V i c l e i m
(Vicleim – patru scene – Scrisa pentru copiii si nepotii mei,
ca sa-l joace de Craciunul anului 1941)
Crăciunul era pentru familia mea Sărbatoarea sărbătorilor, Sărbătoarea cea mare, pregătită îndelung şi aşteptată cu multă vreme înainte ca primii fulgi să cadă. Era, în primul rând, o sărbătoare de familie, care se desfăşura în casă, acasă, nu pe stradă, nu în pieţe, nu la restaurant, ca acuma. O sărbătoare a bucuriei, pentru care toata familia se pregătea şi în care fiecare avea un rol bine stabilit.
Cred că a scris Vicleimul ca să-şi arate dragostea faţă de noi şi grija de a ne învăţa să-l căutăm mereu pe Iisus, întocmai precum magii în seara sfântă a naşterii Lui. L-a scris pentru a ne arăta că sărbătoarea nu vine de-a gata, că trebuie s-o celebrezi, să te pui în slujba ei, s-o trăieşti ca pe ceva irepetabil şi unic. O asemenea zi, cum e Crăciunul, o sărbătoare, oricare ar fi ea, nu se poate petrece oricum, la voia întâmplării. E ca un drum pe care trebuie să-l străbaţi, e drumul anevoios al Magilor, la sfârşitul căruia găseşti împlinirea.
CHIPURILE
Trei crai de la Răsărit
Baltazar
Spirică
Poartă mustăţi şi barbă, de câlţi ori de iarbă. E îmbrăcat într ‘un halat; decorat şi înstelat.
Şi mâna lui de maur, poart ‘un bulgăre de aur.
Melchior
Măriuca
E chior. Are barbă de fuior. Cu stânga ţine un ulcior. Poartă şalvari şi ochelari şi un halat înstelat şi decorat. Pe cap, poartă potcap de hârtie ascuţit, peste el coroană de carton poleit şi totul învelit într ‘un turban făcut dintr ‘un tulpan. În dreapta are un ochian.
Gaspar
Sandra
Negru, tuciuriu, smolit, cu dop ars de un chibrit. Poartă şi el un halat decorat şi înstelat
şi un turban făcut dintr ‘un tulpan. Şi ca nimic nespus să nu rămăie,
în mâna lui de lămâie are un vas cu tămâie.
Curtea lui Irod
Irod
Năică
E cam nerod. Poartă haine împărăteşti şi mustăţi mari ungureşti,
care se apleacă ‘n jos când priveşte fioros.
– Poartă coroană regală făcută de poleială.
Irodiada
Vivi
E frumoasă şi are rochie de împărăteasă. Peste părul de beteală, poartă coroană de poleială.
Un soldat
Charlie
E îmbrăcat ca tot natul, dar poartă, drept cască, o mască şi pentru crimă,
are spadă de scrimă.
Oastea Domnului
Îngerul
Ioana
Dalb, îmbrăcat în alb, în halat înstelat de gradel şi drept aripi poartă legate din spate şi de mâini două prosoape albe la fel. Sau dacă vrei să dai de cheltuială, are aripi aurite de poleială. Pe cap are o aureolă legată de frunte cu o banderolă, de carton aurit, poleit la fel.
Şi drept singură aşezare, îţi trebuie tot timpul în fund, o pânză mare, pe care să fie pictate câteva stele argintate şi la mijloc, să se vadă, o stea mai mare, cu coadă. Drept stea poţi să pui un felinar de pom de Crăciun, sau o lampă de buzunar. La Irod şi Irodiadă,
două jeţuri ca să şeadă. Şi când umblă Magii „ Velerim”, lumina trebui să cadă pe-o criptă din Vicleim.
| SCENA I
O răspântie. Trei drumuri. O stea. Craii Melchior (vine prin dreapta şi vede pe Baltazar care Cine eşti? De unde vii? Baltazar Eu sunt Baltazar, Melchior De-i adevărat, Baltazar Astă noapte ‘n vis, Melchior Eu sunt craiul Melchior, Baltazar Ochii mei par’că s’au deschis, Melchior Nu vrei să mergi atunci cu mine, (se aude un sgomot) Baltazar Ba vreau! Melchior Dar ia stai! Cine vine? (Gaspar intră prin stânga) Gaspar V’am ascultat vorbind (tainic, către ceilalţi, care se apropie Dar aici i-un cui, Baltazar (se dă înapoi înspăimântat) Vai, dar cum se poate? Melchior (acelaş joc) Vorbeşti fără şir! Gaspar (tainic, apropiindu-i iarăş) Asta-i o minune, (Se aprinde steaua pe cer). Baltazar Uite steaua, s’a mişcat! Melchior Par’că s’a şi apropiat! Gaspar Uite steaua! Ce mai stea! (Pleacă prin fund, spre stânga şi în
SCENA II Un palat. Două tronuri. O straje. Irod Irod Irodiadă, Irodie Soldatul Ce să fie stăpâne? Au venit Irodiada Cine să fie oare, cine? Irod Aduceţi-i aici degrabă, Soldatul Iată-i! (Magii vin, se închină lui Irod). Irod (către Magi) Trei crai de la Răsărit,
Baltazar Am plecat din Assiria, Melchior Pertida, Gaspar Etiopia, Melchior Ca să aflăm pe Messia, Gaspar Cel prezis de Eremia. Melchior Semn în cer s’a arătat, Gaspar Şi din fund de Răsărit, Melchior Să-l aflăm şi să-l urmăm. Gaspar Dar aici dac’am ajuns, Melchior Semnul dacă-l ştii ceti, Irod Eu sunt Irod împărat, Gaspar Prea luminate împărate, Irod Ce mă tot amăgiţi cu proorocia? Baltazar Pentru asemenea ştiinţă, Irodiada De ce ştiinţă şi de ce semne Irod Eu ştiu ce-am apucat, Irodiada Regele ‘n văzul tuturor e uns; Irod Una să ştiţi: Eu apăr ce-am preluat, Melchior Chiar de vei cuteza, să ştii că-i greu, Irod (poruncitor, către ostaş) Soldaţi înarmaţi! Degrabă îi luaţi, (Soldatul se repede spre Magi. Irod Ce semne ciudate! Irodiada (pentru sine) Dar dacă vor fi având dreptate? (către Irod) Împărate, Prea luminate, Irod (reculegându-se, către Magi) Voi zeii zeilor,
(Magii ies) Soldaţi înarmaţi, (către Irodiada) Acum, cu toată ştiinţa lor, (în timp ce se schimbă scena,
SCENA III La ieslea din Vicleim. Întunerec. Magii dorm sub Baltazar (deşteptându-se) Credeţi că mai avem mult de umblat, Melchior (la fel) De când am fost plecaţi de la Irod, Gaspar (urmând) Dar steaua de sub nori nu vrea să iasă, (Se aprinde steaua deasupra, luminând şi pe
Îngerul Voi, trei Crai de la Răsărit, Magii (cad în genunchi şi cântă: „O ce Baltazar (înaintând spre lumină) Stăpâne, eu sunt craiul Baltazar, Melchior Eu smirnă ti-am adus.
Gaspar Şi eu tămâie, Îngerul (către Magi) Trei Crai de la Răsărit. (către mumă) Iar tu Iosife şi Mărie,
(în timp ce se schimbă scena, se aude
SCENA IV Palatul lui Irod din scena a II-a. Irod şi Irod Soldaţi fără minte, ce-ati făcut, Soldatul Stăpâne, porunca ţi-am ascultat Irod (deznădăjduit) Aşadar, e viu, Împăratul, viu! Soldatul (aspru) Nu-ţi mai putem ajuta cu nimic.
Irod (rugător şi sfâşietor) Irodiadă, vino-mi tu în ajutor, Irodiada (ca de piatră) Nici eu nu am nici o putere să-ţi ajut. (Se aud afară ţipete de copii) Irod Vai de mine, vai ce viată amară! Îngerul (luminându-se, deodată, către Irod) Aşa e, dac’ai mâniat pe Domnul! Irod Doamne, credeam că rostu-mi pe pământ Îngerul (întorcându-se spre lumea care priveşte) Iar voi, care astă-seară ascultaţi, (Se stinge lumina şi se aude cântând: sfârşit
|
|
Descărcaţi de aici:
Mircea Vulcanescu – Vicleim – PDF
Măriuca Vulcănescu
„Crăciunul era pentru familia mea Sărbatoarea sărbătorilor, Sărbătoarea cea mare, pregătită îndelung şi aşteptată cu multă vreme înainte ca primii fulgi să cadă. Era, în primul rând, o sărbătoare de familie, care se desfăşura în casă, acasă, nu pe stradă, nu în pieţe, nu la restaurant, ca acuma. O sărbătoare a bucuriei, pentru care toata familia se pregătea şi în care fiecare avea un rol bine stabilit.
Tata a scris pentru noi acest „Vicleim”, prelucrând tema naşterii lui Iisus, întâlnită şi în teatrul popular, sub acelaşi nume – Vicleim, Vifleim sau Viflaim. Sunt patru acte, patru scene „scrise pentru copiii şi nepoţii mei, ca să le joace de Crăciunul anului 1941”. Acesta este subtitlul notat de tata pe dosarul în care mai păstrez şi astăzi textul Vicleimului, desenele, explicaţiile şi indicaţiile „regizorale” date de el. Am jucat Vicleimul, povestea drumului magilor care-l căutau pe Pruncul Iisus, doar în 41 şi 42, apoi războiul şi alte întâmplări au făcut să nu-l mai putem juca. Dar, dacă mă gândesc acum la acei ani, cred că acelea au fost cele mai frumoase Crăciunuri din viaţa mea şi a surorilor mele, Vivi şi Sandra, şi din viaţa familiei noastre. Am jucat sceneta în faţa rudelor adunate în salon. Eu am fost magul Melchior, Sandra a fost Gaşpar, iar Vivi, sora mai mare, din prima căsătorie a tatii, era Irodiada. Celelalte personaje erau jucate de verii noştri şi de un vecin, care a devenit peste ani cumnatul meu, căsătorindu-se cu Sandra.
Mariuca, Sandra, Vivi
Iar tata, bineînţeles, a fost nu numai autorul textului, dar şi corepetitorul, şi regizorul, scenograful şi sufleurul. El a fost sufletul acestui joc al nostru, sufletul întregii sărbători şi, chiar dacă era ocupat, căci era subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, îşi făcea timp pentru toate aceste pregătiri. Şi ca să închei acest răspuns, cred că a scris Vicleimul ca să-şi arate dragostea faţă de noi şi grija de a ne învăţa să-l căutăm mereu pe Iisus, întocmai precum magii în seara sfântă a naşterii Lui. L-a scris pentru a ne arăta că sărbătoarea nu vine de-a gata, că trebuie s-o celebrezi, să te pui în slujba ei, s-o trăieşti ca pe ceva irepetabil şi unic. O asemenea zi, cum e Crăciunul, o sărbătoare, oricare ar fi ea, nu se poate petrece oricum, la voia întâmplării. E ca un drum pe care trebuie să-l străbaţi, e drumul anevoios al Magilor, la sfârşitul căruia găseşti împlinirea.”
Surse: Sf. Ioan Iacob Hozevitul
