Grupul Dumitru Apostol

În primăvara anului 1948 a luat fiinṭă o grupare anticomunistă condusă de Dumitru Apostol, profesor la Liceul I.C. Brătianu din Piteṣti, născut în Şuici, judeṭul Argeṣ. A acṭionat mai mult pe Valea Topologului, dar nu pentru multă vreme pentru că, în toamnă, Dumitru Apostol a fost arestat ṣi apoi condamnat la muncă silnică pe viaṭă. În 1950 a fost scos din celulă ṣi ucis, în apropiere de comuna natală. Şi înainte de arestarea lui Apostol ṣi după aceea, grupul a avut legătură cu oamenii colonelului Arsenescu organizaṭi mai întâi pe Valea Dâmboviṭei. Lichidată ṣi ea în toamna 1948, prima grupare condusă de Gheorghe Arsenescu avea să fie refăcută la începutul anului următor – împreună cu alt ofiṭer, Toma Arnăuṭoiu – cu o amploare mai mare ṣi un nume care avea să devină de temut pentru autorităṭi: Haiducii Muscelului. (RADOR)

Nicolae Diaconescu din Arefu, Argeṣ

„Din ’48, din ordinul Comandamentului, am luat legătura cu grupul de la Nucşoara prin colonelul Arsenescu. […] M-am dus la grup ṣi cine m-a primit?! M-a primit tocmai prietenul meu bun care era de vârstă cu mine, Moldoveanu Ion, dar nu mi-a spus nici un cuvânt că eu sunt bănuit că sunt trădător. Nu mi-a trecut prin minte, dar când am ajuns la grup am văzut că toţi sunt puţin cam rezervaţi. […] Eu, foarte supărat pentru că am putut fi acuzat de trădare, le-am spus că plec de la grup. M-a oprit nea Mitică Apostol, m-a oprit şi mi-a zis: „Hai, băi, păi dacă tu oi pleca, ce se întâmplă?!.. în loc să sporim la număr…„ Zic: “Da, să sporim la număr, dar nu cu dă-i cu musca pe căciulă care să stea în pădure; noi avem nevoie de oameni liberi care să ne ştie, să ne aprovizioneze şi să ne informeze. Asta este, informaţia şi alimentele sunt două lucruri absolut necesare!„

În discuţiile astea, în sfârşit, a început, în iunie [1948] cred, a venit ordin de la Comandament – aşa ne-a spus nea Mitică, el era omul de legătură cu Comandamentul – a zis să ne luăm legătura cu Câmpulungul. […] Am plecat la Câmpulung cu grupul, am mers acolo, am luat legătura cu Arsenescu, el ne-a spus să nu îi zicem pe nume, să îi zicem Comandirul.

Îmi aduc aminte că într-o noapte eram sentinelă. El nu prea avea încredere, [zicea] că noi suntem civili şi facem aşa, cam în dorul lelii, de gardă noaptea. Şi când eram eu de serviciu, văd o mogâldeaţă – eram într-o casă pustie, în marginea Câmpulungului cu o lizieră de salcâmi, cu gard. Într-un loc, gardul era călcat şi se putea trece, din sus de casă. Eu l-am văzut. Zic: „Poate să fie Comandirul, poate să fie un cetăţean, că este potecă, liberă trecere, întâmplător trece pe acia şi se duce în treaba lui, deci nu trebuie să mă vadă„… […] Când a ajuns în dreptul rupturii de gard, am văzut că a lăsat poteca şi a trecut în grădină, unde era casa. Zic: are direcţia la mine, la casă, deci să vedem, este Comandirul sau este securist? Dacă am văzut aşa, am lăsat să mă vadă şi m-am plimbat în faţa casei, dar tot aşa, tot ferit, tot ferit, până când s-a apropiat de mine. Nu ştiam cine este, poate să fie prieten, poate să fie duşman, dar din mână nu trebuie să îmi mai scape, indiferent, ori unul, ori altul, tot în mâna mea trebuie să fie! L-am lăsat să se apropie şi foarte brusc am pus arma în bătaie şi l-am somat: „Culcat, mâinile sus!„ „Bine-bine, Comandirul, a fost răspunsul.„ „Nici un Comandir! Gura! Culcat şi mâinile întinse! Ţine cont, că dacă nu execuţi exact ceea ce spun, să ştii că eşti mort, fără nici un fel de discuţie!„ Şi l-am culcat, cu mâinile întinse, m-am dus, am încălecat pe el şi l-am pipăit, pe la şolduri, pe la spate, prin buzunare. I-am luat cuţitul, i-am luat stiletul şi pistolul. […] Am făcut semnalul, i-au deschis uşa, l-au luat şi l-au băgat înăuntru. L-au băgat înăuntru, lumina aprinsă. „Comandirule, la lumină te recunosc, dar afară nu am avut cum să te recunosc. Mă ierţi…„

Deci era Arsenescu…

Arsenescu, Arsenescu personal. „Băi, să fiu al dracului, în toată cariera mea de militar – era colonel, comandantul Regimentului 30 Dorobanţi, care avea sediul la Câmpulung – nu am păţit şi nu am văzut aşa ceva! Al dracului, zice, când eu mă pregăteam să îi sar în spinare, să îl dezarmez, el, al dracului, atunci m-a somat, nu mai devreme ca să am timp să mai fug!„ Râdeau şi Apostol şi ceilalţi, toţi, râdeau… […]

Cât aţi stat la Câmpulung?

Până în toamna anului ’48, că ne-am dus noi vara şi am stat până toamna, că toamna a venit ordin de dispersare, adică să nu fim prea mulţi. […] Vreo trei luni cât am stat, septembrie, octombrie, cam prin octombrie a venit ordin de dispersare, ca să nu fim mulţi la un loc şi noi am plecat înapoi la Argeş. Câţi ne-am dus, atâţia am plecat şi înapoi. […] Aşa că ne-am întors la Argeş şi, tot aşa dispersaţi, prin sate, prin Cepari, Cărpiniş, Şuici, câte doi, trei, câte doi-trei. Am putut să constat şi mi-am dat seama că [în sate] erau oameni necăjiţi, practic nu erau prea avuţi, dar oameni cu inimă bună, de român. I-am întrebat eu pe câţiva: nu li se pare greu că trebuie să hrănească încă doi, două, trei guri, pe lângă gurile familiei? Şi ştiţi ce mi-au răspuns, dar parcă la unison, zice: „Domnule, nici nu se cunoaşte că avem pe cineva în plus! Alimentele tot alea se consumă, tot aşa trăim, tot aşa suntem, nu este nici un fel de diferenţă de viaţa noastră obişnuită. Să fiţi sănătoşi, că pentru noi nu este greu!„ Oamenii ăştia ne-au slujit şi ne-au acoperit cu dragă inimă, făcând o faptă creştinească, nicidecum o faptă politică. Când m-am predat eu, în ’64, – că la 1 iulie m-am predat, citisem în ziar decretul în ’64, deci aproximativ 12 ani mai târziu – am scris acolo că oamenii ăştia ne-au dat o bucată de pâine, de turtă, ca să facă o faptă creştină, pentru că au ştiut că suntem nişte oameni cumsecade, am intrat într-un ghinion al sorţii, nu că suntem nişte declasaţi care să fie condamnaţi şi să fie nevoie de puşcărie ca să îi reabiliteze! […]

Pe cine au mai prins atunci?L-a prins şi pe Apostol, l-a prins şi pe Ghelmeci. Pe Ghelmeci l-au dus la spital în Curtea de Argeş şi doctorii au făcut tot posibilul să-l vindece, să îl ţină în viaţă, dar el, din contră, el nu, îşi rupea pansamentele, doctorii îl pansau, el îşi rupea pansamentele. „De ce vreţi să mă vindecaţi? Să aflaţi de la mine cine ne-a dat mâncare, toată lumea ne-a dat mâncare nouă; voi, când veţi fi ca noi, să ştiţi că vă va da lumea cu pietre, nu cu pâine şi cu mâncare! Hoţilor, tâlharilor ce sunteţi!„, numai aşa i-a ţinut. Seara, doctorii l-au pansat din nou şi a lăsat o soră, o moaşă acolo de gardă cu el, cu consemnul ca să nu-i dea apă să bea, dar el s-a chinuit tare de sete în focul rănirii şi s-a rugat cu ultimele puteri să-i dea barem să-şi ude niţel gura şi i s-a făcut moaşei milă de el şi i-a dat apă să bea. Şi a băut puţină apă şi cum a băut apă, a murit. A doua zi a venit Securitatea la spital ca să-l întrebe cine ne-a dat mâncare, cine a organizat, ce responsabili, cine erau toţi cei din pădure, care oameni ne-a ajutat ṣi aṣa mai departe, nu au mai avut pe cine. De necaz pentru că nu mai are cine le răspunde, l-au bătut şi mort cu bastoanele de cauciuc!

Trecând prin încercuire, grupul Apostol, personal Apostol şi încă cei care mai erau cu el, câţiva, printre care şi Ghelmeci, s-au întâlnit cu un securist care era rănit, nu mai era înarmat. Şi a rămas tablou când i-a văzut, şi-a dat seama că sunt partizanii, i-a fost frică că îl omoară. S-a rugat să nu îl omoare şi nea Mitică, şeful, Apostol, s-a dus la el, l-a întrebat ce caută, de ce umblă prin pădure şi cum l-a rănit. Zice: „Domnule, a venit un glonţ şi m-a rănit, am lăsat arma acuma, în loc să ajung unde trebuia, în sat, să mă duc la postul de prim ajutor, am intrat în mâna dvs. Sigur că o să mă omorâţi!„„Nu, i-a spus Apostol, a scos bandajul pe care îl avea personal, pentru el, l-a pansat şi i-a arătat poteca şi i-a arătat cum să meargă să ajungă în sat, să se ducă la dispensar ca să vadă de rana pe care o are. Primul ajutor i l-a dat el, Apostol! […] L-a luat pe Ghelmeci, că scăpaseră şi puteau să scape, hai că Ghelmeci nu putea să scăpa pentru că era rănit grav, dar ‘nea Mitică Apostol nu s-a îndurat de el să îl lase singur şi l-a luat aşa, cu mâna pe după talie şi îl ajuta şi în poziţia asta a trecut râul şi a intrat în şoseaua Sălătruc, Şuici, Curtea de Argeş. Acolo era armata care patrula.[…]

Băieţii din Braşov, am fost informat că s-au suit în tren la Jiblea, deci au ajuns până la Jiblea, tot în defileul Oltului şi s-au suit în tren, iar în tren aflând că este gardă militară care controlează actele de identitate la fiecare călător, au sărit din tren ṣi au scăpat. Nu mai ştiu prin ce împrejurări au fost prinşi pe urmă, iarăşi, dar iniţial aşa ştiu, că ăştia patru au sărit din tren. Alţii i-a prins din tren, alţii i-a prins tot aşa, încoace, încolo şi duşi la Craiova şi judecaţi şi judecata a fost tocmai prin decembrie la Craiova…

Deci, practic, cine mai rămăsese în libertate?

Practic, au rămas aşa: Moldoveanu, Dincuţă, eu, care am stat tot grupaţi, Preda a zis că ţine legătura cu noi, dar el nu mai stă în pădure cu noi, că el stă singur, pe cont propriu, că are el oamenii lui, femeile lui care îl ocrotesc. Şi cu inspectorul ăsta, Dumitraşcu, tot aşa, ţine legătura cu noi, dar stă singur la familie cu cine poate şi cum poate. S-a simţit mai în siguranţă aşa. […]

În 1950, în iarna lui ’50 spre ’51, Apostol [arestat] a fost adus în comuna Şuici, la Primărie, cu tot bagajul pe care îl avea. Prima dată eu am fost informat că avea un cucui în frunte, vânăt, şi au găsit, pe cojoc, şase plumbi. Am tras concluzia, fără să ştiu bine, dar după informaţia aceasta, că un glonţ i-a fost tras în ceafă de aproape, glonţul tras de aproape nu are putere şi nu a mai răspuns, dar a ajuns până în craniu şi nu a mai putut răspunde dincolo, de i-a format cucuiul şi celelalte. El, normal, a căzut… au descărcat încă şase cartuşe. […] Asta mi-au spus din neamurile lui ’nea Mitică care l-au luat şi l-au îngropat. Mi-a spus un nepot de-al lui care era copilandru, a zis că au venit cu maşina, i-au spus că este liber să se ducă acasă, i-au spus: „Du-te acasă!„ „Cum să mă duc acasă?! Aţi spus că mă aduceţi ca să fiu judecat, să mă judece poporul. Unde este poporul care vrea să mă judece? Aduceţi poporul ăla care vrea să mă judece, vreau să îi văd aici!„ „Hai, hai, lasă, du-te acasă, eşti liber acum…„ ṣi l-au împins pe potecă, soldaţii s-au dat înapoi şi cu automatele l-au secerat. Asta mi-a spus-o nepotul lui şi că cartuşe jos erau să le iei cu pumnul şi rănit în cap şi în gât, câte vrei răni, destule. Aceasta ar fi mai plauzibilă şi mai adevărată, văzută de un copil, un nepot al lui ’nea Mitică, tot Apostol Dumitru îl cheamă, este profesor de istorie la şcoala din Şuici. Am vorbit cu el şi el mi-a povestit aşa ceva, dar nu mi-a povestit nici el că pe neamuri nu le-au lăsat trei zile să se apropie de el. L-au luat, după ce l-au împuşcat, a căzut, l-au luat, este un pod acolo, la acest pod l-a rezemat de parapetul… şi l-au proptit cu nişte uluci, trei, patru uluci, l-a proptit ca să stea în picioare cadavrul şi l-a ţinut trei zile. Doi soldaţi au rămas, îl păzeau de pe sala Primăriei, se vedea direct şi cum se apropia vreo femeie, ceva, se apropia ca să vadă cine este sau, eventual, să îl ia, îl soma şi spunea să-şi vadă de drum…

[Noi] până în ’51, până în toamna lui ’51, am stat toţi trei, cu diferite gazde. În toamna lui ’51, Dincuţă şi cu Moldoveanu s-au dus ca să facă rost de gazde şi s-au dus pe Valea Topologului, că era mai la îndemână. Mergând pe zăvoi, prin zăvoi, pe acolo, au trecut printr-o vărzărie. Acolo era un braconier cu o puşcă şi pândea la iepuri. Văzându-i pe ăştia doi că trec prin vărzărie, pe zăvoi […] ăsta s-a luat după ei, a crezut că sunt tot tovarăşi de-ai lui de vânătoare clandestină şi a luat-o la fugă după ei….

„În toamna lui ’51, Dincuţă şi cu Moldoveanu s-au dus ca să facă rost de gazde şi s-au dus pe Valea Topologului, că era mai la îndemână. Mergând pe zăvoi, prin zăvoi, pe acolo, au trecut printr-o vărzărie. Acolo era un braconier cu o puşcă şi pândea la iepuri. Văzându-i pe ăştia doi că trec prin vărzărie, pe zăvoi […] ăsta s-a luat după ei, a crezut că sunt tot tovarăşi de-ai lui de vânătoare clandestină şi a luat-o la fugă după ei. Ei au înteţit pasul, au mers, dar i-a ajuns din urmă. Când i-a ajuns din urmă: „Stai, măi, care eşti, măi?„ Când a fost în spatele lui, Ion s-a întors, avea obiceiul să umble cu pistolul în mână, avea un pistol cu butoiaş, un pistol rusesc cu şase focuri, aşa că… Ion s-a întors către el şi i-a spus: „Om bun, ce vrei?„ Ăsta, nici una nici două, a pus arma cu două ţevi, i-a pus-o în piept. Şi el a tras, a fost atât de aproape arma, drept în inimă i-a tras! […] Şi-am rămas numai cu Dincuţă, din toamna lui ’51 am rămas numai cu Dincuţă şi am stat până în primăvară. […]

În ’54 el s-a dus, toamna tot aşa, ca să găsească gazde, dar, în realitate el a luat legătura cu nevastă-sa, că în intervalul ăsta din ’51 până în ’54, nevastă-sa a venit şi a stat în pădure cu noi; şi am avut una din cele mai grele situaţii din viaţa mea de fugar, când a trebuit să sar pe stâncă din cauză că m-au surprins dormind în bordei. Cu o săptâmână înainte, nişte căprari şi nişte capre au venit până aproape de bordeiul nostru, acolo. Am văzut că ei coboară şi vin la bordei ṣi ca să nu vadă tot ce este la bordei i-am somat, adică am dat după capre ca să… i-am certat pe copii: „Să nu vă mai prind cu caprele pe-acia, noi lucrăm pe aici pe valea asta, lucrăm la baraj – la barajul Vidraru – şi noi mai împuşcăm stâncile astea pe-aici şi vă omorâm şi caprele şi, poate, vă omorâm şi pe voi şi ne băgaţi în puşcărie. Să nu vă mai prind, că vă rup picioarele!„ Copiii ăştia… eu am zis că nu vor vorbi, că sunt inofensivi. M-am înşelat, că ei, copiii, au spus acasă, tată-su şi-a dat seama că sunt eu, cum era premiul promis pentru mine 100.000, pentru Arsenescu 100.000 şi pentru doctorul Marinescu, 100.000, ei doi la Câmpulung şi eu aici, era tentantă fapta şi s-a dus nu la poliţia din Arefu, […] aveau frica asta că le dau foc, că îi spânzur, că îi omor, că îi termin, dar îşi făceau singuri vâlva asta, mie îmi părea bine, că mă scutea pe mine să fac ceva… Şi el s-a dus la miliţie la Căpăţâneni, era Păşteanu şef de post şi ăsta a anunţat Securitatea şi a venit plutonul de intervenţie, 40 de oameni, […] au venit şi au tras. […] Am auzit cartuşe şuierând, pe la urechi trecând, dar am simţit că nu m-a zdrobit nici unul… Aşa că nu am stat la gânduri deloc, zic să nu aibă nici meritul că m-au omorât ei, să mor zdrobit de stânci. Şi într-adevăr, am sărit pe un colţ de stâncă, dacă era cât podul palmei, piciorul se oprea acolo. Mergeam mai departe, iarăşi mai găseam o stâncă din asta, iar mai amortizam căderea, până când am ajuns teafăr în firul văii, jos, unde trece şoseaua acuma. […] Am rămas singur, din ’54 am rămas singur până-n ’59. […] În ’64, m-am predat.”