Sinaxarul Demnităţii Româneşti: 15 martie 2001

S-a născut la 19 februarie 1935, la Zărneşti/Braşov, fiu al artiştilor plastici Romulus Ladea (1901- 1970) şi Lucia Piso (1915-1971). Elev al Liceului „Inocențiu Micu” din Cluj, a fost arestat în 1948 alături de alţi colegi (între care viitorul doctor Ioan Puşcaş din Şimleul Silvaniei, ai cărui părinții fuseseră uciși la Trăznea de trupele horthiste în primele zile de după ocuparea nordului Transilvaniei) şi implicaţi într-un proces împotriva Frăţiilor de Cruce din Cluj. La arestare Ioan avea 13 ani. Va fi judecat şi condamnat împreună cu lotul său pentru „activitate în organizaţii subversive”. Va executa un an de detenţie la Târgşor – închisoarea în care regimul comunist a încarcerat sute de copii deţinuţi politic.

Ioan Ladea la 11 ani – cu doi ani inainte de arestare!

În cartea sa „Imn pentru crucea purtată”(PDF AICI), Virgil Maxim ne povesteşte o întâlnire dintre Generalul Nicolski şi Ioan Ladea:
„Copiii fuseseră scoşi în careu şi Nicolski a trecut în revistă această floare a sufletului românesc. Avea o mină sadică. În faţa celor mai tineri, l-a întrebat mirat pe Ionel Ladea:
– Câţi ani ai tu?
– Am împlinit 12 ani şi de un an fac politică, a răspuns micuţul Ionel, fără să clipească, ţintuindu-l pe Nicolski.
Cazul lui era următorul: un ofiţer de securitate încerca să intre în graţiile doamnei Ladea, mama lui Ionel. Dar demnitatea morală a doamnei era mai presus de închipuirile prostului cu caschetă şi cisme ofiţereşti. Securistul şi-a închipuit că prin şantaj şi-ar putea atinge scopul; i-a arestat copilul, aşteptând ca doamna să-i cadă la picioare.
Ceea ce nu s-a întâmplat. Drept razbunare l-a implicat pe Ionel în grupul celor arestaţi din liceu pentru atitudine anticomunistă. La anchetă Ionel s-a purtat mai presus de orice critică; a urmat condamnarea şi trimiterea la Târgşor.”

Eliberat în 1949, îşi va continua studiile urmând cursurile fără frecvenţă ale liceului din Cluj, apoi se va înscrie tot la Cluj, la Facultatea de Medicină. În anul V de facultate va fi exmatriculat. Un an mai târziu urmează arestarea. Tribunalul Militar Cluj îl va condamna în august 1959 la 3 ani închisoare corecţională pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. De data asta condamnarea s-a făcut pentru că „ a iniţiat o organizaţie subversivă”. Execută detenţia la Cluj, Văcăreşti, Aiud. Va fi eliberat la expirarea pedepsei, în august 1962.

După eliberare nu i se permite un timp să continuie Medicina şi urmează o şcoală medie pentru asistenţi medicali. Abia în 1965 se poate dedica studiilor universitare. Va urma Facultatea de Medicină şi cea de Matematică. Stabilit la Joiţa în Giurgiu, va fi urmărit în permanenţă de Securitate, mereu dat afară din serviciu. Ioan Ladea munceşte enorm pentru a-şi construi o carieră.

Studiază medicina tradiţională chineză, practică acupunctura cu rezultate spectaculoase. Legat de domeniul matematicii, lucrează la nişte modele matematice care fac istorie: primele noţiuni de informatică românească aparţin lui Ioan Ladea. Cu mari piedici reuşeşte să îşi ia doctoratul în studii medicale.

În 1977 se alătură mişcării de disidenţă formată în jurul lui Paul Goma. Ioan Ladea trimite o scrisoare de sprijin şi solidaritate care va fi citită la Europa Libera (cititi scrisoarea, integral, mai jos). În consecinţă va fi destituit din serviciu, arestat şi anchetat pentru scurtă vreme în aprilie 1977. Urmărit până în 1989, Ioan Ladea a trecut la Domnul în 15 martie 2001.

În veci pomenirea lui!
Cezarina Condurache

Inedit: Din Jurnalul lui Ioan Ladea

de Carmen Brăgaru

Doctorul Ioan Ladea s-a născut la 18 februarie 1935 (dar declarat în acte cu o zi mai devreme), la Zărneşti-Braşov, ca unic fiu al unei familii de artişti: tatăl, Romulus Ladea(1901- 1970), cunoscut sculptor bănăţean, iar mama, Lucia Ladea, născută Piso,(1915-1971), pictoriţă. Copilăria şi-a petrecut-o la Timişoara, Cluj şi Zărneşti. în 1949, este arestat, anchetat într-un proces ce incrimina cuiburile legionare şi închis la Târgşor, pentru reeducare, deşi nu împlinise încă 13 ani. Eliberat după o vreme, din lipsă de probe, este retras de la şcoală de tatăl său, în dorinţa de a-l feri de alte provocări şi influenţe nefaste. Astfel, va urma liceul la cursurile fără frecvenţă, citind avid în biblioteca de acasă, iar în restul timpului muncind cot la cot cu ţăranii care, ca şi cei din familia sa, trudeau din greu, fiind consideraţi chiaburi, să dea cotele enorme impuse de noul regim popular.

în 1953, intră prin concurs la Facultatea de Medicină din Cluj, pe care însă nu apucă să o termine, în anul V fiind din nou arestat, anchetat bestial şi închis, de această dată la Aiud, timp de trei ani. Precum mulţi alţi întemniţaţi din acele timpuri, Ioan Ladea a considerat toată viaţa că, intrând atunci în închisoare, a păşit pragul Raiului şi că acei trei ani au echivalat “cursurile” unei înalte Academii Morale. După ieşirea din detenţie, în 1962, a urmat o şcoală tehnică medicală, pentru a se putea angaja ca asistent medical. în 1965, profitând de acel început de dezgheţ, se reînscrie în anul V al Facultăţii de Medicină Generală din Bucureşti, pe care o absolvă după doi ani. Fiind înscris în acelaşi timp şi la Facultatea de Matematică (vis ce-l moştenise de la bunicul dinspre mamă, ajuns preot, dar mare pasionat de tainele cifrelor), este trimis la un curs de analişti-programatori, iar după absolvire, recomandat ca instructor-colaborator extern la CEPECA. în această instituţie, se împrieteneşte cu directorul Jony Niculescu care îi pune la dispoziţie o serie de cărţi de chineză veche, limbă de care se va îndrăgosti şi prin care va pătrunde în zone nebănuite până atunci. în anul în care CEPECA a fost trecută în subordinea Universităţii “Ştefan Gheorghiu”, Ioan Ladea, Jony Niculescu şi mulţi alţii au fost daţi afară, ca indezirabili. După un timp a fost însă “recuperat” de Mircea Maliţa şi angajat într-un laborator de modele matematice de prognoză, din munca de cercetare din acea perioadă rezultând primele cursuri de informatică din ţara noastră. Descoperit de profesorul Nae Teodorescu, este angajat o perioadă la catedra de ecuaţii şi la Centrul de Calcul al Universităţii din Bucureşti. Liniştea nu va dura însă prea mult. Format la şcoala lipsei de compromis a închisorilor, nu poate să rămână nepăsător la ceea ce se întâmplă în jur, şi nemairăbdând situaţia politică devenită din ce în ce mai apăsătoare, se alătură în 1977 mişcării de protest iniţiate de Paul Goma. A urmat, cum era şi firesc, o nouă arestare, anchete, percheziţii, desfacerea contractului de muncă… în lipsa oricărui alt venit, se întoarce la medicină, recuperarea şi întreţinerea sportivilor părândui-se cea mai inofensivă opţiune. în această perioadă începe să aplice cunoştinţele de acupunctură dobândite în urma lecturilor “chineze”. Au loc recuperări miraculoase şi vindecări ce îi aduc în scurt timp o mulţime de pacienţi, dintre care unii grav bolnavi, fără nici o şansă din punctul de vedere al medicinii alopate. Uimit la început, convins de practică apoi şi mulţumind lui Dumnezeu pentru acest dar, se va dedica cu toată fiinţa sa, până la sfârşitul vieţii, acestei “arte” a vindecării prin acupunctură.

Pe lângă cursurile de informatică, amintite mai sus, pe lângă teza de doctorat în ştiinţe medicale şi cărţi din aceeaşi sferă (două volume de Acupunctură, din cele opt proiectate, Holocaustul medicinii alopate), Ioan Ladea, ca un veritabil spirit renascentist, a fost atras şi de artă. Era un meloman, admirator până la veneraţie al lui Bach, Wagner şi Chopin, ale căror biografii le ştia pe de rost, cunoscător rafinat şi mare iubitor de literatură, printre preferaţii lui numărându-se Pavel Dan, Dino Buzzati, Flaubert, Ibsen, Villon, Baudelaire, Rilke, Blaga şi iubitul Holderlin, poeţi din care putea recita în româneşte sau în original o seară întreagă. Puţini ştiu însă că doctorul Ladea a scris la rândul lui literatură: jurnale, poezii, o piesă despre Iov. Un jurnal ţinut în timpul unei călătorii în America de Sud, Jurnal de Quito, a fost publicat de George Anca în 1999. Restul încercărilor sale literare, născute dintr-o trăire autentică şi de aceea bine ferite de ochi iscoditori şi critici, au rămas în manuscris, amestecate printre miile de foi şi fişe din vraful de dosare aflat în biblioteca locuinţei de la Joiţa.

La împlinirea unui an de la despărţirea de doctorul Ladea, întâmplată la 15 martie 2001, propunem cititorilor câteva fragmente ce credem că îl definesc, desprinse dintr-un jurnal inedit, ţinut între anii 1997-1999, când umbra sfârşitului de-abia prindea contur.

Ţie, Doamne
14 mai 1997

Ţie, Doamne e o închinare pe care am aşternut-o ca pe o parafă pe toate scrierile mele, dar ceea ce a urmat, n-a fost demn de închinat Domnului. Domnul se mânie atunci când i se aduc ca jertfă vite betege sau schiloade. De data asta va trebui să veghez să nu adaug încă un păcat celor făcute până acum din negrijă sau din ispită. Acum nu mai trebuie să fac concesii oamenilor, presărând scrierea cu efecte sau demersuri didactice, nu mai trebuie să dovedesc nimic prin citate, prin mărturii din vechime sau de la iluştri. Journalul acesta e doar un omagiu sau mai curând o tandreţe notată, adresată pământului, întâmplărilor de aici, un fel de journal de călătorie, care încearcă să prelungească – fie şi numai pe hârtie – faptele care trec. Mi-a fost şi încă mi-e drag pământul cu viaţa pe care o suportă, deasupra nedreptăţilor şi suferinţelor. Vina lui cea mare e că îngăduie moartea. îngăduie schimbarea într-atât, încât o privire isteaţă sau/şi o mângâiere sunt retezate şi transformate în putreziciune. Dacă mi-e drag pământul, viaţa, lumea, înseamnă că mi-e drag şi omul lumesc, dar nu atotputernic şi dezlănţuit, ci împăcat cu Omul ceresc, supus lui, în aşteptarea acelei vieţi fără sfârşit. Şi picioarele se supun capului, aici pe pământ. Şi omul lumesc trebuie să se supună celui ceresc tot aici. în rest, voia Domnului! Supuşenie până la moarte, ca fratele nostru uns Domn şi înălţat la Dumnezeu, Iisus Christos. Deci gânduri spontane, imagini, întâmplări cu tâlc sau cu urmări, figuri, prieteni, duşmani. Demult, tare demult, îmi doream un astfel de journal, dar poate că Dumnezeu n-a vrut să îl încep până acum. (…)

16 mai 997

E clar că răul nu vine din noi. Ispitele nu sunt nici dorinţe, nici plăceri, sunt pur şi simplu îndemnuri de a ieşi din ordinea lui Dumnezeu, pentru care suntem făcuţi. La marginile mele stă haosul care mă hărţuieşte. Poate şi pe dinăuntru sunt gol, şi acolo s-a furişat neantul cu Hundunul lui.(…) (Hundun sau Hun Dong, haosul primordial personificat în mitologia chineză – n.a.)

21 mai

Dacă ar fi să dedic gândul de acum unui esseu, l-aş intitula “jertfe strâmbe”. Darurile noastre închinate Domnului trebuie să fie fără cusur. Dacă sunt strâmbe, sunt refuzate şi, întoarse în proprietatea noastră, ne schimonosesc sufletul în mânie, invidie, ură! Ăsta e cazul lui Cain. Defectul meu mă schilodeşte şi mă împinge la ucidere. Nu la corectare, ci la ucidere! Prin ucidere, vreau să exclud omul care m-ar putea judeca, sau, ca în cazul lui Cain, care e un etalon care mă defavorizează, care face să se vadă defectul meu. Da, defectul lui Cain apare ca atare numai prin comparare cu postura lui Abel. Folosind relativitatea, eu nu mai pot fi evaluat dacă nu există termen de comparaţie. Asta am reuşit să înjghebăm din lumea în care am fost alungaţi: jertfe schiloade şi minciuni, adică neputinţă! Şi n-am alergat la Cel ce poate să ne ajute, să ne îndrepte, să ne aşeze încă o dată drepţi! După ce am greşit în Eden, ar trebui să ne îndoim de noi şi să chemăm pe Domnul să ne cârmuiască. Atunci când ispita e mare, să cerem putere, să ne smerim! Şi să ne cercetăm jertfa înainte de a o aşeza pe altar. Ajută Doamne!

29 mai

Începe să îmi fie drag caietul ăsta, coşul ăsta în care îmi aştern gândurile care îmi bântuie mintea şi sufletul. Nu pe toate, sunt multe care abia mă adie, apoi pier: fragmente de amintiri, soluţii la probleme care au fost de mult consumate de viaţă, vise, închipuiri, poate dragoni rătăciţi sau doar stafiile lor buimace, care trăiesc în alte lumi şi din neatenţie nimeresc peste mintea mea, care se înalţă ca o antenă să prindă mesaje ori să se ofere păsărilor ostenite de plutire. Pe câte unul din aceste gânduri îl prind, îl sortesc iscodirii de seara, îl descos, îl răstignesc aici pe hârtie, pentru a-l reciti cândva sau a-l lăsa întâmplării de a fi găsit de vreun urmaş care să se scalde cu curiozitate şi voluptate în intimitatea înaintaşului din care, poate, a moştenit ceva. Deci, fără pretenţii literare, fără morgă sau grijă de prezentare. Astă seară, o veche obsesie care a bătut la uşă, surprinzându-mă prin insistenţa cu care revine: Omul între Cer şi Pământ si urma lui. Căci, după ce a fost Centru, loc prin care Cerul se confrunta cu Pământul, sfârşeşte prin a se retrage, ce e de sorginte terestră, în ţărână, ce e suflu Divin, în Cer. O moarte seamănă cu o despărţire între Cer şi Pământ, unite până atunci în Omul care moare, şi care nu mai este un loc în care cele două – Cerul şi Pământul – se întâlnesc. Locul rămâne “vacant”, dar pentru puţină vreme, căci e repede ocupat. Ca şi Timpul. Şi totuşi, acolo, atât Pământul, cât şi Cerul dobândesc o rană. O rană care se vindecă printr-o cicatrice care nu se poate şterge. E plin Cerul de cicatrici, e plin Pământul de morminte. S-au aşternut straturi de morminte, până la adâncimi mari, şi uneori nu se mai ştie cum a fost cel care trăia înainte de a fi provocat rana şi apoi cicatricea. Rămân doar semnele durerii, căci orice rană doare. Durerea “trece”, dar încotro se duce, nu ştim. îşi însemnează o urmă şi “se consumă”, piere. A fost un loc în care Cerul poruncea Pământului şi acesta se supunea. Poate strâmb şi cu ezitări. S-a împlinit porunca, Cerul a plecat în alte locuri, Pământul s-a odihnit şi n-a mai ascultat. A urmat o rană, o durere, o cicatrice peste care s-a aşternut un mic pustiu, atâta cât să încapă în el un alt loc de întâlnire. Tot între Cer şi Pământ, pentru aceleaşi porunci şi împliniri. Apoi alte dureri. Asemenea.

5 iunie

Alături de o temeinică asigurare că “cei ce nădăjduiesc întru Domnul nu vor fi daţi de ruşine”, în fiecare seară citesc şi versetul 11 din acelaşi capitol cu citatul de mai sus, şi anume 49, al lui Isaia (să fie acest capitol numerotat cu 7×7 întâmplător?) care zice: “Voi preface toţi munţii mei în drumuri, şi drumurile Mele vor fi bine croite.” Ca şi în Cerul Anterior al Chinei antice, ca şi în înţelesul curent al oricărei epoci istorice, muntele opreşte trecerea. Trebuie învestită forţarea traversării cu un sesizabil spor de energie, iar energia înseamnă viaţă. Şi dacă munţii au fost îngăduiţi de Dumnezeu ca oprelişti, iată făgăduinţa că ei vor fi schimbaţi în drumuri. Drumul e sortit trecerii, e amenajat anume pentru a o înlesni. Opreliştea se schimbă în slobozenie! Nu mai cheltuim din noi viaţa noastră, nu ne mai opintim, ci ne lăsăm purtaţi pe o cale pregătită, ca şi cum am urca într-o căruţă. Iată încă o profeţie de mare elocvenţă, referitoare la venirea lui Christos. El aduce “Drumul spre Mântuire” spre scăpare, spre o viaţă care nu va mai fi ameninţată de timp şi de accidentele spaţiului. Trebuie doar să avem nădejde, credinţă şi, mai cu seamă, dragoste. Acestea pot binecuvînta şi schimba o cale de destinaţie greşită, într-o cale bună, căci pe aceia care nădăjduiesc din adâncul inimii, care cred cu toată fiinţa şi iubesc total, pe orice cale ar fi, Iisus îi însoţeşte.

6 iunie

Constat că faptul că mă primeşte fără să mă certe, fără să mă judece măcar, că îmi păstrează gândurile, acest journal îmi devine drag, îmi stârneşte recunoştinţa, îmi încălzeşte inima.ş…ţ Aş vrea un mod de exprimare mai aproape de journal, m-aş implica mai mult, dar întotdeauna când scriu, rămân în afara textului, ca o gâscă sălbatică stând de veghe, timp în care ea nu aparţine nici cârdului, nici somnului, ci primejdiilor din care e alcătuită ambianţa.

Sâmbătă, 14 iunie

Să fug la Domnul fie şi în trup! Nu vreau să fug de viaţă, nici chiar de viaţa asta, ci de lume vreau să fug. De lumea care face într-una o gălăgie infernală, un sistem de divertisment care să acopere Cuvântul lui Dumnezeu! Şi mulţumesc Domnului că mi-a găsit un loc de muncă; mi-a ocupat viaţa, rugăciunea e o bucu-rie! Nu mă rog, citesc Scriptura şi mă bucur! Când am de cerut, cer. Când nu uit, mulţămesc. Nu îndeajuns! E singurul loc în care mă simt bine: la umbra Cuvântului Lui. Sau mai bine, la lumina Cuvântului. La căldura Cuvântului. Ascuns în pădurea pe care o ridică şi creşte Cuvântul. O pădure forfotind de viaţă. Mă urc într-un pom mai înalt şi privesc lumea svârcolindu-se în păcate, fierbând de parcă ar vrea să plesnească, să se distrugă.

31 iulie

Îmi vine să renunţ la journal, prea devreme să-l părăsesc, dar de câte ori mă apropiu de el, simt că se mai apropie cineva şi acest cineva îmi e necunoscut şi n-are rost să-i spun lui toate astea, mai ales că un necunoscut te obligă să fii explicit, prea explicit, şi să faci impresie bună, prea bună. Dacă s-ar apropia cine e aşteptat, mi-aş deschide sufletul, i-aş arăta toate confuziile mele, mai ales confuziile, intuiţiile, poftele şi durerile, îndrăsnelile sau teama, teama cea mare care ne chinuie pe toţi din pricina puţinei noastre credinţe. Doamne, măreşte-mi credinţa!

1 octombrie – Joi

De mult n-am mai scris. Astă seară mi s-a părut cetirea Scripturii prea scurtă, prea scurtă rugăciunea, şi aş fi zăbovit în ea. Aş fi aşteptat încă un semn de la Dumnezeu. Aşteptarea e bucurie, fericire, extaz, când îl aştepţi pe Domnul! Şi, ridicându-mă nesătul de la rugăciune, am căutat ceva, şi din amintire mi s-a înfăţişat journalul. Da, asta e menirea lui, o prelungire a rugăciunii.ş…ţ Sobornicismul e o dovadă de dragoste între oameni. Trebuie să dăm această dovadă, dar Rugăciunea e altceva. Rar simt nevoia să fie altul cu mine. Poate nenea Mitu Pabat. De el nu mă sfiesc. Nu mi-e teamă că l-aş putea simţi străin sau ostil. E un “domestique” al lui Dumnezeu. E ca la el acasă la Dumnezeu. Şi păcatele pe care le va fi făcând sunt un fel de nepăcate. Prezenţa lui la rugăciune e un fel de pilă, de vorbă bună pusă la Dumnezeu pentru mine. Chiar dacă mă rog fierbinte, simt povara păcatelor mele trecute. Cred că atunci când înfăptuiesc un păcat, chiar dacă îl percep, nu-i pot evalua gravitatea. Asta e foarte grav. E grav să nu evaluezi gravitatea. înseamnă că noi trăim ca în vis şi singurul moment de trezie este cel al rugăciunii. Mare curaj e rugăciunea! Oricâtă smerenie ai pune în ea, nu e destulă pentru a umple diferenţa între mărimea lui Dumnezeu şi micimea ta. E o inconştienţă rugăciunea. Un gest temerar, împlinit din disperare. Să te apropii cu bună ştiinţă şi să îl tulburi pe Dumnezeu! Şi să aştepţi să-ţi şi răspundă!

Sunt ostenit. Sparg zilnic buturugi şi-mi place. Pe terasă sunt cele mai frumoase flori de piatră din lume! O tufă mare, orange, chiar lângă casă, nu mai păleşte! Se răsfaţă peste măsură pentru că e admirată şi iubită. Simte fiorul toamnei şi s-a refugiat în sufletul nostru. Nimeni dintre noi nu o va uita. Şi dacă vreunul va muri, îşi va lua puţine imagini de pe Pământ pentru lumea cealaltă. Acolo nu avem trebuinţă de lucrurile de aici. Dar imaginea acelei tufe bogate şi răsfăţate o vom lua. Nu e un răsfăţ obraznic, risipitor, deşănţat, ci unul plin de emoţie, de emoţia unui timid, de emoţia unuia care e speriat de propria frumuseţe, de prea multa frumuseţe pe care nu ştie să şi-o poarte. într-o zi, fetiţa mea Iulia – are acum trei ani împliniţi – a călcat-o din gelozie. Sigur că n-ar fi călcat-o dacă gelozia n-ar fi fost aşa de disperată. Apoi n-a mai băgat-o în seamă. Şi de ruşine pentru ce a făcut. Dar cred că o iubeşte într-un mod bizar. Oricum ne e mai dragă decât animalele. Şi cred că, prin ea, ne iubim unii pe alţii. E un loc în care dragostea noastră se concentrează fără adresă, se regăseşte iubire cu iubire. Fiecare îşi pune acolo prisosul, fiecare ia de acolo după nevoie. îţi mulţămim, Doamne, pentru acest dar! E mai presus decât o minune. Păstrează-ne. Amin!

12 octombrie 999

De mult te-am părăsit, săracul meu journal. Am scris la carte, m-am sbătut în viaţă. Şi, în urmă cu vreo trei luni bune, am început să tuşesc mult, într-una, şi să scuip sânge. Câte puţin, câte o scamă, semnul era clar, iar eu m-am înfiorat ca orice condamnat care nu-şi ştie chiar ziua şi ceasul, dar ştie că termenul se apropie. Vedeam fiara, moartea care mă pândea, se apropia, îmi promitea prin gesturi că o să mă chinuie. Uneori era cumplită, mare, sufocantă, alteori mică, veninoasă, ţepoasă, perfidă. Oricum, neîngăduind apărarea. Fără scăpare. Apoi tuşam mai rar, respiraţia se ameliora, mă cuprindea pacea şi siguranţa toamnei, care îşi rânduieşte rosturile pentru odihnă, să petreacă iarna în aţipire şi să o ia de la capăt în primăvară. Două căi pe care mă târam, trecând de la una la alta. Calea disperării zămislea gânduri rele la adresa lui Dumnezeu, reproşuri şi disperate rugăciuni, vlăguite de speranţă şi sterpe. Credinţă? Da, cred, Doamne, că poţi să mă vindeci, ştiu că eşti Atotputernic, dar văd că nu-mi dai nici un semn că ai voi să o faci cu mine. Şi îţi e atât de uşor! Apoi îmi dădea prin gând că readucerea unui om împins de soartă spre moarte seamănă cu o înviere. Şi asta răscoleşte o sumedenie de rânduieli făcute. Cel care e hărăzit să îţi ia locul, cei care trebuie să te plângă sau să se bucure de dispariţia ta, toţi vor fi bulversaţi, în soarta tuturor trebuie să se umble. îmi inventariam faptele bune, vai, prea puţine!, şi le lustruiam. Apoi, pe cele rele. Mă căiam, ceream iertare. Cu lacrimi, ceram viaţă; oboseam şi treceam pe ceialaltă cale, cea în care boala mi se părea că e trecătoare. Ce, sunt copil? M-am speriat degeaba. Nu e pentru prima dată. Dar îndoiala se isca dintr-un acces de tuse şi, fără să-mi dau seama, mă trezeam pe calea disperării. Cumplit!

23 octombrie 999

Sâmbătă

Starea mea de îndrăgostit de Dumnezeu. Dumineca trecută mi-am făcut o tomografie computerizată şi diagnosticul lui Adrian Pop, de drept cel mai mare radiolog al nostru, a fost bronşiectazie. Deci nu cancer. Sigur, am intrat într-o pietate asemănătoare doliului. Remuşcarea că m-am putut îndoi de Bunătatea lui Dumnezeu. Dar cum puteam fi nesimţit? Să fiu sigur de decizia Lui? Uite că puteam! Neelegant, dar prin forţa credinţei. Puteam rămâne însă cu senzaţia că I-am luat darul din mână.

Acum mă frământă o teamă, că peste o săptămână, adică Sâmbătă noaptea, cu voia lui Dumnezeu, voiu fi în avion în drum spre China. Voiu sta puţin, apoi în decembrie, probabil, în Liban. Am lâncezit pe şezut o viaţă şi acum, la bătrâneţe, să bântui globul ca gloabă ostenită şi neinteresantă, lipsit de putinţa de a plăti cu energie de prisos eventualele bucurii ale noutăţilor oferite de călătorii. Ceea ce mă frământă e Harul din care n-aş vrea să ies. Sunt atent la mine, la ţinuta mea de creştin.

________

Ion Ladea: “Voi sta alături de tine PAUL GOMA, voi sta alături de atitudinea ta.”

Scrisoare reprodusă via Flori Bălănescu

În cadrul rubricii „Actualitatea Românească”, din seara zilei de 13 aprilie 1977, postul de radio „Europa Liberă” a transmis scrisoarea scriitorului ION LADEA adresată lui PAUL GOMA la 17 martie a.c. / Scrisoarea a fost citită la 12 zile după arestarea lui Paul Goma/

Paul Goma și Ion Ladea se îndreaptă spre Ambasada SUA, 28.03.1977 Fotografie de filaj, CNSAS

PAUL GOMA,

Întârzierea scrisorii mele atestă pertinenţa ei, un gest ca al tău nu se poate evalua în măsura ce i se cuvenea în structura  în care ne-a aruncat destinul. Te-am judecat cu măsura standard, cu măsura impusă de sistemul ce azi ne împresoară, te-am suspectat o zi provocator, care încerci să răscoleşti resursele latente ale unor oameni împietriţi în tăcere. Am aşteptat, era firesc. Dar infailibilii încrederii mele, de probitate incontestabilă ca NEGOIŢESCU, VIANU şi alţii au aderat la gestul tău. Iartă-mă, iartă o intenţie care a şovăit în a se preschimba în faptă, care a acceptat mântuirea doar după certificatul dovezilor. Pe toţi ne-a deformat sistemul, tuturor ne-a semănat în ogradă bănuiala şi teama, roadele terorii. Şi de teroare am avut cu toţii parte. Nu m-am încărcat cu suferinţele altora, îmi ajunge povara mea.

Închis la 13 ani şi judecat de Tribunalul militar, eliberat doar la un an, după o sentinţă de achitare, închis la 24 de ani şi condamnat, chemat mereu la cadre şi securitate şi sfătuit de activişti cu o blândă autoritate, de o ameninţătoare prestanţă, mi-am deformat spiritul în aşteptare. N-am abandonat, pândind ferestrele sistemului, le-am escaladat pe coordonatele ştiinţei. Mereu în umbră, am făcut medicină şi informatică, futurologie, am scris cărţi ştiinţifice, am scris versuri, am tăcut. Am tăcut şi m-am gândit la binecuvântările tatălui meu care zicea: „Ţi-e mumă patria şi iubeşte-o, iart-o odată, de două ori, de trei ori, dar dacă-ţi este vitregă, mai pleacă şi mai caută alte meleaguri căci Dumnezeu a binecuvântat întreg pământul!”. Şi mama mea gândea la fel şi chiar bunicii şi toţi au fost luptători în prima linie pentru pace.

Voi sta alături de tine PAUL GOMA, voi sta alături de atitudinea ta. Ea s-a completat prin manifestul lucid al lui NEGOIŢESCU, pe care-l împărtăşesc. E un suspin cinstit, un reqviem închinat culturii române, pe ogorul căreia a trudit întotdeauna.

S-a completat prin tristeţea lui VIANU, care plângea la îngropăciunea unei ilustre dinastii a culturii române. Le simt pe amândouă deopotrivă. Refulările generaţiei mele sunt selectate de cenzură. Un aparat constituit din oameni ascultători. Ei ascultau ordinul şi practicau lozinca. Discernământul lor avea criteriul profitului furişat şi mascat, acoperit. Valorile care prin destin au spontaneitate şi prin esenţă sunt neconvenţionale au fost topite şi îngropate, elanul a fost standardizat de către sindicat. Gestul aplauzei impus, impus entuziasmul, impusă bucuria. Libertatea visului se preschimbă în coşmar, mai cu seamă pentru cei care vorbesc în somn. Ne-am adaptat şi poate năzuinţele noastre ar creşte şi pe acest pământ ostil, dar zi de zi decretele şi arbitrajul celor ce au capturat steagul lozincii îşi schimbă pasul şi direcţia, îşi schimbă sensul şi textul, derută. Se recunosc greşeli trecute şi rănile pe care noi le-am suportat sunt oblojite cu promisiuni, care la rândul lor vor deveni false regrete.

Sub steagul internaţionalismului proletar, noi tremurăm de groază dacă vreun turist străin ne întreabă vreo adresă. Turnătorul, replică modernă şi mascată a delatorului, poate lua chipul iubitei sau al copilului. Instituţiile se amestecă în poezia intimă a sufletului nostru. Gustul ne este impus, nădejdile industrializate şi întărite statistic.

PAUL GOMA! N-am plâns de mult, de teamă ca plânsul să nu fie socotit o instigare la depresie. N-am râs de mult, de teamă ca râsul să nu fie inventariat ca o batjocură la infailibilităţi.

La 42 de ani ai mei, m-am săturat! Nu-mi pot identifica nici o şansă în situaţia dată. Şi vreau să plec în lume! Oriunde, în Sahara sau Groenlanda, mi-e absolut indiferent. Mă obligă jurământul lui Hipocrate, al meseriei mele, concretizat în conceptul de bine. Mă obligă binecuvântarea părinţilor mei, concretizată în conceptul de frumos. Mă obligă onestitatea mea de a nu transforma o bună intenţie într-un obiect de ilaritate, în faţa unui sistem al cărui singur argument este forţa, pavoazată cu lozinci flagrante, repetate până la obsesie. Plecând din ţară n-aş avea decât un singur regret, că las în urmă privirile triste ale celor ce nu mă pot urma.

Bucureşti, 17 martie 1977

Ion Ladea

(DUI Paul Goma, CNSAS)

Sursa: MĂRTURISITORII