Valeriu Gafencu – portrete şi mărturii

Încercările teribile, suferinţele, torturile şi procesele de „reeducare” au însemnat pentru mulţi din cei întemniţaţi de către comunişti un prilej de aprofundare a credinţei, de recurs la singura libertate de care mai dispuneau: cea întru Hristos. Traseul lui Valeriu Gafencu însă, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit anul aceast 65 de ani,  a fost oarecum diferit. Cei care au intrat în închisori doar sub regimul comunist au întâlnit în el o personalitate duhovnicească care era deja gata formată. Valeriu Gafencu a fost în primul rând un model şi un îndrumător pentru toţi cei care l-au cunoscut în acele împrejurări. Condiţiile dure, de exterminare, din temniţele comuniste au fost pentru el un prilej de mărturisire a credinţei, de afirmare a unei atitudini de maximalism spiritual, refuzând orice compromis şi, în cele din urmă, prilej de mucenicie. Vocaţia de a merge pe calea lui Hristos şi-a descoperit-o însă mai devreme, în anii detenţiei antonesciene, când a acumulat acel bagaj spiritual pe care şi l-a potenţat apoi printr-o dăruire necurmată către cei din jur.

Închis de către regimul Antonescu pentru singura vină de a fi făcut parte din Frăţiile de Cruce, deşi nu încălcase nicio lege, şi meditând la sensul acestei încercări, Valeriu Gafencu trece în vara lui 1943 printr-un proces de purificare, de metanoia. Ştiindu-se nevinovat la nivelul unei morale sociale, şocul acelei încarcerări l-a făcut să descopere semnificaţiile duhovniceşti ale păcatului. A ajuns astfel, după propria mărturisire, la o stare de conştiinţă permanentă a păcatului, până la un nivel subtil, insesizabil pentru majoritatea oamenilor şi totodată la o stare de har, de bucurie a vieţuirii în Hristos.

Condiţiile detenţiei din penitenciarul Aiud anteriori lui 1948, când comuniştii au preluat controlul deplin asupra ţării, deşi aspre în privinţa frigului sau a hranei, s-au dovedit a fi propice înfiripării între legionarii şi fraţii de cruce închişi acolo de către regimul antonescian a unei comunităţi de vieţuire creştină după reguli aproape monastice. E vorba, desigur, de grupul „misticilor de la Aiud”, care prin asceză, rugăciune, studiu şi viaţă în comun, s-au format şi s-au desăvârşit pe plan creştin, ei devenind astfel adevărate faruri călăuzitoare pentru cei pe care aveau să-i întâlnească ulterior în închisorile comuniste. Iar mărturiile celor care au supravieţuit atestă la unison unul şi acelaşi lucru: că dintre toţi membrii acelei comunităţi de viaţă creştină din vatra Aiudului, Valeriu Gafencu a fost cel care s-a distins prin fervoarea şi înălţimea trăirii la care a putut ajunge, în urma strădaniilor sale adumbrite de aripa harului divin.

În cele ce urmează voi prezenta câteva mărturii concrete despre cel care a fost Valeriu Gafencu, pentru a înţelege mai bine această imagine care se conturează în mod unanim în amintirile celor care l-au cunoscut. Chiar dacă Valeriu Gafencu începe să fie cinstit în Biserica noastră pe o scară tot mai largă, de multe ori discursurile despre el se reduc la nivelul unor consideraţii vagi şi abstracte despre mărturisire şi spirit de jertfă, la clişee pioase cu aplicabilitate universală. Or, aici e vorba de un om concret, a cărui imagine particulară trebuie reconstituită cu fidelitate. E nevoie să ştim şi de ce anume îl cinstim pe acest tânăr al cărui destin şi-a aflat o împlinire dincolo de planul lumesc.

Mărturiile şi fragmentele de scrisori prezentate în cele ce urmează provin (cu o singură excepţie) din volumul „Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România” de Nicolae Trifoiu (Ed. Napoca Star, ediţia a III-a, 2005)

Fragmente din scrisori ale lui Valeriu Gafencu către familie

29 ianuarie 1946

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.

20 Februarie 1945

Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (…) Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă şi mă mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii.

20 Noiembrie 1945

Mă preocupă în mod deosebit problema păcatului. Din iunie 1943, când am trăit prima zguduire sufletească provenită de pe urma conştiinţei păcatului, mi-am dat seama că pe măsură ce mă adâncesc mai mult în mine însumi, descopăr noi păcate. În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit izvorul nesecat al vieţii, dragostea. Mi-am dat seama că am nesocotit acest dar. Am spus atunci: „am greşit!”. În pământul păcatelor mele îngropasem tot ce sădise Dumnezeu mai preţios în mine. Pentru nesocotirea acestui dar sfânt, iubirea, mă simt răspunzător de toate păcatele semenilor mei, din toate timpurile şi locurile. Dar sunt un om fericit, cel mai fericit om! Simt dragostea lui Dumnezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija Lui pentru mine. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc pentru iubire, să contribui la fericirea tuturor, cu darul lui Dumnezeu. Prin mântuirea semenilor mei, să-mi mântuiesc propriul suflet. Ah! Cât sunt de fericit! Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire?

28 mai 1946

Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale. O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat – orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire.

*

Figură spirituală, luminoasă

În camera aceea, alături de Valeriu, am prins şi eu aripi sufleteşti cum nu avusesem înainte. El mi-a dat puterea să realizez practic taina pocăinţei adânci, pe care, teoretic, o cunoşteam bine, de mult timp. El m-a condus spre „rugăciunea lacrimilor“, ce spală sufletele de necurăţiile acumulate de-a lungul anilor, şi mi-a deschis drumul naşterii din nou: metanoia. (Alexandru Virgil Ioanid, p.119-120)

Mi se părea că din el emană, fără încetare, un fluviu de iubire și o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică. (Alexandru Virgil Ioanid, p.123)

Încă de la primul contact m-a impresionat profund imensa bunătate pe care o degaja întreaga sa fiinţă şi mai ales lumina din ochii lui albaştri. Avea un chip îndumnezeit. (Aristide Lefa, p.104)

El era grav bolnav, dar întreaga lui fiinţă radia fericire lăuntrică, pe care nici unul din noi n-o aveam. Chiar şi faţa lui părea scăldată în lumină. (Radu Constandache, p.132)

Datorită înaltei trăiri creştine, el avea privirea senină, faţa îi radia de iubire, smerenie şi blândeţe şi –transfigurat- semăna cu sfinţii zugrăviţi de Grigorescu la Mănăstirea Agapia. (Bucur M. Negulescu, p.144)

Spiritual transfigurat, tot trupul ca într-o stare extatică, aproape permanentă, neputând să-ţi dai seama dacă ceea ce spune, aceea şi vede în duh, sau dacă duhul vorbeşte prin el, în cuvinte care se fac lumini. Viaţa lui părea un zbor permanent spre înălţimi, greu îl puteai urmări. (…) Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. (Virgil Maxim, p.90)

Gura era chipul bucuriei sale lăuntrice. Un zâmbet care este greu de definit îi înflorea pe buze. Era fericire şi era durere în zâmbetul lui, dar din ele două se răspândea lumină, bucurie, putere lăuntrică. (…) Când spasme şi dureri mari îl congestionau se crispa o vreme, dar chemând tainic numele lui Hristos depăşea suferinţa şi renăştea cu un zâmbet proaspăt, viu, strălucitor, venit din altă lume. Adesea spunea că este greu, că este chinuitor, dar niciodată n-a spus că el face un efort ca să stăpânească suferinţa, ci că darul şi mila lui Dumnezeu îl ridică dincolo de ea şi îl fac fericit. Vorbirea lui cu Dumnezeu era necurmată, şi cu atât mai intensă şi mai evidentă cu cât boala îl dobora şi viaţa lui intra în veşnicie. (…) Pielea lui căpătase o transparenţă neobişnuită. Deşi era slab, avea tenul catifelat, mai bine zis frumos colorat în tonuri domoale şi pure. Mâinile – ca de altfel tot trupul – îi erau slăbite. Nu putea nici să mănânce singur, dar când ridica mâna, din degetele lui se răspândeau lumini. Aceste lumini erau sesizate de toată lumea, dar la moduri diferite, în funcţie de ochiul lăuntric al fiecăruia. Atât temnicerii şi reeducaţii cât şi prietenii erau impresionaţi de „ceva” din Valeriu, dar puţini au ştiut că acel „ceva” era Hristos. (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)

*

Valeriu Gafencu îşi cedează streptomicina pastorului Richard Wurmbrand, care era într-o stare la fel de gravă ca a sa

… făcuse gestul incredibil de a ceda un medicament care îi fusese destinat şi care i-ar fi salvat viaţa, unui coleg într-o situaţie la fel de disperată ca a sa, pastorul Richard Wurmbrand, care trăieşte şi azi. (Sandu Angelescu, p.103)

Acesta [Valeriu] i-a mulţumit şi, fără să-i spuna nimic, s-a hotărât la rândul său să-l dea lui Richard Wurmbrand, a cărui stare de boală era încă critică, cu toate că el era cel puţin tot atât de bolnav. (Aristide Lefa, p.108)

Când a sosit pastorul [Wurmbrand] la Târgu Ocna, nimeni nu ştia cum îl cheamă cu adevărat şi care era ciudata poveste a vieţii lui. Toţi l-am considerat un biet om ce-şi trăia ultimele zile, plin de rănile produse de tuberculoza ganglionară şi osoasă, răni ce puroiau fără încetare. (Aurelian Guţă, p.119)

Adus [Wurmbrand] în stare de mizerie fiziologică, cu 22 plăgi TBC osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ţine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna. (…) Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai gravi bolnavi, camera 4, unde se afla şi Valeriu Gafencu. (Alexandru Virgil Ioanid, p.125)

Valeriu Gafencu, deşi într-o stare gravă, a cedat-o [streptomicina] evreului Richard Wurmbrand, care avea tuberculoză generalizată, salvându-l astfel de la moarte. (Gheorghe Penciu, p.142)

Wurmbrand era grav bolnav de TBC pulmonar, osos şi ganglionar (la fel ca şi Valeriu). (Ion Popescu, p.148)

Concordanţa acestor mărturii este frapantă. Valeriu Gafencu şi Richard Wurmbrand se aflau într-o stare similară, de o gravitate comparabilă. Şi totuşi, Valeriu îşi dăruieşte streptomicina care i-ar fi putut salva propria viaţă aproapelui său, un evreu convertit la protestantism. Într-o altă mărturie despre acest gest (care a avut loc în mod indiscutabil, deşi urmaşii lui Richard Wurmbrand îl pun la îndoială), Nicolae Itul afirmă că faţă de cei apropiaţi Valeriu şi-ar fi motivat atitudinea cu argumentul că starea sa ar fi oricum una fără scăpare, încât cedarea medicamentului salvator unuia care ar putea beneficia cu adevărat de el nu ar constitui altceva decât un gest firesc, ţinând de raţionalitate. Numai că, punând cap la cap toate mărturiile de mai sus, reiese limpede că a fost vorba de un gest jertfelnic şi nu de un calcul de oportunitate. Căci amândoi, Valeriu şi Wurmbrand, conform unanimităţii acestor mărturii, se aflau într-o stare asemănătoare. De salvat, se putea salva doar unul din ei, datorită cantităţii limitate a medicamentului. Astfel, Valeriu a ales jertfa, cu toate că ar fi putut alege şi altfel, având poate reale şanse de salvare. Numai că, în categoriile în care gândea şi simţea în acel moment Valeriu Gafencu, el nu putea să nu meargă până la capăt pe drumul pe care îl începuse cu câţiva ani mai devreme. Un drum al cărui punct final nu este altcineva decât Hristos.

Bogdan Munteanu

Sursa text: Permanenţe / Sursa Foto: Colorostariu

Ultimele cuvinte ale Sfîntului Valeriu Gafencu (+18 Februarie 1952):
“Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa!”

MĂRTURISITORII