– Da, dar acum puteţi să spuneţi ce gîndiţi şi se poate publica; înainte, într-adevăr, nu se putea face acest lucru.

– Bine, dar acum nu pot din cauza dumneavoastră, că mi-e ruşine… N-am voie să mă plîng în public. Dumnezeu ştie că poate să ajung să apelez la mila publică, nu-i aşa, poate voi degenera, dar nu cred. Deocamdată, nu mor de foame. Cică mi se va aduce mîncarea, aşa cred. Sunt abonat… Dar sînt vizitat de incertitudini. Şi vîrsta mă îndreptăţeşte să mor de foame, şi faptul că şi eu am fost un român, nu oarecare.

*

– Aş vrea să vă întreb cum vedeţi participarea românilor de acum la mîntuirea lor? Cum pot conlucra mîntuirea lor în situaţia de acum?

– Simplu: ducîndu-se la Biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic. În Biserică se mîntuiesc, „nulla salus extra Ecclesiam” spune Sfîntul Ciprian. Biserica! Are un instrument de mîntuire poporul român, că are Biserică şi preoţi. Ce să caute altceva?!

– Dar Biserica trece printr-o criză acum.

– Trec popii, nu Biserica. Trece personalul administrativ printr-o criză, nu Biserica.

– Atunci cum să facem cu încrederea în preoţi?

– Păi, să faci ce zice popa, nu ce face popa. Sacerdotul creştin nu e mistagog, el nu interpretează misterele, misterele sînt supraraţionale. Mistagog e păgînul care interpretează falsa lectură a vieţii şi Universului – şi asta se cheamă mitologie. Preotul creştin nu tălmăceşte misterele, ci le comunică, fiind învăluit ritualic de ele ca şi credincioşii. Dogma euharistiei, dogma Trinităţii; ce, comportă asta comentarii? E un joc savant etern al preotului creştin conştient, între gnosis – cunoaştere – care e lumească – şi pistis – credinţă.

– Noi trebuie, fără îndoială, să facem din viaţa noastră o euharistie.

– Nu. Noi nu putem face acest lucru. Asta o face oficiul sacerdotal şi Hristos Care operează în acest oficiu.”

*

Fragment din ultimul interviu, cu cîteva zile înainte de moarte:

“Eu pentru poporul român mă las împuşcat acum, la zid, acolo… Dacă e nevoie, pentru poporul român mă las împuşcat cînd vrea el. Mai mult nu pot să ofer poporului român, decît viaţa mea. Am cerut să mor pe front şi, un dobitoc, nu ştiu cum îl cheamă, a spus că n-am onoare fiindcă am fost un om de dreapta.

– Ce înseamnă un om de dreapta?

– Român absolut, asta înseamnă.

– Cum vă rugaţi lui Dumnezeu?

– Cu umilinţă! şi cu „Tatăl Nostru”. Numai faţă de Dumnezeu şi de neamul românesc mă simt nimic, cu toate că am fost în vîrful generaţiei mele, înaintea lui Mircea Eliade.

Sunt nimic faţă de Poporul Român.”

Petre Ţuţea a fost lucid pînă în ultima clipă, în momentele sale de maximă suferinţă, Ţuţea striga cu putere: SCOATE-MĂ! Unii spuneau că aiurează. Alţii că strigă la Dumnezeu.

În clipa morţii, ultimele cuvinte ale lui Petre Ţuţea au fost: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!”

Petre Ţuţea – fragm. din vol. Între Dumnezeu şi neamul meu (PDF AICI) via Mănăstirea Petru Vodă

MĂRTURISITORII