Sorin Dumitrescu la funeraliile lui Marius Caraman:

Cu toate că o avarie fizică m-ar fi făcut momentan indisponibil, am socotit acest eveniment sumbru de astăzi ca fiind plin de semnificație și ieșit din comun, meritând prezența noastră întreagă. Așa cum am scris și pe coroană, acum întreaga Fundație Anastasia este în doliu și tot în doliu întreg și Muzeul Țăranului Român – cele două instituții ale culturii spirituale românești, cărora Marius Caraman le-a asigurat pentru destulă vreme memoria !

Sicriul în jurul căruia ne-am strâns cuprinde trupul îngrozitor devastat de boală, altădată aproape de nevăzut cu ochiul liber, al prietenului nostru Marius, al artistului și profesionistului de excepție care m-ai bine de un sfert de secol, în tăcere și fără emfază, a creat cu probitate exemplară documentele vizuale care atestă în detaliu și în ansamblu binecunoscuta activitate a celor două instituții pomenite mai sus.

Cine este de fapt persoana căreia îi datorăm aceste bunătăți publice? Într-ascuns, nimeni altcineva decât unul din miile de români ai Pieții Universității ! Printre minunatele articole apărute cu prilejul pierderii acestui mare artist al imaginii, există unul – scris de un monah de la Petru Vodă (mai jos) – care lansează o intuiție de zile mari : autorul asociază persoana defunctului de astăzi, cu persoana românului get-beget, a adevăratului român, cel mai presus decât toți cei care-și zic români, cu ,,românul Pieței Universității” . Și are dreptate, fiindcă nu poți înțelege taina îndemânării și răbdării lucrării ieșite din mâinile lui Marius Caraman, observă autorul, decât ca rod secret al unor întreprinderi publice aflate sub semnul acelui entuziasm teribil, greu repetabil al Pieții Universității. Un elan lăuntric care, de altfel, s-a răspândit și care a ,,molipsit” benefic și alte neamuri. Elan sublim de care astăzi nu se mai vorbește ! ?

Mă înclin dinaintea rămășițelor muceniciei albe a lui Marius Caraman. Deoarece cu o certă și veritabilă mucenicie albă avem de a face. Cu o strâmtoare fizică greu de imaginat prin care a trebuit să treacă prietenul nostru. L-am văzut de câteva ori și am stat înfiorat și tăcut lângă el urmărind doar ,,tăcerea asurzitoare” a bolii care-l măcina secundă de secundă și aceasta luni de zile la rând! Am încercat să-l fac să comunice, dar invariabil mi-a răspuns făcându-și Semnul Crucii !

Mi-am dat seama imediat că știa bine de tot ce e cu el și că răul extrem care-l măcina nu reușea să-i învingă credința. Nici acum, când se află dinaintea noastră ca mort învins, nu-i câtuși de puțin învins!

Biserica ne transmite prin ce trec morții în asemenea împrejurări:

„….iată zac, iubiții mei frați, în mijlocul tuturor, amuțit și fără glas ; gura a tăcut, limba a încetat și buzele s-au lipit ; mâinile și picioarele s-au legat, chipul s-a schimbat, ochii s-au stins și nu văd pe cei ce plâng; auzul nu primește strigarea celor ce se tânguiesc, nările nu simt mireasma tămâiei dar dragostea adevărată niciodată nu moare.(PANIHIDA/ “înmormântare a preoților și diaconilor” )

Prin urmare, între noi și plângerea noastră și omul din sicriu toate releele comunicării pământești, fizice, sunt blocate și rupte. Unul singur rezistă fără a putea fi anulat și învins de moarte: dragostea. Dragostea dintre noi niciodată nu moare ! – zice Apostolul. Noi, cei strânși acum și aici, prin dragoste comunicăm cu el și împiedicăm ca nu cumva uriașa singurătate a morții să arunce în deznădejde mortul. Tot dragostea noastră îi ține și lui trează bruma de dragoste învietoare, din care va învia când va fi vremea!

Dumnezeu să-i ierte toate și să-l odihnească pe dragul nostru Marius Caraman!

“Golan” înrăit

S-a mutat la cele veşnice, astăzi, 21 August 2017, pe la ora 15:00, după o îndelungă suferinţă a unui cancer rebel, şi bunul nostru prieten Marius Caraman.

Marius Caraman este cunoscut de cei mai mulţi ca unul din cei mai pasionaţi fotografi români din ultimii 30 de ani. Absolvent al facultăţii de fizică, s-a lăsat de prima sa pasiune pentru a-şi dedica viaţa fotografiei. Îndrăgostit de artă, tot ce şi-a dorit în viaţă a fost să poată reda frumosul cît mai autentic, cît mai neschimbat.

“Golan” înrăit al primelor luni ale lui 1990, s-a numărat printre fotografii celebri ai fenomenului Piaţa Universităţii. După 1991, a fost cooptat de către Horia Bernea în echipa sa de la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, unde a lucrat pînă cînd boala l-a răpus. Probabil că nu puţini sînt cei ce i-au trecut pragul atelierului său de fotografie de la mansarda MŢR-ului.

Foarte apropiat de pictorul Sorin Dumitrescu, a devenit fotograf oficial al Fundaţiei Anastasia, imediat după înfiinţare.

Lui îi aparţin cele mai cunoscute imagini cu marii duhovnici ai României – Părintele Cleopa Ilie, Părintele Justin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Adrian Făgeţeanu, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Constantin Galeriu şi alţii.

A rămas de la Marius un tezaur uriaş de instantanee. Îmi pare rău că nu am apucat să îl vizitez la patul său de suferinţă de la spital, deşi a întrebat de mine. L-am pomenit în rugăciuni, cu nădejdea că Dumnezeu îi va da zile. Iartă-mă, Marius!

România a pierdut un mare om de artă, artiştii au pierdut unii din cei mai fini ochi ai artei lor, iar Biserica de pe pămînt, deşi a pierdut un membru extrem de activ al Trupului lui Hristos, a cîştigat un vajnic prieten al Sfinţilor. Am nădejde că Dumnezeu îl va rîndui în apropiere de Sfinţii pe care atît i-a iubit.

Cu multă recunoştinţă pentru dragostea ce ne-a purtat-o nouă, celor din mănăstiri şi din marea Biserică Ortodoxă, precum şi fraţilor de suferinţă din marea Piaţă a Universităţii care este România autentică, Îl rugăm să dăruiască veşnică odihnă sufletului atît de încercat al lui Marius.

Veşnica lui pomenire!

Monahul Filotheu Bălan

De ieri suntem mai puțini cu un suflet și mult mai săraci

Marius Caraman (Masu pentru noi) s-a dus acolo unde Horia Bernea (Conu nostru cum îi spunea el), Irina Nicolau (Riri), Sorin, Petre, Răzvan, Dan și alți colegi au plecat lăsându-ne nepregătiți pentru a merge mai departe fără ei.

27 de ani, începuturi postdecembriste sub semnul libertății și al prieteniilor, al muzeului în stare născândă, al fotografiei alb negru și al unei stări de grație la care a participat direct cu toată dragostea și priceperea, sub semnul admirației necondiționate pentru Horia Bernea și pentru locul pe care acesta l-a creat.

Marius și privirea lui martor – imaginea noastră vie. Zeci de mii de fotografii, sute de diapozitive și ore de filmare, zeci de albume. Chipuri, locuri, stari, voci, sunete. Lumi văzute și mai puțin văzute,traduse în limba impecabilă a imaginii. Astăzi toate în Arhiva de imagine a muzeului și în sufletele noastre.

Atelierul din mansarda muzeului, Thelonius Monk, Hiromi și câți alții. Lăutarii, Prietenii și apa vieții. Îngerii zburători, pădurea de pristolnice, mirosul de tutun de pipă, șuvoiul de cabluri, baterii, cduri, albumele, tablourile și sculpturile prietenilor, dezordine conținută, poezie, jazz si tutun. Printre ele, înconjurate cu blândețe, instrumentele minune: aparatul de fotografiat și computerul. Fără de care noi n-am fi existat.
Drum bun Marius!

Lila Passima

“E o lumină de om!”

Un prieten extraordinar, Marius Caraman, a pasit in lumina cea nezidita a Domnului nostru Iisus Hristos. Va rog mult sa il pomeniti in rugaciunile voastre. A admirat si iubit 2 repere umane: pe Horia Bernea si pe Sorin Dumitrescu. Daca va puteti imagina o fiinta permanent disponibila, deschisa spre nevoile si suferinta aproapelui, ma puteti crede ca Marius era aceasta. De la el raman sute de fotografii- regasibile in albumele artistilor contemporani-, filmele antropologice realizate la Muzeul Taranului si mai ales seria de interviuri filmate cu marile figuri ale spiritualitatii ortodoxe romanesti – editate de Fundatia Anastasia.

Marius prețuia prietenia și căuta perseverent – în oameni, întâmplări și viață- lumina. Când admira pe cineva, simțea nevoia să mărturisească despre acela: E o lumină de om! Descopăr în mesageria electronică două semnale de la el, trimise în preajma sărbătorilor. Unul, din 2013: „Pe vremuri, acum aproape o sută de ani, de verticala sufletului meu, se ocupa bunica Lucia și bunicul Nicolae, pomenește-i Doamne. Acum, la bătrânețuri, am prieteni dragi, ocrotește-i Doamne”. Semnat „de la Moșu Masu´”. Un altul, din apropierea Sfintelor Paști, 2016: „Hristos a înviat! Sănătate … bucurie… și lumină sufletească vă dorim din suflețel… noi toți…”

Negreșit, această dorință nesățioasă a lui Marius de a fi în lumină și de partea luminii a fost trezită la viață și alimentată de întâlnirea providențială cu Horia Bernea. Cu Conu Bernea, cum îl numea el. Mi-a deturnat destinul, ne spunea adesea. Întâlnirea a fost atât de fascinantă încât vechiul profesor de fizică și-a abandonat viziunea rece, pozitivistă despre lume în favoarea frumosului iradiant și a noimelor celor nevăzute.

PS.: Diversii Escu, care s-au succedat la conducerea Muzeului Taranului, l-au tinut, ani de zile, pe un salariu de mizerie! A pus la inima si nenumaratele scandaluri care s-au abatut in anii din urma asupra institutiei create de Horia Bernea.

Ciprian Voicilă

Cale lină, spre lumină!

A plecat dintre noi, cu îngerul de mână, Marius Caraman, fotograful Oalelor de Pisc. Dumnezeu să-l primească și să-l odihnească în pace, că mult a iubit frumusețea.
Așa vedeau moartea țăranii maramureșeni, ca pe începutul unei lungi călătorii, cu îngerul de mână, peste Apa Sâmbetei. Așa o vedem și noi azi, la biserica de lemn, monument UNESCO, din Rogoz.
Cale lină, spre lumină, Marius!

Şcoala de la Piscu

“I pup you! Frățioare!”

Ne displac reflexele, vrem să plesnim de originalitate deodată cu crăpatul dimineții și pînă-n crucea nopții, doar că în cele din urmă, pe lîngă lucrurile excepționale pe care rareori se întîmplă să le facem, în amintirile celorlalți lăsăm o sumă de reflexe, ticuri, obișnuințe: un profil poate cacofonf, știrb, fanat dar tocmai de aceea atît de uman. Nu atît fotografiile de teren, de colecții ori de la evenimentele muzeului îmi rămîn de la Masu’, revăzute de zeci de ori pe harduri tot mai obosite și ticsite, cît pregătirea lor printre cabluri, acumulatori, trepiede, blende și alte chițibușuri, plus respirația gîfîită ori tăiată dinaintea declanșării. Mai ales respirația de pîndar al perfecțiunii clipei. Și, da, vorbele lui, oriunde ne-am fi întîlnit, în mansarda muzeului ori pe coclauri, ca un bombănit peste zgura zilelor: Mama cioarelor! Bimbireilor! Are you sure? Pupăciuni tutulor! Bebelonilor! Pune fundu-aici și bagă un ochi! Mă duc să pornesc cazanu’… Need only un devedeu de calitate… O să bag ocheanul! Tînăra domniță Hiromi… Mă bag în scutece… Spor în toate și înger tare voo! I pup you! Frățioare!

Cosmin Manolache

“ÎNGER TARE!”

Am început prin a alcătui o listă cu tot ce nu ar fi existat despre și în Muzeu, dacă Marius Caraman nu ar fi fost acolo de la început. Lista nu se mai termina și căpăta accente paranoice, se făcea că Marius a fost condiția sine qua non a tuturor realizărilor. Am renunțat la liste și m-am gândit care e primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la Marius. Și a venit: o urare pe care o făcea tuturor și pe care mie mi-a făcut-o și ultima oară când l-am întâlnit recent și când se străduia să urce o scară treaptă cu treaptă, acolo unde toți ceilalți bolnavi luau liftul. Urarea era ÎNGER TARE! Acum îți întorc urarea, Marius, cu certitudinea că EL e alături de tine. Înger tare!

Ioana Popescu

Surse: Mănăstirea Petru Vodă, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, GF, AN, R.RO

În rămăşiţele unei lumi şi ale unei civilizaţii creştine azi nu mai au voie decât turiştii. Privilegiat, fotograful Marius Caraman a surprins câteva din aceste rămăşiţe ale trăirilor, lacrimilor, sângelui, durerii, rugăciunii şi suspinelor unei lumi ce astăzi dispare încet, încet. Viitorului nu îi va rămâne decât prea puţin din ce a ajuns până astăzi, şi, ca mic prinos de recunoştinţă pentru ucenicii lui Hristos, acest poem fotografic dătător de inspiraţie pentru începutul Postului Mare.

MASU CARA – Poem Fotografic – Cappadokia:

MĂRTURISITORII