Profesorul Alexandru Mironescu (10 iulie 1903 – 20 ianuarie 1973) şi fiul său Şerban (4 octombrie 1935 – 11 ianuarie 2008)

Repere de credință pentru intelectualul român

Om de știință și de suflet, profesorul Alexandru Mironescu reprezintă intelectualul atins de aripa Duhului. Pentru preocupările sale stăpânirea comunistă l-a închis. De suferit a avut însă parte nu doar el, ci întreaga sa familie, mai ales fiul său, Șerban. Articolul de față constituie mărturia ginerelui său Dumitru Sandu, stabilit în Elveția de mulți ani. (Augustin Păunoiu)

L-am cunoscut pe Alexandru Mironescu abia când a ieşit din puşcărie, în noiembrie 1963. Surpriza a fost de partea amândurora. Eu mă dusesem la maternitate pentru că avea loc naşterea celui de-al doilea copil al meu, nepoata profesorului Mironescu, Ioana-Domnica. Pe Alexandru l-am găsit acasă. Ne-am îmbrăţişat ca doi oameni care nu se văzuseră niciodată.

Am locuit împreună câţiva ani, până când în 1969 am hotărât să ne mutăm. Fiindcă locuinţa socrului meu era prea mică pentru câţi stăteam acolo, noi patru (eu, soţia şi cei doi copii), Şerban, o mătuşă de-a soţiei mele cu băiatul ei, plus Maria şi Alexandru Mironescu. Toţi locuiam în două dormitoare şi un salon. Cele mai multe din lucrurile casei au rămas la Şerban.

După moartea tatălui lui, fiul său nu a mai putut să plătească chiria şi, pentru că mama lui, Maria, nu lucra, a trebuit să se mute de două ori. Socrul meu avea mobilă ţărănească cu blidare, cu ladă de zestre ce era transformată în canapea, pe care erau puse nişte perne unde puteau sta oamenii, cu scaune ţărăneşti, cu veselă şi cu ceramică ţărănească, cu icoane pe sticlă. Toate s-au dus pe apa sâmbetei. Atunci când s-a mutat, pe unele din ele le-a dat, pe altele le-a vândut. Acest patrimoniu ţărănesc românesc autentic s-a împrăştiat. Alexandru Mironescu aveau origini în Moldova şi în Muntenia. Numele Mironescu venea din Moldova, iar prin familia generalului Budişteanu, care luptase în Războiul de Independenţă, se trăgea din Muntenia. Însuşi tatăl lui era militar.

Dat afară din universitate

Dar să revenim la profesorul Mironescu, demis de la Universitatea din Bucureşti în anul 1948. El îşi susţinuse în România, pe lângă teza de doctorat în chimie organică prezentată la Sorbona, o altă teză, intitulată „Limitele cunoaşterii ştiinţifice”. Tema primei teze legată de chimia macromoleculară a fost preluată de Elena Ceauşescu. Mironescu făcuse cercetări intense pe acest subiect, lucrări diverse.

Dar a fost dat afară pentru că în teza în filosofie a afirmat că numai cunoaşterea revelată de Dumnezeu are caracter statornic, deplin. Ceea ce cunoaşte ştiinţa sunt picături pe care Dumnezeu le oferă oamenilor spre a înţelege câte ceva din creaţia Sa. Omul nu poate cuprinde cu mintea sa taina universului. Ceea ce susţinea Alexandru Mironescu era scandalos pentru învăţământul ateu care se instaura în România acelor ani. Constituia o provocare şi o contestare a marxism-leninismului de atunci.

Acesta a reprezentat şi un punct de acuzaţie în procesul intentat lui. Pe de altă parte, Mironescu a fost o viaţă întreagă simpatizant al ideilor socialiste. Dar nu al socialismului de import al lui Constantin Dobro­geanu-Gherea (Solomon Katz), socialism care a venit din Rusia, ci unul autentic, ca gândire spirituală bazată pe egalitate socială. Socialismul acesta era reprezentat pentru el de exemplul lui Panait Istrati. Acesta i-a şi prefaţat prima carte de literatură pe care a scris-o Mironescu, numită „Oamenii nimănui”. Legătura dintre ei nu avea la bază o simpatie personală, ci o corelaţie de gândire socială şi umană. Istrati era fiul unei spălătorese şi al unui hoţ din zona Brăila-Galaţi care făcea trafic ilicit în aceste judeţe. De asemenea, Mironescu a fost prieten cu Titel Petrescu, şeful Partidului Socialist, care a împărtăşit aceeaşi soartă cu Alexandru Mironescu. Au fost închişi pentru că simpatizau cu un socialism umanist de tip francez, asemenea celui al lui Jean Jaurés. Jaurés, pentru că nu a fost un extremist, a fost asasinat. Socialismul lui Mironescu erau unul uman, intelectual, creştin chiar.

Întâlnirea cu Ioan cel Străin

Profesorul Alexandru Mironescu si jurnalistul Sandu Tudor în Bucureşti

Părintele Ivan Kulâghin (Ioan cel Străin) a ajuns în România prin 1943, cu Mitropolitul Rostovului. El s-a refugiat la Mănăstirea Cernica. Aici, Alexandru Miro­nescu împreună cu Sandu Tudor şi cu părintele Benedict Ghiuş mer­geau adesea. Şi fiindcă nu erau mijloacele de transport actuale, făceau acest drum pe jos. Nu ştiu cine ar mai face asta azi, să mergi prin praf atâta distanţă pentru a asculta Liturghia. Şi la Cernica, părintele Nicodim Bujor le-a făcut cunoştinţă celor trei cu părintele rus. Toţi au rămas surprinşi că Ioan cel Străin îi aştepta pe aceştia. S-au mai întâlnit de câteva ori şi au vorbit lucruri duhovniceşti, de taină. Icoana Rugului Aprins era adusă de Ioan cel Străin din Rusia. El era duhov­nicul Mitropolitului Rostovului, în­gropat la Cernica. Părintele Ivan s-a mutat apoi la Mănăstirea Antim din Bucureşti. De aici a fost ridicat de trupele sovietice, împreună cu câţiva basarabeni, mireni şi călugări, care ştiau ruseşte şi îi serveau ca interpreţi, ajutându-i lui Ivan Kulâghin. Pentru o vreme, s-a ştiut că erau transportaţi undeva prin sudul Rusiei. Dar li s-a pierdut urma. Probabil au fost împuşcaţi. Întâlnirea lui Alexandru Mironescu cu Ivan Kulâghin a fost povestită într-o carte. Preocupărilor creştine ale lui Mironescu i se alăturau aşadar cele ştiinţifice, de intelectual marcant al societăţii româneşti de atunci. Cu Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), Alexandru Mironescu era prieten şi amân­doi aveau căutări duhovniceşti. Experienţa lui Sandu Tudor la Muntele Athos împreună cu tatăl lui, judecătorul Teodorescu, îl va face pe Mironescu să fie tot mai apropiat de părintele Benedict Ghiuş, cel care a devenit duhovnicul întregii familii Mironescu.

Fiul profesorului, un arestat fără vină

Şerban Mironescu, fiul lui Alexandru, a rămas în ţară după ieşirea din închisoare. Am trăit în aceeaşi casă până când am plecat, în anul 1980. El a venit în Elveţia mult mai târziu, peste patru ani, când i-a făcut formele pentru a i se aproba plecarea Ileana, sora lui. Era un paria pentru societatea românească. Nu-şi terminase studiile. Nu apucase să-şi dea licenţa, fiindcă fusese arestat împreună cu tatăl său. A fost trimis la munca de jos, a lucrat într-o fabrică de produse chimice, unde a şi avut un accident. În urma acestuia, faţa i s-a deformat. Avea o colegă de studii cu care visa să se căsătorească, dar după cinci ani de puşcărie a lui Şerban, nemaiştiind dacă acesta se va întoarce, fata, care nu era o Penelopă să-l aştepte pe Ulise, s-a căsătorit.

După eliberare, pentru Şerban a început periplul pe la cunoştinţe şi instituţii spre a afla un loc de angajare. A contactat şi feţe bisericeşti, dar răspunsul a fost invariabil acelaşi: „Nu dorim să ne compromitem cu un fost deţinut politic”. Bineînţeles, după luni întregi, omul la care se aştepta cel mai puţin, Şerban Cioculescu, cunoscutul critic literar, i-a spus lui Alexandru Mironescu: „Codine, Şerban trebuie salvat. Există un post la Academia Română de mânuitor de carte, de depozitar. Să vină acolo”. Aceasta a fost salvarea lui Şerban.

Lucrând acolo, i s-a putut şterge o parte din vină şi a reuşit să-şi dea examenul de licenţă în clasice, latină şi greacă. Dar Şerban cunoştea şi mai multe limbi moderne. De aceea a fost chemat de Constantin Noica, alt proscris al regimului comunist, care i-a zis: „Şerbane, vreau să fac o echipă pentru a traduce Dialogurile lui Platon. Ştiu ce capacitate ai, ne apucăm de treabă aşadar”. Dar lucrul la traducere nu însemna că Şerban avea un salariu. Aşa că a trebuit să-şi găsească alt serviciu decât cel de la biblioteca Academiei Române, fiindcă dorea să rodească cunoştinţele lui vaste. A fost propus la Academia de Ştiinţe Sociale ca documentarist şi traducător din germană, engleză şi franceză. A lucrat acolo până când a plecat în Elveţia. Tot ce a rămas de la Alexandru şi Şerban Mironescu, cărţi, manuscrise, biblioteca în general, totul a fost confiscat.

La proces li s-a incriminat celor doi prezenţa în bibliotecă a volumelor de poezie şi proză ale lui Vasile Voiculescu. La care Alexandru a replicat: „Voiculescu este în poezie asemenea lui Eminescu şi Arghezi”.

Nici unul din manuscrisele confiscate nu a mai intrat în posesia familiei Mironescu. Unele au ajuns la anumite persoane, care le-au vândut pe piaţă la un preţ bun. Profesorul Mironescu și întreaga sa familie rămân un reper de credință și moralitate pentru intelectualitatea românească de astăzi.

Postumele mărturisitoare ale lui Alexandru Mironescu

de Elena Dulgheru

Cea de‑a doua carte din arhiva Alexandru Mironescu, oferită cititorilor, alături de „Hrisovul clipelor” de ieroschim. Daniil de la Rarău, de Editura Renașterea din Cluj, este volumul postum al titularului arhivei, intitulat „La scaunul mărturisirii”.

Realizată în același format editorial ca și cea de versuri pe care am prezentat‑o recent, broșura profesorului Mironescu poartă, la fel ca și prima, binecuvântarea IPS Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, care semnează și o scurtă precuvântare, este îngrijită și postfațată tot de protos. Benedict Vesa, și este, de asemenea, susținută de un cuvânt lămuritor al urmașilor lui Alexandru Mironescu de la Geneva. Astfel încât putem vorbi cu îndreptățire de două volumașe‑surori, pe care le leagă nu doar proveniența din aceeași arhivă, salvată ca prin minune din ghearele Securității, așadar vârsta și amprenta acelorași avataruri istorice, ci și îmoșirea” de către aceeași echipă editorială de prieteni, urmași după trup sau după duh și admiratori ai celor doi reprezentanți de seamă ai mișcării „Rugului aprins” de la Antim.

Ca și opera bunului său prieten și tovarăș de crez patriotic, spiritual și creștin, Sandu Tudor, opera lui Alexandru Mironescu este, în mare parte, cunoscută cititorilor. Câteva din scrierile sale, în special cele științifice (dar și două romane: Oamenii nimănui și Destrămare) au fost tipărite chiar în perioada interbelică, cele mai multe însă, mai ales cele de meditație religioasă (ca Floarea de foc, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Kairos, Poemele filocalice), au văzut lumina tiparului după 1989.

Opera sa, reprezentativă în special pentru inițierile în dialogul dintre știință și religie, domeniu de pionierat în epoca ante și interbelică, ulterior interzis în lagărul comunist, revine astăzi în actualitate.

Personalitatea sa, destul de cunoscută în perioada postdecembristă, a fost omagiată – insuficient – în 2010 într‑un simpozion memorial de la Tecuci, locul de baștină al profesorului, manifestare care, din păcate, a rămas singulară. Ce ar mai fi de spus în privința cunoașterii operei și spiritului importantului profesor și gânditor interbelic? – s‑ar putea întreba azi cititorii. Dar iată că, prin intermediul Editurii Renașterea, acesta ne răspunde la întrebare. Supraviețuitor al închisorilor comuniste și martor din umbră al regimului antireligios instalat după 1945 în România, regim care a încercat să șteargă cu buretele și să compromită moral, prin deformări și ciuntiri biografiste, pleiada intelectualității creștine inter și antebelice, Alexandru Mironescu era îngrijorat de modul de receptare a operei sale de către posteritate. Acesta este rostul principal al scrierilor confesive care alcătuiesc prezentul volum: Sine intermissione orante – scrisoare către mai puțini, Pe Marea Tiberiadei și Toată suflarea să laude pe Domnul.

Concepute ca scurte memorii spiritual‑autobiografice, scrise între 1970 și 1972 (perioadă în care nu doar publicarea lor era de neimaginat și cu totul impredictibilă în viitor, dar și deținerea lor în biblioteca personală putea fi un cap de acuzare), cele trei texte de bază ale cărții sunt tot atâtea mărturisiri care punctează drumul sinuos către credință al intelectualului, afierosit inițial spiritului științific, care se va apropia pas cu pas de înțelegerea și experierea adevărului creștin.

Scrisă în duhul nobil și meditativ‑rarefiat specific al autorului, fără ascunzișuri și obscurități, ci mereu deschis către celălalt, cu un lexic cu izuri nostalgic‑interbelice, cartea oferă o perspectivă din care întregul parcurs spiritual al lui Alexandru Mironescu se vede ca un drum al Damascului. Un permanent urcuș, cu inerentele întrebări, tatonări și întrezăriri de lumină, dinspre material‑epistemologic spre spiritual, un spiritual însă asumat nu doar teoretic, ci și experimental, în practica rugăciunii și trăirii evanghelice, așa cum în laborator erau probate, odinioară, adevărurile științei exacte. Și nu este vorba aici de îndoială, ci de o mare onestitate intelectuală și umană și de curajul confruntării în orice clipă cu adevărul – cel al științei și cel al spiritului, descoperite, finalmente, a fi Unul și Același.

Această onestitate intelectuală și umană, alături de deschiderea grijulie și iubitoare spre celălalt, manifestată în cultul prieteniei și al familiei, au fost – ne arată confesiunile din „La scaunul mărturisirii” – constantele morale ale parcursului interior al lui Alexandru Mironescu; și, aș spune eu, semnele biruinței sale asupra morții.

Sursa: Ziarul Lumina

Preluare: MĂRTURISITORII