrisori câteva „angajate” din punct de vedere politic, scrise de Cioran în anii treizeci și patruzeci, ce pot duce, dacă sunt extrapolate din contextul lor istoric și din evoluția spirituală a autorului, la (pre)judecăți ideologice lapidare și deviante.

Destinele fraților Cioran, uniți de pasiunea intelectuală și de fervoarea politică, se despart spre sfârșitul anilor treizeci. Confirmând, la sfârșitul războiului, alegerea de a rămâne în Franța și de a nu se mai întoarce într-o Românie sovietizată, Cioran va renunța chiar și la limba maternă, fie și doar pentru a rupe cu ceva din sine care nu mai era „actual”. Instalat în „centrul lumii”, crede că se va elibera pentru totdeauna de rușinea de a aparține unei „culturi mici”.

Cel de-al doilea război mondial, dar mai ales cortina de fier ce taie Europa în două mari blocuri contrapuse, îi constrânge pe frații Cioran la patruzeci de ani de despărțire forțată. Unul, Emil, metec la Paris, în miezul acelui „rai dezolant” ce devenise, în ochii săi, Occidentul; celălalt, Aurel, prizonier în patrie, într-o Românie redusă de regimul comunist la un infern cenușiu „ce nu mai e al nimănui”. Astfel, cei doi frați vor încredința destinului incert și vulnerabil al scrisorii dorința de a se simți apropiați, în răspărul istoriei însăși, ce conspira împotriva lor.
Un corolar al intensului schimb epistolar, din partea mai „norocosului” Emil, îl constituie expedierea de haine, alimente, medicamente și de orice altceva ar putea fi util celor de-acasă, dovedind astfel o grijă, o generozitate, o gingășie aproape materne față de rudele necăjite de departe. La rândul său, Aurel se revanșează după cum poate, trimițând obiecte de-ale locului și, mai ales, pe cele conținând imagini ale peisajelor copilăriei: Rășinari, Sibiu, Șanta, îmbogățite de extravagantele povești ale personajelor ce le însuflețesc. Grație afecțiunilor magice ale acestui temps retrouvé, reîmpăcat cu fondul românesc al propriului suflet, Cioran e apucat de un „dor nespus” față de locurile pure ale copilăriei, considerate un soi de rai pierdut, o metaforă a dezrădăcinării sale metafizice.

În dialogul la distanță cu Aurel, ceea ce se reliefează este tocmai latura românească a personalității lui Emil, acel côté balcanique al său abia întrezărit în operele publicate în Franța. Deși a îmbrățișat franceza, Cioran exaltă poeticitatea incomparabilă a limbii române, noroc și ghinion deopotrivă căci, dacă pe de o parte a dat naștere unor poeți de prim rang precum Eminescu, pe de alta a îngrădit pe vecie poporul ei „în intraductibil”.

Melancolia, resemnarea, scepticismul, lamentația în fața unei sorți percepută ca fiind ireparabilă, precum și alte nuanțe afective ale sufletului românesc condamnate ca metehne culturale regresive la vremea Schimbării la față a României, ies din nou la suprafață aici, în scrisorile către Relu, însă ca elemente esențiale ale unei înțelepciuni primordiale, rurale ce, persiflând istoria, se vădește preferabilă recii inteligențe pariziene, căci e în măsură să suporte mai bine nenorocirile vieții. În 6 aprilie 1972 îi scrie fratelui: „Cu cât eşti mai primitiv, cu atât eşti mai aproape de înţelepciunea originară, pe care civilizaţiile au pierdut-o. Burghezul occidental e un dobitoc care nu se gândeşte decât la bani. Oricare cioban de la noi e mai filosof decât orice intelectual de pe-aici”. De altfel, dincolo de relevanța culturală, melancolia fraților Cioran are și o componentă ereditară familială. Mama lor Elvira le-ar fi transmis „gustul și veninul” acelei boli; un gust savurat prin muzica sublimă a lui Bach, singur antidot la zbaterea zădărniciei, veritabil venin devorând sufletul posomorât. Într-o zi, puțin înainte de a muri, mama i-a scris fiului aceste cuvinte dezolante: „Orice ar face omul, îi va părea mereu rău”. – „Era testamentul ei. Recunosc în el filosofia tribului nostru”, comentează cu amărăciune Cioran.

Odată cu șederea sa în Germania din 1933-1935, Cioran e in plină exaltare politică. Nu calea interioară, ci acțiunea colectivă, ghidată de un șef charismatic, va fi acum drumul mântuirii, capabil să ducă la schimbarea la față a României, speranța ultimă a „tinerei generații”. Și totuși, dacă pentru Emil pasiunea pentru soarta propriei țări se va revela drept o infatuare de scurtă durată – mai degrabă un pretext pentru a se lansa în provocări geopolitice și a-și descărca neînfrânatul său lirism, fruct deopotrivă al unui disperat complex de inferioritate culturală și al unor insomnii devastante – pentru Aurel va însemna adeziunea în prima persoană la Garda de Fier.
Când la puțin timp după război, din izolarea sa pariziană, Cioran va afirma ieșirea personală din „portul” istoriei – „Orice participare la agitația temporală e timp pierdut și zadarnică disipare” –, îndemnându-și fratele să facă același lucru, e deja prea târziu. Ciomagul socialismului de stat nu întârzie să ajungă și la capul acestuia din urmă. În urma unui proces-farsă motivat politic, în 1948 Aurel Cioran e condamnat la șapte ani de închisoare și la opt ani de muncă forțată. Aceeași soartă o are și sora cea mare Virginia – faptul de a se numi amândoi Cioran nefiind, evident, secundar.

În anii șaizeci Aurel iese din tunel, marcat fizic și psihologic, însă moralmente teafăr, refuzând repetat invitația Securității de a deveni un informator al acestuia. De adăugat, apoi, pierderea în 1966, la distanță de o lună, a mamei Elvira și a sorei Virginia. Cioran îl va susține de la distanță, sugerându-i lectura lui Marc Aureliu – „nu există consolator mai bun” – și sfătuindu-l să se detașeze de ființele și întâmplările trecutului, cu alte cuvinte să nu-și facă sânge rău luând lucrurile prea în serios.

După patruzeci de ani de despărțire, Emil și Aurel se reîntâlnesc în aprilie 1981 la Paris. Atât de mult scurgerea timpului și suferințele le marcaseră înfățișarea, încât la gară nu le va fi simplu să se recunoască: „Tu ești?” – îl întreabă Cioran pe fratele tocmai sosit. În crepusculul vieților lor, printr-o curioasă ironie a sorții, fiecare ar vrea să fie în locul celuilalt. Emil, ca să scape de asfixiantul „garaj apocaliptic” parizian, visează la o existență anonimă în peisajul rural transilvănean; iar Aurel, ca mulți din compatrioții săi, resimte încă vraja fermecătoare a Parisului și a libertății occidentale.

Când, la începutul anilor nouăzeci, mintea lucidă a lui Cioran va fi înghițită treptat de hăul numit Alzheimer, obligându-l la internarea în spitalul Broca, Aurel va dori să-i mai fie încă alături. Nemaiputând umbla, Cioran e constrâns – el, neobosit promeneur – la scaunul cu rotile. Aurel îl însoțește în parcul spitalului, reevocând împreună, în română sau în franceză, anii copilăriei. Simone Boué spune că i-a auzit râzând, hohotind românește. Poate se gândeau din nou cu sarcasm la acel aforism formidabil al lui Aurel, pe care Cioran ținuse să-l includă într-o culegere proprie: „Bătrânețea e autocritica naturii”.

Orizonturi Culturale

Emil Cioran, înainte de a deveni “scepticul de serviciu al unei lumi în declin” (apud Ţuţea) a fost şi el apropiat de Mişcarea Legionară. Rândurile de mai jos despre Corneliu Zelea Codreanu stau mărturie:

Profilul interior al Căpitanului

de Emil Cioran

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o  Sahară populată. Cei aflaţi între cer şi pământ, n-aveau niciun conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia să vină.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Până şi dispreţul ni se părea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsă reuşită.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut şi de prezent, îndrăznind dispreţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţară, era o pauză vastă între un început fără măreţie şi un posibil vag.

În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Şi el a rupt tăcerea blândă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă, se îndrepta spre putere.

*

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om, într-o ţară de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cărţilor mi se descifra inutilă, categoriile, inoperante, prestigiile inteligenţei, şterse, iar subterfugiile subtilităţii, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deştept”, Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa fără conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului, preschimbă problemele în elemente de joc abstract şi răpeşte spiritului latura destinului. Deşteptăciunea degradează până şi suferinţa, în flecăreală.

Dar vorbele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieţii lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau aşa si mă gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era  mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una  a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Această naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodată nu s-a dezminţit. Substanţa noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăşi pendularea între o amărăciune dizolvantă şi o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:

-„Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e niciun semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţă”.

-„Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuşi unele semne”.

-„Mişcarea Legionară”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace.

Şi-am înţeles că între daci şi legionari se interpune pauza fiinţei noastre, că noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român cu substanţă, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umană infinit ameninţătoare. Garda de Fier: o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria suferă de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara şi problemele ei cu o cruntă înverşunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face ispravă şi a te salva, politică şi mistică, iată cărei ireductibilităţi i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine şi problema păcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuia să uite:

Căpitanul  a fost un gospodar instalat în absolut.

Fiecare  credea  a-l înţelege. El  totuşi, scăpa  fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Căci aceştia, din lichele au devenit monştri. S-a [i-a] obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalenţă negativă. Am fi nedrepţi cu călăii, dacă i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragică, a cărei intensitate ne consolează de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Şi aceasta, în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România şi Căpitan, n-aş fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simţit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridica singurătatea României.

Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie să fim laşi şi să ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo, ţara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană, şi-a readus cerul deasupra României.

Emil Cioran, Conferinţă la radio, 27 nov. 1940; „Glasul Strămoşesc” (Sibiu), nr. 10, 15 dec. 1940

Preluare din Fabian Seiche – “Martiri si mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România” Editura Agaton, 2010

„Aduceţi degrabă haina cea mai bună…”

Asta ar putea să însemne cartea lui Aurel Cioran, Fratele fiului risipitor (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012): bucuria părintelui din pasajul neotestamentar care-şi aşteaptă fiul acasă. Este o bucurie de mare curăţenie sufletească, mistică, fără asemănare cu plăcerile sentimentale prilejuite de vreo întîlnire agreabilă între cunoştinţe, de o veste bună, de cuvinte de laudă pentru fapte generoase. Întoarcerea biblică aduce bucurie părintelui pentru că fiul, după o nedorită „rătăcire” şi frămîntare sufletească, a găsit, în sfîrşit, calea adevărată, alături de ai săi, de aceeaşi spiţă şi credinţă. Cuvîntul haină depăşeşte înţelesul de obiect comun şi aderă la imaginarul euharistiei. Paralelismul nu este perfect, între versetele christice ale parabolei şi cartea despre „fratele fiului risipitor”. În textul sacru, fratele rămas acasă  se arată îndărătnic şi nemulţumit, pentru că reduce întoarcerea la înţeles obişnuit şi strict familial; dovedeşte că este mai „rătăcit” decît cel care a hotărît să revină după o grea încercare pe cont propriu şi plină de suferinţă. În cartea lui Aurel Cioran, nu tatăl, ci fratele se învredniceşte să rostească versetul magic pentru a se bucura de clipa revederii pe aceeaşi cale a vieţii îmbunătăţite. Chiar dacă vizează o întoarcere închipuită, fratele rămas este pregătit să ia „haina cea mai bună” şi să iasă în întîmpinare; semn că amîndoi sunt cuprinşi de acelaşi frison al căutării şi cunoaşterii drumului existenţei adevărate.

Tocmai de aceea cartea Fratele fiului rătăcitor mi se pare un document de mare preţ pentru înfăţişarea biografică, dar mai ales pentru consemnarea vieţii sufleteşti teribil de zbuciumate care a marcat viaţa fraţilor Cioran, ca şi a tuturor intelectualilor români din ţară şi din exil, cei nealteraţi de ideologie, credincioşi idealurilor naţionale şi umanitariste. Asta a fost şi intenţia editorilor, de punere în pagină a unor documente de încredere care să permită reconstituirea unor secvenţe semnificative de viaţă trăită şi redobîndită. Citim în Prefaţa semnată de Anca Sîrghie: „În adînc de suflet cei doi fraţi Cioran au păstrat ca o oază de lumină imaginea copilăriei, petrecută într-un tărîm cvasimitologic în care toponimicului Răşinari, satul cu atîtea cotloane ale ludicului, cu grădini ce găzduiseră petreceri adolescentine, i se adaugă spaţiul paradisiac de la Şanta şi Iezerul sau din Cheile Cibinului cu măreţia lor” (Lucr. cit., p. 7). Aceeaşi idee reformulată în cuvintele lui Aurel Cioran revine într-o secvenţă de interviu: „Semnificativ mi se pare că fratele meu nu s-a considerat niciodată rupt total de satul natal, în care urmase şcoala primară şi care revenea nu numai în anii liceului, ci chiar şi în cei ai studenţiei bucureştene, desfăşurate între anii 1927 şi 1932. În întreaga perioadă a formării lui intelectuale şi a debutului filosofic n-a existat o vară să nu mergem împreună să stăm la unchiul Dimitrie Comşa sus în munte la Şanta lîngă Păltiniş” (Idem, p. 107-108).

Răşinarul era o zonă de atracţie cu rădăcini istorice şi legendare. Multe generaţii ale aristocraţiei păstoreşti s-au perindat pe plaiurile sibiene, adevăraţi prinţi ai locurilor şi ai vremurilor, cum ar spune Nicolae Iorga, în concurenţă cu familiile domnitoare, ca în balada Mircea Ciobanul sau Oprişan, cu zeci de mii de oi în stăpînire şi sute de ciobani înarmaţi. Printre ei poposea adesea Andrei Şaguna, să ţină predici întru întărirea ortodoxiei, greu încercată după ce ofiţerul austriac Buloff a supus tirului de artilerie peste 200 de biserici româneşti de pe întinsul întregii Transilvanii. Un străbunic al fraţilor Emil şi Aurel „fusese «boier al lumii păstorilor», cioban cu 16.000 de oi, generos cu Andrei Şaguna, căruia i-a oferit 2000 florini ca să fie numit episcop de Sibiu, ceea ce viitorul mitropolit al Ardealului n-a uitat niciodată” ( din Prefaţă la lucr. cit., p. 6). La Răşinari revenea Octavian Goga să capete puteri sufleteşti după lungi hărţuieli cu politicienii vremii, apărînd idealurile românismului. Scăpa şi de Veturia, care a fost „o dublă spioană” (Idem, p. 424); nu şi de moartea extrem de suspectă care l-a ajuns pe neaşteptate, ca la comandă.

Cum am mai spus şi cu alt prilej, pe temeiul acestui ambient sufletesc şi imaginativ, Emil Cioran îşi îngăduia destăinuiri cărora nu le găsea loc în Schimbarea la faţă a României (Bucureşti, 1936) ori în Écartèlement (Paris, 1979). Citim într-o scrisoare către Aurel, datată 17 mai 1976, exact în secvenţa de timp cînd fratele de departe se pregătea pentru a scrie volumul Écartèlement (Sfîrtecare): „A-ţi schimba limba e mult mai grav decît a-ţi schimba ţara. Ce-a făcut din voi Parisul?” (Idem, p. 302). Cu trecerea anilor, Emil Cioran prinsese gustul epistolar; în relaţiile cu Aurel, cel mult cu „păltinişeanul” Constantin Noica. Este şi observaţia fratelui Aurel: „Deşi nu compun un dialog, scrisorile lui Emil sunt interesante prin darul epistolar, căci, chiar şi atunci cînd scrie lucruri aparent neutre sau familiale, gîndul lui atrage consideraţii mai generale de viaţă” (Idem, p. 112). Să înţelegem că Fratele fiului risipitor se constituie nemărturisit în formă dialogală, analitică,  propriu-zis documentară, înscriind mai multe destine, printre care cele ale fraţilor Cioran domină scenariul vieţii trăite.

Nu mai avea încredere în gloria scriitoricească şi ajunsese pînă acolo încît să refuze cîteva premii literare destul de onorabile. Îi evita pe românii din exil (cu puţine excepţii: Eliade, Ionesco) sau pe cei din ţară, care-l întîmpinau cu întrebări deranjante, sensibile (de ce? de ce?), al căror răspuns întîrzia să i se arate lui însuşi. Mai curînd, foaia albă, pregătită pentru scrisoare ca alt început de drum avea, cel puţin, efecte terapeutice. Iar dacă îi răsărea în minte Mărginimea Sibiului cu stîna mirifică de pe plaiul Şanta se împăca închipuindu-şi că fratele de acasă îl aştepta să-l întîmpine pregătindu-i „haina cea mai bună”.

De altfel, Aurel Cioran şi-a păstrat neatinsă ţinuta în purtare, scriere (-limbă), credinţă. Volumul în discuţie, Fratele fiului risipitor, îl are în obiectiv de prim plan, ca figură de luptător pentru identitatea românilor, mereu victimizată, niciodată doborîtă. Cartea cuprinde mai multe categorii de documente: scrieri mărturisitoare din arhiva lui Aurel Cioran vizînd autori contemporani, pe linia afinităţilor elective, interviuri (-convorbiri) purtate cu personalităţi de încredere, intenţionînd să lămurească aspecte biografice din existenţa fraţilor Cioran; un capitol de scrisori trimise către Emil în anii de tinereţe şi altele mai noi către Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Horia-Roman Patapievici, cu accente polemice; ca şi o întinsă corespondenţă cu nume dragi ambilor fraţi, Bucur Ţincu, Constantin Noica, George Bălan, Nicolae Corneanu. Se adaugă la sumar un capitol cuprinzînd scrisori primite  de la Emil Cioran, în diferite şi lungi etape de timp, dar ele se situează pe un plan secund ca importanţă istorico-literară, întrucît majoritatea lora fost tipărită în volumul Scrisori către cei de-acasă (Humanitas, 1995.

Aşadar, un prim strat informativ este de natură biografică, dezvăluit în forme  economicoase cu prilejul interviurilor amintite. Aurel Cioran a fost o fiinţă multiplu înzestrată intelectual, statornică în idealuri, mult apreciată de intelectuali de primă mărime, sibieni ca şi din ţară. Nu a făcut caz de suferinţele îndurate „sub vremi”. Cel mult, le-a dat o formă poematică într-o improvizaţie biografică rezumativă şi în chip de fabulă. Iată un text semnificativ, pe care îl transcriu în întregime. Se alătură literaturii de rezistenţă,  categorie nouă de documente pentru istoria recentă.

„Am plîns în 1916, la vîrsta de doi ani, în creierul Munţilor Carpaţi, abandonat de un ofiţer care m-a luat călare din braţele mamei, plecată în refugiu.

            Plîns, spaimă, ţipăt…

            Am plîns în noiembrie 1939, cînd posibilul împlinirii unui destin major a fost sugrumat.

            Plîns, disperare, sfîşiere, revoltă, furie. Rupere.

            Am plîns în 1948-1953, în beciuri şi temniţe.

            Plîns, umilinţă, neputinţă, ură, scîrbă.

            Am plîns, deunăzi, pe marginea unei scrisori care evoca pe Mircea Vulcănescu.

            Plîns pe un destin înfăşurat în carismă creştină.

            Aburi de sfinţenie. Jertfelnicie.

            Acum, la peste trei sferturi de veac, plîng cu Li Tai Pe, cu Paganini, cu Bach.

            Plîng înduioşarea firii, împlinite şi neîmplinite, cu dorul, tîrziu, al lacrimilor”.

  Ştiam că a fost legionar şi că nu  s-a dezis pînă la moarte de latura umanistă şi etnico-religioasă a Mişcării, considerată o formulă salvatoare, de moment; că s-a delimitat hotărît de cazurile extremiste, toate, dar absolut toate cauzate de camarila regală; că n-a acceptat compromisuri ca mulţi alţii, deşi comuniştii îi făcuseră, în schimb, promisiuni îmbietoare încă din anii detenţiei. Dar nu ştiam, pînă la apariţia volumului Fratele fiului risipitor, că după ispăşirea pedepsei (7 ani închisoare la Aiud, alături de Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, D. Stăniloae, Monseniorul Ghika, Nichifor Crainic, Radu Gyr; acolo au murit 43 de generali, spun documentele) a fost păgubit de avere şi de drepturi civice.

Pe scurt: i s-a aplicat condamnarea în baza art. 209 cod penal, făcînd parte dintr-un lot de 27 de inşi, deşi nici nu se cunoşteau toţi între ei. Pretextul: unul de pe lista fabricată pentru dosar ţinea ascuns un pistol de calibru mic. „Am întrebat completul de judecată, mărturiseşte Aurel Cioran: cum cred ei să fi fost modalitatea noastră de a acţiona? Puteam să tragem toţi 27 cu acelaşi revolver?” (Lucr. cit., p. 149). Întrebarea a rămas fără răspuns, dar sentinţa s-a dat: uneltire contra statului socialist.

N-a mai profesat avocatura, rămînînd multă vreme fără lucru. În cele din urmă, l-a ajutat directorul unei fabrici de lapte (fost croitor) să obţină un modest post de economist, probabil simplu „socotitor”. Pe lîngă asta, părinţii, bătrîni şi bolnavi, au fost evacuaţi din casă şi li s-a suprimat pensia, „după 40 de ani de serviciu”. Nenorocirea s-a abătut, fără motiv, şi asupra Virginiei, sora fraţilor Cioran, fiind ţinută sub stare de arest  timp de 4 ani de zile, fără jdecată şi lucrînd „pe  la grădinile comuniste”. S-a întors acasă „bolnavă şi distrusă”. Aşa procedau comuniştii cu „duşmanii poporului”. Din acest punct de vedere, biografia lui Aurel  Cioran este tipică.

        Alt strat documentar  conservă informaţii succinte dar utile privind viaţa universitară, învăţămîntul în general şi starea entuziastă a studenţimii în unire spirituală cu profesorii lor; o vreme deschizătoare de orizonturi culturale. Familia, Şcoala şi Biserica erau factorii formativi în perspectivă, aşa că destinul tinerilor se rostuia între aceste cadre generoase, condiţie a universalizării. Orice tînăr deschis la minte visa să cunoască bine-bine patria lui Dante, a lui Shakespeare, a lui Goethe, dar cu Eminescu în mînă. Aici îşi are punctul de pornire ataşamentul lui Emil pentru autorul Luceafărului, dezvăluit în cele mai acute momente de criză şi de singurătate pariziană, ca şi pentru Răşinari, Şuha, Cibin; realităţi anamnezice dar şi pretexte de a  scoate la iveală zestrea de acasă, în faţa apusenilor, care nu judecau lumea decît prin Dante, prin Shakespeare, prin Goethe.

Se strecoară şi amănunte strict biografice, însă controlate sever de autor, după pilda fratelui „mai mare”, care trecea existenţa concret-individuală printre efemeride, preferînd jocul de cuvinte, detaşat şi iluzoriu, cu divagaţii pînă la pierderea de sine. Şi Aurel notează succint, acolo unde crede de cuviinţă, adică fixează realul pipăibil într-un punct marginal, sub rezerva că cititorul interesat poate intreprinde investigaţii pe cont propriu. Mărturiseşte într-un interviu că a fost cununat, după detenţie (e drept, destul de tîrziu, în 1980), de Constantin Noica, vecinul de la Păltiniş. Autorul Rostirii nu dădea nici el importanţă amănuntelor de acest gen, cum o dovedeşte în Jurnal de idei. Însă cititorul, pornind de aici, capătă înţelesuri mai sigure privind relaţiile dintre cei doi, intrate deja în tradiţie şi, mai ales, reluarea  şi permanentizarea corespondenţei Emil Cioran – Constantin Noica, cu acelaşi interes şi dorinţă de cunoaştere lansate odată cu „cele două scrisori” (1957), peste Cortina de Fier: Scrisoare către un prieten de departe (Emil Cioran) şi Răspuns al unui prieten îndepărtat (Constantin Noica). Alt amănunt semnificativ evocat de Aurel Cioran: „Dar despre «plagiatorul» Nae Ionescu? După ce au terminat, foştii studenţi se mai duceau la curs să-l vadă. O dată, Profesorul îi întreabă: despre ce să mai vorbesc, la care Luţ (Emil Cioran, n. n.) îi replică: despre plictiseală, domnule Profesor. Şi a ţinut apoi două prelegeri. Pe cine a plagiat?” (Lucr. cit., p. 68). Este un avertisment şi atîta tot; de care n-a ţinut seama Zigu Ornea în „descoperirea” sa, nici cei care l-au urmat cu grămăjoara.

A stat în detenţie cu multe personalităţi de seamă ale culturii române, cum am amintit, dar numai despre Istrate Micescu, un geniu al jurisdicţiei, şi-a îngăduit să noteze cîteva fraze in memoriam, constrîns de poziţia de intervievat, dar şi din datoria morală a ucenicului faţă de maestru. Aurel Cioran fusese martor, din simplă întîmplare, cînd securiştii au năvălit în casa lui Istrate Micescu, situată lîngă Cişmigiu, să-l aresteze, nimicindu-i şi biblioteca. „În afară de o elocinţă strălucită, recunoscută de toată lumea, Micescu avea şi o cultură clasică deosebită, aş spune chiar neobişnuită. La procesele lui asistau mulţi bucureşteni, atraşi de «lecţiile» lui, ca şi de pledoarii, bineînţeles. Era o încîntare. Ei, şi ce văd? De la etaj erau aruncate cu lopata într-un camion toate cărţile lui. Mi s-a sfîşiat inima. Avea toate cărţile legate în piele de Cordoba. Între alte ediţii rarissime: Kritik der reinen Vernunft, cu adnotările marginale ale lui Kant însuşi, închisă într-o casetă specială de sticlă… Era începutul erei culturale socialiste”. (Idem, p. 139). Aurel Cioran avea să-l urmeze în scurtă vreme pe Istrate Micescu la Aiud. Literatura concentraţionară îl evocă adesea pe Istrate Micescu, totdeauna în termeni elogioşi, pentru vrednicia morală cu care întîmpina momentul greu al suferinţei. Dar informaţia lui Aurel Cioran privind devastarea locuinţei este unică. Şi biblioteca sa, moştenire de la multe generaţii de preoţi din familie  avea să cunoască acelaşi sfîrşit devastator. Amănunte aflăm din lucrarea tatălui său, protopopul stavrofor Emilian Cioran, lăsată în manuscris, şi pe care Aurel Cioran a reuşit s-o publice după ispăşirea detenţiei, mai precis, după decembrie 1989, cu titlul: Şapte generaţii de preoţi şi protopopi-profesori din aceeaşi familie: Barcianu. 1699 – 1903. Ar trebui să socotim opt generaţii, întrucît  cartea se opreşte, cum se observă, la începutul carierei protopopului Emilian Cioran, tatăl lui Emil şi al lui Aurel. O frază dintr-un interviu este: „O  istorie a şapte generaţii de preoţi din aceeaşi familie care au contribuit la lupta de redeşteptare a poporului român din Transilvania”. Altă ramură a familiei, la fel luptătoare, venea din lumea oierilor şi se unea cu aceea a preoţilor, pe linie ierarhică, pînă la Nicolae Bălan, pînă la Andrei Şaguna.

Unele texte  se remarcă prin tonalitate polemică. Aurel Cioran intervenea cu intenţii corective cînd se lansau acuzaţii grăbite împotriva fratelui de departe, cum s-a întîmplat în răspunsurile date lui Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconsky şi alţii. Nici micul-marele incident Blaga-Cioran nu a rămas sub tăcere. Se ştie că autorul Spaţiului mioritic a scris o recenzie negativă la cartea La Tentation d’exister (Paris, 1956), deşi „Blaga îl aprecia pe Emil Cioran”. Dar erau „anii aceia de teroare comunistă” cînd se urmărea compromiterea personalităţilor incomode. Puterea teroristă a apelat şi la alte nume de marcă, la Nichifor Crainic, la Tudor Vianu. Aceştia s-au ţinut departe, însă Blaga a cedat „din teama de moarte”, crede Aurel Cioran. Apoi continuă: „Pe Blaga, mă rog, nu-l judec. Nu fac nici o acuză, dar totuşi a scris foarte murdar. Articolul e extraordinar de murdar. N-a scris nimeni aşa ceva. După ce fratele meu a scris foarte frumos despre Blaga, are vreo două-trei articole în care apreciază valoarea lui Blaga. Dar, slăbiciunea omului, n-are rost s-o mai cîntărim” Idem, p. 162). Textul cu pricina ar fi rămas neştiut; fusese cerut sub ameninţare (de Constantin Daicoviciu în persoană şi în repetate rînduri) dar destinat, după cîte se pare, arhivei. După moartea poetului însă (1961), fiica Dorli a scos recenzia dosită prin sertare şi a dat-o publicităţii (revista „Contemporanul”, 9 noiembrie, 1962).

Există în Fratele fiului risipitor documente şi mai palpitante, de mare interes pentru cititorul de astăzi. Se ştie că între Gabriel Liiceanu şi fraţii Cioran au existat relaţii apropiate, ca între oameni de aleasă cultură. Cu „Dragă prietene” îşi începea Emil Cioran scrisorile (din: 2 iulie 1982, 17 februarie 1983, 10 mai 1983, 28 iunie 1983, 25 iulie 1983, 5 sept. 1983, 17 nov. 1983, 28 ianuarie 1987, 29 iulie 1987, 1 nov. 1987, 3 mai 1988, 9 ianuarie 1989, 22 februarie 1991, 21 sept. 1991); cu „Dragă Gabi” începea şi  Aurel Cioran scrisoarea din 18 august 1996. Toate bune, nimic de zis. Dar pe de altă parte, Eleonora Cioran, soţia lui Aurel lasă un cuvînt mărturisitor în Fratele fiului risipitor, arărînd în ce mod s-a încheiat această „frumoasă” prietenie. Reproduc integral pasajul, ca cititorul să aprecieze pe cont propriu calitatea morală a părţilor aflate în rol: „Aurel a făcut cu Gabriel Liiceanu, ca director al Editurii Humanitas, un anume agajament. Liiceanu este un foarte bun scriitor, dar s-a dovedit a fi prea materialist. Aurel Cioran a lăsat prin testament ca, dacă mai apare vreo carte în România după moartea lui Emil, dreptul de autor pe care îl are familia noastră să fie folosit de Liiceanu pentru studenţi străluciţi, dar săraci. Pînă la acea dată, Liiceanu făcuse peste douăzeci de vizite la noi, astfel că noi credeam că ne cunoaştem foarte bine. Iată de ce, la un moment dat, i s-a cerut să spună ce a făcut cu acel venit  dobîndit de-a lungul anilor din vinderea cărţilor lui Emil Cioran. Mi-a răspuns tranşant: «Nu trebuie să dau socoteală nimănui. Din acest moment nu vom mai discuta nimic pe această temă»”(Idem, p. 433).

Se pare că Emil Cioran încă se află sub aripa neagră a Demiurgului rău, căruia i-a făcut „jucării” în toate chipurile; în aşteptarea Celui Bun, pe care l-a căutat toată viaţa cu lacrimi de sfinţenie.

Petru Ursache / Confesiuni – PDF, Nr. 33, 2015

Sursa: MĂRTURISITORII