de Maria Axinte, 15 Octombrie 2017

Dacă aş povesti unui elev de liceu viaţa lui Tache Rodas, care între 17 şi 40 de ani a fost întemniţat la rând prin aproape toate penitenciarele ţării, ar crede că vorbesc despre un personaj himeric. Dar nu este aşa. Tache Rodas, astăzi, la cei 93 de ani ai săi este mărturia vie că România a trăit, odată cu venirea comunismului, o decapitare a elitei acestui neam. Crimele acelui regim nu trebuie uitate pentru ca ele să nu se mai repete niciodată nimănui. 

Constantin „Tache” Rodas a fost arestat pentru prima dată în 1942, la doar 17 ani, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică pentru activitate naţionalist-creştină. Eliberat în aprilie 1944, după doar patru luni a fost rearestat. A reușit să evadeze din lagărul de la Slobozia în 1945, dar a fost rearestat în 1948, și, după o lungă anchetă, a fost condamnat la cinci ani de închisoare corecțională. Mai întâi a fost trimis la Târgșor, închisoarea pentru elevi de lângă Ploiești, apoi transferat la Canal, coloniile Peninsula și Poarta Albă. La Târgșor a refuzat reeducarea și din acest motiv a fost izolat, fiind considerat un element periculos.

După câteva luni a fost transferat la penitenciarul Pitești și a ajuns inclusiv în Camera 4-spital, cea mai cunoscută cameră din penitenciarul piteștean, locul în care au fost torturați sute de studenți. Pe 25 martie, în seara de Buna Vestire, a intrat în chinul torturilor din „reeducare”. Pentru că a refuzat să-și facă demascarea, un tip de autodenunț și umilire publică, a fost bătut cumplit, inclusiv cu funia udă în cap.

Întrebări la care oamenii nu au răspuns

Tache Rodas povestește că se întărea în timpul torturilor prin rugăciune continuă, mai ales la Maica Domnului, simțind un ajutor continuu de sus pe toată perioada detenției. În nenumăratele sale mărturii, cu ocazia interviurilor acordate, spune că exact în momentele în care simțea că se află la limita rezis­tenței și aproape de a ceda presiunilor „reeducării” din cauza torturilor interminabile, erau oprite bătăile și el trimis să-și reia poziția regulamentară pe pat. Această poziție regulamentară era una fixă pe tot parcursul zilei, de multe ori chinuitoare pentru deținuți pentru că orice mișcare era taxată cu bătaie. Deținutul trebuia să stea așezat pe pat sau pe prici (un pat de lemn), cu mâinile pe genunchi, nemișcat. Noaptea trebuia să doarmă pe spate, din nou fără să se miște, fiind pedepsit chiar pentru mișcările involuntare din timpul somnului. Așa-numita „poziție” devenea ea însăși un chin.

„De atâtea ori mi-am pus întrebarea: oare de ce Dumnezeu ne-a ajutat doar la câţiva să rezistăm până la capăt și să supraviețuim (că mulți au rezistat, dar au murit în torturi), iar altora, mult mai bravi decât noi, nu le-a ajutat?

Întrebarea e foarte veche și nimeni nu a putut da un răspuns mulțumitor. Planurile lui Dumnezeu sunt altele decât cele ale oamenilor și ele nu pot fi pătrunse.”

Bătaie cu cântec

În Săptămâna Patimilor din anul 1951, Tache Rodas a fost obligat să ia parte la procesiunile blasfemiatoare ce se petreceau în Camera 4-spital. Deținuții trebuiau să desfășoare ritualuri scabroase, în care credința era batjocorită în cele mai josnice moduri. De altfel, zilele de sărbători religioase erau întotdeauna „prăznuite” cu torturi mai aspre sau cu astfel de blasfemii, tocmai pentru a-i umili pe deținuți și a le distruge ultima fărâmă de rezistență.

În mai 1951, deținuții au fost anunțați că obiectivul propus de partid a fost atins prin zdrobirea fizică și psihică a studenților.

„Într-o duminică, șeful comitetului de reeducare ne-a zis nouă celor care stăteam în «poziție» următoarele: Acum încetează statul în «poziție» și vom avea un moment de destindere. Vom face o șezătoare. Fiecare să se gândească la un cântec pe care îl va cânta… Încurajat și entuziasmat, îmi veni și mie poftă să cânt. Tocmai mie care nu aveam voce de cântat și care n-am cântat niciodată ceva de unul singur. Ridic două degete și cer încu­viințarea de la comitet să cânt. «Gata, Rodas. Poți să cânți.»

Am început astfel: «Mă-ntorc pe-același drum de altădat

Ca tu să înțelegi că n-am uitat!» Aaa, vasăzică tu n-ai «uitat» și pe deasupra mergi pe-același «drum»?!! Pe el! Toți reeducații au sărit pe mine trăgându-mi o bătaie bună ca să uit totul.
Cam aceasta a fost ultima amintire de la camera 4 spital.

De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, mă amuz din cale afară de bine şi râd cu toată pofta”.

Nereeducabilul

Pe 15 august 1951 Tache Rodas a fost transferat la penitenciarul din Gherla, unde a atenționat câțiva deținuți să se ferească de studenții reeducați de la Pitești, care încercau să îi tragă de limbă. Pentru că punea astfel în pericol desfășurarea reeducării la Gherla, a fost bătut cumplit de către cei din comitetul de reeducare, aflați sub coordonarea lui Țurcanu și sub supravegherea Securității. Într-o stare deplorabilă, desfigurat, Tache Rodas a fost plimbat prin celulele penitenciarului ca avertisment pentru cei care s-ar gândi să trădeze secretul acțiunii violente.

După încheierea celor cinci ani de închisoare corecțională, Tache Rodas a primit alte 12 luni de internare administrativă, fiind considerat nereeducat. Securitatea a încercat să-l implice în „Procesul Țurcanu”, însă Tache Rodas a refuzat orice colaborare. Procesul presupunea mărturia deținuților în favoarea Securității, spre acuzarea deținuților ca făptuitori ai reeducării. Din acest motiv, a rămas închis încă o perioadă. A fost eliberat în 1956, dar rearestat în 1958. A trecut prin mai multe închisori, iar în 1962 a ajuns la penitenciarul Aiud, unde se desfășura reeducarea, de data aceasta ideologică, prin care se încerca compromiterea deținu­ților. A refuzat reeducarea, sfidându-l pe colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud, motiv pentru care a fost trimis la Zarcă, zona de izolare în condiții-limită.

Gheorghe Andreica, în volumul său despre închisoarea de la Târgșor, vorbește despre Tache Rodas ca singurul care a trecut prin patru reeducări și a ieșit cu sufletul curat: „Nu știu dacă au mai existat persoane trecând prin toate cele patru «reeducări», Târgșor, Pitești, Gherla și Aiud, să fi rezistat la toate încercările și să iasă cu fața curată. Rodas Tache a atins această perfor­manță”.

Pâinea venită din cer

A fost eliberat din închisoare la 1 august 1964, stabilindu-se în Ploiești, dar fiind adeseori șicanat de Securitate. A cunoscut-o, la începutul anilor ’70, pe Matilda (foto), trecând împreună printr-o serie de peripeții pentru a putea obține acordul partidului de a se căsători, iar cununia o vor face la Mănăstirea Ghighiu, mai degrabă în ascuns. Astăzi bat țara în lung și-n lat împreună, ajungând anual la Memorialul Închisoarea Pitești, unde Tache Rodas este o prezență plină de viață și glume în mijlocul studenților participanți la Școala de Vară Fenomenul Pitești, chiar și la cei 93 de ani ai săi.

„La Poarta Albă era ploaie, era frig… Acolo nu erau paturi, erau priciuri. Mă gândeam – mi-e și foame, mi-e și frig… Nu aveai voie să ieși din baracă afară pentru că era un drum mare prin apropiere și altele. Și am mers așa pe întuneric și dintr-odată, pac!, o lovitură pe cap. Îmi spuneam: Maica Domnului, după ce că mi-e foame, mi-au mai dat și cu piatra pe cap! M-am aplecat, caut pe jos… un sfert de pâine, proaspătă. Cine s-o arunce? Pe întuneric să nimerească drept în capul meu? M-am dus în baracă, am mâncat și am dormit până la ziuă.”

Ziarul Lumina

MĂRTURISITORII