Mărturii despre Mircea Vulcănescu din arhiva lui Mircea Eliade (II)

1

Mihaela Vulcănescu

octombrie 1978

Mult stimate Domnule Profesor Mircea Eliade,

Sînt sora lui Mircea Vulcănescu. V-am cunoscut în prima mea tinereţe prin fratele meu şi prin ceea ce aţi scris atunci în patrie {şi apoi, foarte tîrziu, din puţinul care a parvenit în ţara noastră din prodigioasa D-tră activitate culturală din străinătate}.

Am devenit în viaţă o fiinţă extrem de nefericită, cumulardă a numeroase nenorociri şi calamităţi, ceea ce a făcut pe cunoscuţii şi prietenii mei să mă supranumească „Iovita”, după numele bătrînului Iov din Biblie. Remarcînd că Iov devenise însă în cele din urmă totuşi un recuperant, pe cînd eu nu, m-au rebotezat „Oedipa”. Şi pînă acum, la 77 de ani ai mei, Oedipa am rămas. Începusem chiar să mă laud, din lipsa altor motive de laudă, cu nenorocirile mele şi să observ cu îngrijorare că, din bilanţul acestora, numai „ciuma şi holera” mi-au lipsit.

Vă plictisesc cu aceste detalii biografice pentru ca să puteţi înţelege mai bine demersul meu.

Cînd m-am întors, ca şi fiul meu cel mare şi fiica cea mică a fratelui meu, precum şi alţi cîţiva membri ai familiei mele, de pe meleagurile pe care a murit fratele meu, abia atunci am aflat că el pierise cu un an în urmă. Durerea mea a fost imensă, căci deşi am fost fraţi cu caractere şi temperamente deosebite, ne-am iubit mult şi înţeles de minune.

Nimic nu m-a putut consola – mai cu seamă că soarta mi-a mai scos în cale şi alte noi necazuri – pînă în ziua în care mi-au parvenit „Treptele”[2] [pe] care le-aţi scris pentru fratele meu. Efectul lor a fost miraculos şi fulgerător.

Dorisem din toată fiinţa mea să-l revăd măcar în vis, căci nu-l mai văzusem de şase ani; să-i revăd chipul şi să-i aud glasul fratelui meu, să-mi treacă de dor. Dar nu a fost posibil să-mi realizez această dorinţă decît mult mai tîrziu şi numai o singură dată, cînd i-am auzit numai glasul şi doar timp de cîteva secunde.

Chiar în ziua în care mi-a adus cineva, de dimineaţă, articolul D-tră şi l-am citit adînc impresionată, de nenumărate ori, am aţipit apoi cîteva minute, îndată după amiază, cînd am auzit pe Mircea şoptindu-mi următoarele cuvinte: „Sanft spricht das Wort: Erlöse mich!” „Alles löst sich von selbst vor dem gespannten Gesicht”.[3] Nu ştiu dacă ultimul cuvînt l-am auzit bine sau a fost pronunţat „Gericht”,[4] nu „Gesicht”.[5] De asemenea, nu ştiu de ce mi-a vorbit nemţeşte. Poate unde citeam în acea perioadă foarte mult pe Rilke, pe care el şi Dan Botta l-au tradus aşa de frumos.

Acele puţine cuvinte cam sibiline, care au urmat la foarte scurt timp lecturii „Treptelor” D-stră, mi-au făcut un bine imens. Începînd de atunci, deprimarea şi deznădejdea mea s-au transformat în resemnare stoică, dublată de speranţa în rezolvarea „de la sine” a oricărui impas, lucru care s-a şi produs de atunci de mai multe ori, fără intervenţia nimănui şi a nimic din afară. Iar pentru rest, ne-ar rămîne încă moartea care să le rezolve pe toate. Nu ne trebuie decît răbdare.

Soţul  meu[6] făcea de cîţiva ani tot felul de proiecte pe care nu ştia cum să le realizeze. Pe unele ştia că nu le poate realiza deloc, dar îşi bătea capul mereu cu ele, fiindcă ţinea la ele. Acum o lună a murit de cancer. Cu puţin înainte mi-a spus: „Boala asta îmi rezolvă toate problemele. Ce bine îmi pare că scap de toată bătaia de cap”. Şi a murit senin, cu toată imensa lui suferinţă fizică.

Am mai pierdut doi soţi. Primul,[7] pe care l-am iubit mult şi cu care aş fi fost foarte fericită, a murit curînd după căsătorie, de o moarte tragică. Am suferit îngrozitor. A fost prima mea mare durere; apoi au urmat toate celelalte în serie. Am rămas cu un copil mic.

M-am recăsătorit mai tîrziu cu un om rău,[8] care nu mi-a iubit copilul, bun şi blînd, extrem de cuminte, deşi m-a luat dintr-o „mare pasiune” (poate tocmai de aceea), cînd – cum spunea el – „eram tare frumoasă şi bogată”. M-a părăsit cînd am pierdut „totul”, chiar dreptul la muncă. Am crescut singură doi băieţi (şi pe al lui), numai eu ştiu cît de greu.

La bătrîneţe am găsit un om bun, care mi-a iubit băieţii şi pe copiii lor şi i-a ajutat; dar a venit prea tîrziu.

Fiul meu cel mare, care fusese şi pînă acum un martir în toate privinţele, are azi o nevastă schizofrenică şi doi copii pe care bolnava îi torturează îngrozitor, precum şi pe noi toţi. Nici o lege nu ne apără de nebuni. Iar prin divorţ nu scapi de un nebun liber, nici în fundul Marmaţiei. Şi pe fata asta am iubit-o mult, fiindcă-mi dădea impresia că-mi iubeşte fiul „cînd eram la putere şi bogaţi”. Cînd am căzut şi am sărăcit, cînd fiul meu a pierdut dreptul la învăţătură, cînd m-a părăsit şi soţul meu, a început brusc să ne urască fără alt motiv, cu o ură nebună. Plăcerea ei supremă este să facă rău tuturor, să ne omoare, să ne dea foc, să ne ameninţe, să ne denunţe, chiar pe părinţii şi pe fraţii săi. Viaţa noastră a fost pînă acum un infern. Dar am început să ne adaptăm. Căci cine nu se adaptează piere. Ori pieri, ori te întăreşti, te împietreşti. Iar în faţa acestei împietriri şi un nebun furios se calmează.

Iertaţi-mă că vă scriu toate astea. O fac în legătură cu efectul articolului D-tră şi al visului pe care l-a provocat.

Şi, ca să completez seria, trebuie să mai citez că pe cea mai bună prietenă am pierdut-o cînd aveam amîndouă 19 ani, colege la Drept şi la Filosofie. S-a înecat în lacul Pasărea, împreună cu fratele său, copii ai directorului Liceului Lazăr, Ionescu Barbarossa.[9] Poate că vă amintiţi de această nenorocire, care a făcut mult zgomot pe vremea aceea.[10] Erau un grup de „asecerişti”[11] în excursie la lacuri. Printre ei, probabil că aţi cunoscut pe Stelian Mateescu, pe Paul Sterian, pe viitoarea pictoriţă Micaela Eleutheriade, pe fratele meu şi pe viitoarea lui soţie Anina Rădulescu-Pogoneanu şi sora victimelor sub ochii căreia, îngroziţi şi neputincioşi, s-a petrecut nenorocirea. Fratele meu, şi el în barcă cu alţi şase, singurul înotător dintre ei, a salvat patru dintre ei; cei doi s-au agăţat în stuful de sub apă şi n-au putut fi scoşi decît morţi, după o luptă grea dusă de fratele meu, spre a libera fata, luptă în care era cît p-aci să-şi piardă şi el viaţa.

Citez întîmplarea spre a completa seria calamităţilor (serie cronologic inversă) la care am participat direct sau în orice caz cu tot sufletul. Şi am crezut că v-ar interesa şi geneza reconvertirii lui Mircea, care, după o copilărie plină de evlavie, inspirată de mama şi moştenită probabil şi de la un unchi al ei care a murit schivnic la Muntele Athos (“dormea cu capul pe piatră şi mînca rădăcini”, povestea bunica), în clasa [a] 7-a de liceu,[12] învăţînd darwinismul, a devenit „ateu”, împreună cu toată clasa. La Pasărea, văzînd moartea cu ochii şi chinuit de regretul că nu şi-a putut salva tocmai pe cei mai buni prieteni din copilărie (părinţii şi bunicii, de asemenea, vechi prieteni), a fost readus la credinţa consolatorie şi de predicile Aninei Pogoneanu, cu care s-a căsătorit nu numai din comunitate ideologică, dar şi din adîncă recunoştinţă. Părinţii mei, care nu vedeau cu ochi buni nici un fel de căsătorie la 21 de ani ai lui, cînd nu-şi terminase studiile şi nu avea carieră, s-au resemnat la ideea că această căsătorie i-a salvat sufletul, cu atît mai mult cu cît mama rămăsese foarte alarmată cu ocazia pierderii credinţei lui Mircea, cu ocazia învăţării darwinismului. A continuat să creadă şi în Geneza lui Moise şi în evoluţionismul lui Darwin; iar cînd îl întrebau prietenii cum se împacă una cu alta, el spunea că Moise a fost {nu numai primul mare jurist, care a pus bazele tuturor codurilor civile ulterioare, dar şi} primul şi cel mai mare evoluţionist. N-a început creaţia cu omul, ci exact în ordinea enumerată de Darwin. Moise n-a fost în celelalte continente, n-a studiat roci şi n-a văzut fosile, dar probabil că a fost frapat de evoluţia embrionului uman, în care „ontogenia repetă filogenia”. Moise, spunea frate-meu, a avut mai des ocazia să studieze această evoluţie ca Darwin, în nenumăratele exoduri prin care-i scotea pe evrei din continue robii, exoduri în care sărmanele femei îşi pierdeau în nisipuri sarcinile în diferite stadii. Dacă ar fi spus poporului că Dumnezeu „a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute” în miliarde de ani, cine l-ar fi putut crede pe vremea aceea că Atotputernicul a avut nevoie de atîta risipă de timp. Se apucase, cu Paul Sterian şi cu Mateescu {(şi acesta a terminat rău sărmanul; a înnebunit pe la 30 de ani)}, să împartă zilele 7, ceasurile, minutele şi secundele în ere geologice. Parcă-i aud cum strigau: „Uite Dom’le că se potriveşte” şi apoi, după ce recitau începutul Genezei, combinat şi cu a[l Evangheliei] lui Ioan, cu o voce impresionantă care evoca haosul, despărţirea luminii de întuneric, a apei de uscat, îi auzeai: „{«Şi duhul Domnului plutea pe ape.»} Ei bine Dom’le, spune-mi care altă teorie ştiinţifică a sugerat, cel puţin pînă acum, mai bine misterul Începutului?” Dar pînă acum? Pînă azi, 1978? Că nu există începutul nici sfîrşitul „materiei”? Dar asta nu ne spune nimic din ceea ce vrem să ştim toţi în fond, inclusiv materialiştii.^*

Dar v-am plictisit destul.

A! Am uitat să mai declar pierderea altei tot atît de bune prietene, în condiţii cel puţin tot atît de tragice ca cele de la Pasărea. Şi părinţii şi bunicii noştri se cunoşteau şi se iubeau foarte mult. Prietenia moştenită este forţamente mai puternică, prin forţa îndelungată a obişnuinţei, decît prietenia selectivă. Mă vedeam zilnic cu nefericita victimă a „monstruoasei crime din strada Ştirbey Vodă”, pe care au publicat-o toate ziarele. Nu ştiu dacă v-o amintiţi. A fost una dintre puţinele crime bestiale petrecute în ţara noastră. Prietena mea a fost ucisă cu toporul împreună cu tatăl său spre a fi jefuiţi. Tatăl său, inginerul Anghel Demetrescu, directorul Asociaţiei Inginerilor şi [al] Revistei matematice, adusese acasă cotizaţia de 80.000 [de] lei a membrilor lor. Servitoarea cu amantul au văzut banii şi au comis crima, fără să găsească însă banii. Fugiţi, ca proştii, în satul lor cu ce au putut lua din casă, au fost prinşi şi condamnaţi, unul pe viaţă, iar ea, complicea, la 20 de ani de muncă silnică. În primele zile, cînd îmi coseam cele 120 de butonaşe, norma zilnică, în atelierul din Tîrgşor, am auzit-o strigată la eliberare pe Maria Moroşan. Am văzut-o alergînd veselă la „poartă” şi am recunoscut-o, căci ne servea adesea la masă {în strada Ştirbey Vodă}. Trecuseră 20 de ani. Alice Voinescu a făcut un studiu interesant despre pensionarele de drept comun, cu care şi-a petrecut doi ani în acea instituţie, pentru că ţinuse o conferinţă despre Platon, filosoful „idealist”. Dar Republica lui? Întrebată de cei în drept ce caută acolo, a răspuns că din cauza celui mai vechi comunist, care a trăit acum 2500 de ani. Ce guri căscate, ce neînţelegere totală!

Dar destul! Vă cer mii de scuze pentru aceste poveşti à la Hitchcock. La bătrîneţe apar toate amintirile vechi, cu toate detaliile de o acuitate extraordinară. Ce am făcut acum cinci minute am uitat, dar acum 40-50 de ani e altă socoteală. Noroc că toate aceste orori se compensează la generaţia noastră, fie că sîntem aici sau departe, ca D-tră, cu amintirea sfintei noastre copilării şi a primei tinereţi. „Pe acelea mulţi dintre noi le-am plătit foarte scump”, aţi spus chiar D-tră. Eu şi fratele meu poate la justa lor valoare. Mama ne spunea mereu că totul se plăteşte în viaţă, că nu este drept ca unii numai să sufere şi alţii doar să se bucure. Că există un echilibru în toate, şi pe cerul înstelat şi în sufletul nostru.

Am vrut să vă scriu atunci cînd am citit „Treptele pentru Mircea V[ulcănescu]” şi cînd am auzit glasul fratelui meu în vis, pentru a-mi exprima recunoştinţa. Dar „atunci” mulţumirile mele nu v-ar fi parvenit; nici n-aş fi ştiut de altfel unde şi cum să vi le adresez. Am continuat mai tîrziu să fiu informată de către cunoscuţi, de cîte ori vorbeaţi la radio despre fratele meu. Eu n-am avut posibilitatea să vă aud cînd aţi vorbit acum doi ani în Anglia şi despre generaţia tinereţii D-tră.

Numeroasele candidate la mîna soţului meu cel rău {(Era atunci directorul unei importante instituţii medicale. A murit acum 13 ani şi el.)} urmăreau suprimarea mea, preferabil totală, dar în caz de nereuşită, măcar pe lungă durată. Am avut observatori în casă ani de zile şi am avut de suferit şi eu şi băieţii mei ani de zile şi acum încă.

De curînd v-am găsit adresa de la Paris într-o carte care i s-a publicat la noi, recent, lui Adrian Marino şi în care semnala două întîlniri cu D-stră în capitala Franţei.

Profit de această împrejurare spre a vă exprima tardiv sentimentele mele de adîncă gratitudine pentru „Trepte” şi pentru efectul lor. Îndrăznesc totodată să abuzez de cunoscuta D-tră generozitate, rugîndu-vă, dacă timpul vă va permite vreodată, să mai îmi scrieţi cîte ceva despre fratele meu. Încă o amintire, oricît de măruntă, sau orişice altceva veţi socoti de cuviinţă. Cîteva cuvinte!

Cuvintele D-tră, oricare ar fi ele, au o putere magică, o putere de comunicare a unor gînduri grele de înţelesuri şi care sînt, pentru mine, străbătute pe undeva şi de vechi, lungi şi subtile fire, legate şi de fiinţa fratelui meu.

Pe aici n-a mai rămas nimeni care să fi păstrat asemenea legături intacte cu trecutul.

Fratele meu avea şi o dezvoltare psihică extrem de radiantă. N-ar fi exclus ca să mi se mai manifeste în mod binefăcător tot prin D-tră. Oare? D-tră ce credeţi?

Cînd era încă copil de 12 ani, fratele meu era capabil, sub influenţa altei persoane, să citească într-un plic închis o frază de 4-5 cuvinte şi să execute şi alte performanţe de soiul acesta, care de altfel erau atunci la modă şi se aflau destui care să poată face la fel. Nu v-a vorbit niciodată de aceste îndeletniciri, la care a renunţat cînd s-a făcut mare? Căci le trecuse moda şi găsea că nu i-ar sta deloc bine să continue. N-ar fi considerat deloc serios sau cam aşa ceva.

Dacă nici ceea ce vă cer eu nu vă pare serios şi dacă pentru D-tră ar fi mai simplu ca, în locul gîndurilor despre fratele meu, să-mi transmiteţi ceva din ceea ce aţi publicat în străinătate, aş fi de asemenea foarte fericită.

Am la Paris două nepoate, fiicele fratelui meu. Una din ele este membră la U.N.E.S.C.O., la secţia Filosofie, şi poartă încă numele tatălui său.[13] Ea s-ar putea ocupa de expedierea lucrărilor D-tră şi chiar de alegerea lor. Dar prefer de o mie de ori să faceţi D-tră alegerea.

Eu aş fi dorit să citesc ceva despre „hermeneutica” D-tră sau The Sacred and the Profane[14], dacă [e] posibil în limba franceză, pe care o citesc mai uşor ca engleza, cînd e vorba de filosofie mai ales. Dar repet că prefer să alegeţi D-tră. Orişice veţi crede de cuviinţă va fi mult, mult binevenit!

Dacă nu-mi veţi răspunde niciodată la această scrisoare, de asemenea nu voi fi surprinsă, nici supărată. Voi înţelege foarte bine fie că nu v-a parvenit scrisoarea mea, fie că nu aveţi timp de pierdut cu oameni „zăpăciţi” ca mine.

Vă cer scuze în toate cazurile şi vă rog să reţineţi, în orice caz, recunoştinţa mea nesfîrşită pentru trecut şi pentru calea misterioasă prin care, fără să ştiţi şi să voiţi, mi-aţi provocat această confesiune, care, ca orice confesiune, mi-a uşurat sufletul zbuciumat.

Mihaela Vulcănescu

P.S. În cazul în care puteţi să-mi trimiteţi prin nepoatele mele ceva, vă dau adresele şi telefonul lor. Una locuieşte cu mama ei, prima soţie a fratelui meu. Vă puteţi adresa oricăreia dintre ele. Cealaltă locuieşte cu soţul ei. Amîndoi vă pot servi.

Adresa nepoatelor mele:

M^mes Vivi Vulcănescu et Anina Rădulescu Pogoneanu, rue François Bonvin 26, Paris 15^eme, France 45015. Telefon

Charles de Hillerin, Sandra de Hillerin (născută Vulcănescu), 67-69 Rue Saint Blaise, Paris 20^eme, 75020 France. Telefon 3710408.

Aceasta urmează să vină în Bucureşti să-şi vadă mama în luna octombrie.

Îmi cer mii de scuze pentru forma acestei scrisori: caligrafie, ortografie, stil, greşeli de neatenţie. Sînt operată de cataractă şi văd mizerabil. Recopierea ar antrena alte multe greşeli. Dactilografa mănîncă cuvinte, fraze, paragrafe întregi, inventează cuvinte etc. Încît… mă veţi ierta încă o dată.

M.V.

^* Fratele meu aflase de la naturalistul profesor Popovici Bîznoşanu[15] următoarele.

D-rul Leon[16] a fost primul profesor universitar care a predat în România evoluţionismul la Universitatea din Iaşi. Într-una din ediţiile tratatului său de fiziologie a menţionat că a luat parte la un congres prezidat în Anglia de Darwin. Bîznoşanu ştia din gura lui Leon şi următoarele detalii.

La banchetul corespunzător, după acel congres, era aşezat la o masă în apropierea marelui savant englez şi al soţiei sale. Vis-à-vis de aceştia se afla un grup de savanţi „atei”. Darwin i-ar fi întrebat în timpul discuţiilor de ce se intitulează ei „atei”. Aceştia, surprinşi, au răspuns că sînt atei deoarece sînt adepţii teoriilor darwiniste. Cum se poate ca tocmai părintele acestor teorii să le pună o astfel de întrebare! Darwin ar fi răspuns:

“Dar unde, în toată opera mea, m-am ocupat vreodată de existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu? Aceste probleme sînt de domeniul religiei şi al filosofiei, nu al ştiinţelor naturii. Cel mult vă puteţi intitula ‘agnostici’ în privinţa divinităţii. În privinţa adevărului absolut, ştiinţa este un mijloc de investigaţii, ca oricare altul la îndemîna omului, poate tot atît de imperfect ca acesta, şi ale cărui adevăruri s-au contrazis din sute în sute de ani, apoi din zeci în zeci de ani. (Iar astăzi, zic eu, M.V., cu descoperirile fizicii atomice, se contrazic de două sau de mai multe ori pe an.) Ştiinţa nu poate deveni o nouă religie, ar fi adăugat, care să persecute religiile vechi, cum a făcut Biserica – care e o instituţie, nu doctrina – cu ştiinţa în trecut. Mai sînt mijloace de investigaţie a adevărului mult mai simple (ştiinţa nefăcînd poate decît să complice realitatea – M.V.) şi mai directe, ca intuiţia, clarviziunea, telepatia, instinctul”.

Şi s-ar fi discutat pe larg problema instinctului la animale, păsări, insecte, peşti (eu adaug: la infimul microb, care-şi face treaba cu o precizie uluitoare şi cu o viteză şi pe distanţe superioare celor cosmice în raport cu volumul său şi absolut pe gratis, nu cu zeci de milioane de dolari, cît costă un sputnik, acel monstru de şurubărie, sîrme, butoane şi alte mii de chiţibuşuri, ca să aducă pietre de pe lună, de care avem şi aici berechet). Se pare că s-a făcut pe larg elogiul instinctului, spre amuzamentul, stropit cu whisky, al comesenilor. Se mai pare că unul din ei ar fi emis, plin de curaj, această apreciere asupra omului, această încununare a naturii: „Această creatură infimă, care mişună pe o globulă măruntă, la periferia unei galaxii de mîna a zecea, pierdută în spaţiul fără sfîrşit, are pretenţia să-i stăpînească singură tainele”. Şi a reînceput elogiul insectelor, al peştilor şi al păsărilor călătoare. Trebuie să fi fost pasionant acel sfîrşit de congres evoluţionist, în jurul unei mese care stimula raţiunea prin intermediul instinctului de nutriţie.

Se pare că Darwin, ca orişice adevărat englez, bea zilnic ceaiul la ora 5 şi, în fiecare duminică dupămasă, asista la citirea Bibliei în sînul familiei sale, cum făceau toţi oamenii de treabă pe vremea lui în Anglia.

Nu ştiu în ce măsură aceste poveşti sînt adevărate, aşa cum au ajuns pînă la mine. În orice caz, se non è vero, è ben trovato!

Evident că o fi fiind şi multă deformare la mijloc. Eu însămi încerc să le completez cu propria mea imaginaţie. Şi asta e poate un mijloc de investigaţie sau mai bine zis de aflare directă a adevărului, prin inspiraţie, ca aceea a lui Jules Verne. Prin inspiraţie, fără investigaţie experimentală, confirmarea experimentală venind ulterior.

În orice caz, se pare că termen[ii] de „ateism” şi „ateu” ar fi dispărut, începînd cu acest banchet, din ştiinţa pozitivă şi experimentală apuseană. D-tră trebuie să cunoaşteţi mult mai bine această problemă ca mine şi, dacă nu vi s-ar părea prea fastidioasă lămurirea mea, poate aţi încerca s-o faceţi.

Cineva îmi spune că a văzut acum cîţiva ani, într-o caricatură dintr-o revistă americană, un stol de rîndunele învîrtindu-se curioase în jurul unui sputnik; apoi într-un desen alăturat îşi iau zborul ciripind vesele şi amuzate, după ce au aflat, tot prin instinct, secretul şi scopul acestei maşini. Mi-a promis solemn că-mi va face rost de acea revistă.

– După ce am terminat această scrisoare, am dat, scotocind anume prin lăzi, de un vechi „jurnal intim” din tinereţe care cuprindea următorul pasaj, pe care l-am citat deja complet din memorie. Permiteţi-mi să-l copiez după notele din 1923-26, fiindcă mi se pare a fi de o actualitate şi mai mare:

„Mircea reuşea mai ales să ne facă să ne extaziem cînd citea, cu un glas şi o intonaţie inimitabilă, superba, solemna, fermecătoarea introducere a celor două Geneze (Moise şi Ioan), neasemuita evocare a haosului primordial, prin cele mai simple, mai concise, mai sobre şi mai austere mijloace de expresie, amestec de întrecută măreţie şi de mister: ‘La început era Cuvîntul… Şi duhul Domnului plutea pe ape’ {(Pasajul e citat şi în nemţeşte. Şi eu şi Mircea am făcut clasele primare la şcoala protestantă anglo-germană. N-am uitat nici pînă acum cum suna: ‘Am Anfang war das Wort… Und der Geist Gottes schwebte über dem Wasser’)}, pînă la separarea luminii de întuneric, a apei de uscat. Moment pe care nici un sistem ştiinţific sau filosofic n-a fost în stare să-l evoce, să-l conceapă, să-l sugereze, să-l insinueze măcar sau să-l explice într-un fel oarecare, nefăcînd altceva decît să conteste viziunea biblică şi a oricărei alte concepţii simbolizate religioase”.

M.E.P. 70.2

text îngrijit şi note de

Liviu Bordaş – Mărturii despre Mircea Vulcănescu din arhiva lui Mircea Eliade (II) / Convorbiri Literare, Iaşi, Nr. 9, Sept. 2016

Citiţi şi: Mărturii despre Mircea Vulcănescu din arhiva lui Mircea Eliade (I) – “Nu pot accepta faptul că a murit în condiţii atât de dramatice”

Apropiaţii lui Mircea Vulcănescu îi scriu de Crăciun lui Mircea Eliade: “Dragă Mircea, ferice de neamul din care ai răsărit!”. SCRISORI-DOCUMENT de Anina Rădulescu-Pogoneanu, Zaharia Balinca şi Mihaela Vulcănescu – Mărturii (III)

[1] N.B. Am corectat tacit greşelile de gramatică şi ortografie. Cuvintele lipsă sau cele prescurtate au fost redate în paranteze pătrate []. Textele adăugate pe margine sau la subsolul paginii au fost puse în paranteze acoladă {}.

[2] M. Eliade, „Trepte pentru Mircea Vulcănescu”, Prodromos. Foaie de gînd şi apropiere creştină (Freiburg-Paris), nr. 8-9, martie 1968, pp. 15-16.

[3] „Cu blîndeţe spune cuvîntul: Mîntuieşte-mă!” „Totul se rezolvă de la sine dinaintea feţei încordate.” (germ.) Ultima propoziţie este criptică. Nu e clar despre a cui faţă e vorba: a lui Vulcănescu, a lui Dumnezeu… Probabil e vorba de Dumnezeu ca judecător, aşa cum pare să sugereze alternativa „Gericht”, tribunal al oamenilor.

[4] Curte, tribunal (germ.).

[5] Faţă (germ.).

[6] Alexandru Pop, doctor veterinar.

[7] Vintilă Evolceanu, fiul latinistului Dumitru Evolceanu.

[8] Spiru Constantinescu, doctor, preşedintele Asociaţiei fotografilor amatori.

[9] Constantin G. Ionescu (1872-1930), supranumit Barbă şi Barbarossa, a fost director al Liceului „Gh. Lazăr” între 1919 şi 1925.

[10] La 14 mai 1922. Grigore Băjenaru a scris despre accident într-un capitol din romanul Cişmigiu & Comp. (1942), eliminat în ediţia revăzută din 1968.

[11] Membri ai Asociaţiei Studenţilor Creştini din România.

[12] Corespondentă clasei a 11-a de astăzi. Liceul începea atunci după cele patru clase ale şcolii primare.

[13] Elena-Maria Viorica (Vivi) Vulcănescu (n. 1927), fiica cea mare, din prima căsătorie cu Anina Rădulescu Pogoneanu.

[14] M. Eliade, The Sacred and the Profane. The Nature of Religion, translated from the French by Willard R. Trask, Harcourt, Brace & Co., New York, 1959 (reeditări, 1961, 1968 etc.); Le Sacré et le profane, Gallimard, Paris, 1965 (reeditări, 1967, 1969, 1971, 1972, 1975 etc.).

[15] Andrei Popovici-Bîznoşanu (1876-1969).

[16] Nicolae Leon (1862-1931).

Preluare: MĂRTURISITORII