Ieromonahul Iov Volănescu de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă

de Adrian Nicolae Petcu

S-a născut la 12 aprilie 1903, în Cândeşti, judeţul Buzău. După şcoala primară, a urmat Şcoala de comerţ din Ploieşti, apoi Şcoala de ştiinţe administrative din Bucureşti. A fost contabil la Camera Agricolă a judeţului Prahova, apoi contabil-şef până în 1938, când a ajuns directorul Federalei Băncilor Populare din Prahova. În viaţa politică, Ion Volănescu s-a implicat în rândurile Partidului Naţional Liberal, apoi al partidului condus de profesorul Nicolae Iorga, pentru ca din 1937 să fie interesat de Mişcarea Legionară.

Fire mistică, Volănescu îşi dorea să contribuie la reformarea ţării din perspectivă creştină, aşa cum se clama în deviza organizaţiei legionare. În 1938 este arestat, dar eliberat după 45 de zile, pentru culpa de a fi organizat o aşa-zisă şedinţă de cuib. În timpul guvernării legionare, Volănescu ajunge şef al plasei Drăgăneşti-Prahova, unde activează, despre care documentele Securităţii sunt lapidare. La rebeliune i se ordonă să participe, însă intervenţia autorităţilor militare germane preîntâmpină escaladarea conflictului în oraşul Ploieşti. Fie şi din cauza participării sale modice, prin Sentinţa nr. 773 din 11 iunie 1941 a Tribunalului Militar Bucureşti, este condamnat la 4 ani detenţie grea, pentru infracţiunea de „complicitate la crimă de răzvrătire”.

Este purtat prin închisorile de la Ploieşti (aprilie 1941), Deva (octombrie 1941), Alba Iulia (ianuarie 1942) şi Aiud. Aici cunoaşte grupul misticilor care se coagulaseră în jurul foştilor legionari Marian Traian, Traian Trifan, Anghel Papacioc, Vasile Serghie şi alţii. Ion Volănescu înţelege eşecul luptei politice şi abordează o vieţuire creştină, dezbrăcată de orice ideologie. La percheziţia din celulă i se confiscă „o cruciuliţă cu cap de Christ sculptat” şi şapte mărţişoare de os, cu iniţialele copiilor, confecţionate de el, dar considerate materiale legionare. La 30 mai 1944 este eliberat din Aiud. Este tot mai convins că trebuie să intre în viaţa monahicească, lăsând în urmă toate cele săvârşite până acum. După ce divorţează de comun acord cu soţia, la 1 septembrie 1944 se închinoviază la Mănăstirea Ciolanu, din judeţul Buzău. La 20 ianuarie 1945 primeşte tunderea în monahism cu numele de Iov.

Numai că stigmatul ideologic care plana asupra lui avea să-i creeze mari probleme. Un vieţuitor din obşte îi găseşte în chilie un caiet care conţinea versuri şi însemnări din perioada în care Volănescu se gândea să intre în monahism. Caietul ajuns la Siguranţă a declanşat percheziţii în Mănăstirea Ciolanu şi o anchetare a părintelui Iov pentru păstrarea unor însemnări cu caracter legionar. Pentru a-şi găsi liniştea rugăciunii şi a nu mai crea probleme obştii din Ciolanu, la 15 octombrie 1947, părintele Iov se mută la Mănăstirea Vărzăreşti, judeţul Buzău. Aici vieţuieşte până la 4 iunie 1948, când pleacă, probabil tot pentru faptul că se afla în vizorul organelor de Siguranţă. La 12 iunie 1948, părintele Iov intră pe poarta Mănăstirii Hodoş-Bodrog, de lângă Arad. Aici a venit cu recomandare de la părintele Florea Mureşan de la Cluj. Episcopul Andrei l-a primit, deoarece intenţiona să reînnoade viaţa duhovnicească în Mănăstirea Bodrog. În decembrie 1948, părintele Iov a fost numit secretar şi casier al mănăstirii, totodată primind sarcina pentru a găsi soluţii la o viaţă duhovnicească activă. La Bodrog, părintele Iov a iniţiat un program liturgic intens, cu slujbe de noapte, seri duhovniceşti, cu lectură din revistele teologice şi cultură religioasă, rugăciune permanentă în biserică şi la trapeză, recrutarea unor ucenici, precum Ioan Lupei, pe care i-a trimis la studii, dar şi misiune în rândul credincioşilor care cercetau aşezământul. Cu toate încercările la care mănăstirea era supusă din partea autorităţilor comuniste, prin confiscarea 120 ha de teren, impunerea cotelor agricole, îndeplinirea planului de stat şi nelipsitele şicane venite din partea împuternicitului de culte, părintele Iov, ajutat de vicarul Gheorghe Liţiu şi girat perma­nent de către Episcopul Andrei Magieru, a reuşit să aşeze obştea de la Bodrog pe un făgaş duhovnicesc promiţător. Părintele Iov considera că Mănăstirea Bodrog, dincolo de rostul ei monahal, are şi o misiune duhovnicească în rândul laicilor, mai ales în condiţiile secularizării adoptate de regimul comunist. El a venit cu gândul ca împreună cu alţi monahi să meargă în mijlocul credincioşilor şi să-i adape duhovniceşte, prin slujbe, dialoguri şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Propunerea sa a fost aprobată de către Episco­pul Andrei, vicarul Gheorghe Liţiu şi preotul profesor Ilarion V. Felea la un sobor al Mănăstirii Bodrog din decembrie 1951.

Părintele Iov era apreciat mult pentru râvna sa şi de către alţi episcopi. În octombrie 1951, era solicitat de Episcopul Teofil Herineanu al Romanului şi Huşilor să vină timp de „două luni sau definitiv” la Mănăstirea Văratec, ca „îndrumător în scripte şi viaţa de obşte, pentru surorile ce se iniţiază”. Dar Episcopul Andrei a refuzat, deoarece dorea să-l păstreze la Bodrog.

La 30 ianuarie 1952, părintele Iov primeşte darul preoţiei din mâinile Episcopului Andrei. De acum, părintele Iov devenea duhovnic, unul dintre puţinii pe care îi avea Bodrogul. Însă, regulamentul ascetic adoptat la inspiraţia părintelui Iov nu a fost bine primit de către împuternicitul de culte Paul Madinccea, care vizita frecvent Bodrogul. Pentru a stopa influenţa mistică pe care o iradia Bodrogul în zona Aradului, împuternicitul a făcut un denunţ la Securitate, prin care arăta că Iov Volănescu fusese şef de plasă legionară. Momentul nu era întâmplător, deoarece în această perioadă se operau arestări tocmai pentru astfel de culpe politice. La 12 octombrie 1952, în timp ce se afla într-o vizită duhovnicească la Schitul Afteia, părintele Iov a fost arestat de Securitate.

A fost anchetat în condiţii dure, cu mai multe interogatorii pe zi, în privinţa trecutului său politic, în cele mai mici detalii şi mai ales despre perioada în care a vieţuit ca monah. Pentru a-l incrimina, Securitatea a considerat că vieţuirea în monahism a părintelui Iov este o continuare a activităţii politice, legionare („pentru a-şi ascunde trecutul în Mişcarea Legionară, s-a mutat în mai multe mănăstiri”). În urma anchetei, prin Decizia MAI nr. 510 din 1953 a fost trimis în colonie de muncă pe o perioadă de 60 de luni. A cunoscut Centrul de Triere Bucureşti şi Capu Midia (martie 1953). În colonia de la Canal, părintele Volănescu a fost declarat „inapt pentru muncă”, cu diagnosticul „distrofie de grad II cu edeme la membrele inferioare, reumatism”. Este mutat în colonia de la Oneşti (septembrie 1953), unde câteva luni mai târziu trece printr-o anchetă a comisiei MAI de triere.

Considerat periculos, se recomandă reanchetarea lui. În noiembrie 1954 este mutat la Arad şi trimis în ancheta Securităţii. Se reiau toate acuzaţiile din 1952, apoi se propune trimiterea lui în justiţie. Prin Sentinţa nr. 25 din 14 ianuarie 1955 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov este condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Altfel spus, „sub regimul burghezo-moşieresc a dus activitate duşmănoasă împotriva clasei muncitoare”. A trecut prin închisorile de la Timişoara (iulie 1954), Jilava şi Gherla (mai 1955).

La 11 octombrie 1955 a fost eliberat. Părintele Iov a revenit la Mănăstirea Bodrog. Cu toate suferinţele îndurate în închisoare, el nu s-a descurajat. Sprijinit de Episcopul Andrei şi stareţul mănăstirii, el a continuat programul duhovnicesc gândit la începutul anilor 50. Totodată, începe să fie cercetat de mulţi pelerini. I se cere să săvârşească parastase pentru cei din închisori, mulţi consideraţi decedaţi, mărturiseşte pe mulţi eliberaţi din detenţie şi îi cheamă pe credincioşi să caute calea îndreptării sufleteşti.

Nu de puţine ori afirmaţiile şi atitudinile sale sunt denunţate la Securitate. La 25 aprilie 1958, se notează că părintele Iov ar fi afirmat: „Clasa muncitoare strică Biserica lui Hristos şi pe creştini”. La 11 iulie 1958, într-o notă informativă, împuternicitul de culte arată că părintele Iov este „de un misticism şi un fanatism exagerat”, mai ales prin ascetismul instituit în mănăstire. Din acest motiv, împuternicitul merge în mănăstire pentru a ridica ostilitatea celorlalţi vieţuitori faţă de el, în scopul dezbinării obştii din Bodrog. Părintele Iov întreţine o relaţie duhovnicească permanentă cu Mănăstirea Gai. Cultivă relaţii şi poartă dialoguri duhovniceşti cu profesorii de teologie Ilarion V. Felea, Demian Tudor şi Florea Mureşan. De altfel, pe părintele Mureşan şi pe alţi ucenici ai săi îi convinge să primească tunderea în monahism la Mănăstirea Gai.

Tot în această perioadă, părintele Iov, alături de stareţ şi de ceilalţi vieţuitori, luptă pentru păstrarea mănăstirii ca aşezământ monastic, faţă de intenţia autorităţilor statului de a o confisca şi a o transforma în anexă a GOSTAT-ului.

Pentru a diminua din presiunile autorităţilor statului, Episcopul Andrei intenţionează să-l mute pe părintele Iov la Schitul Afteia, dar împuterniciţii din Arad şi Hunedoara se opun.

Acţiunile provocatoare la adresa părintelui Iov se precipită, culminând cu arestarea lui la 22 aprilie 1959, împreună cu ucenicul său, Irineu Lupei. Este lipit grupului de monahii de la Mănăstirea Gai, maicile Patricia Codău şi Maria Izdrăilă. Este anchetat în condiţii dure, sub acuzaţia de activitate legionară în Mănăstirea Bodrog. În fapt, era o insinuare a Securităţii asupra activităţii duhovniceşti depuse de părintele Iov. În această perioadă de încercări nu abdică de la crezul său monahal. Relevante în acest sens sunt notele informative date de sursa Securităţii, care s-a aflat în aceeaşi celulă cu părintele Iov. În celulă, părintele Iov ar fi spus că „un regim care este lipsit de religie şi credinţă nu poate rezista şi nu se poate consolida. […] Regimul actual duce o campanie pentru distrugerea religiei şi arestează pe cei mai buni preoţi, pe care îi condamnă la câte 15-20 de ani, căutând astfel să abată poporul de la credinţă”.

Informatorul spunea despre părintele Iov că „aproape tot timpul se roagă şi face rugăciuni, spunându-mi să-l iert că nu poate să discute cu mine, deoarece este în post”. Despre el informatorul mai spunea că, „în timpul când nu se roagă, stă foarte gânditor şi e frământat, iar în ziua de 1 mai a plâns şi apoi a spus că nu ştie dacă va mai ajunge să vadă mănăstirea, pentru că presimte că are mult de stat aici pentru cercetări, iar după asta poate va mai primi şi câţiva ani de închisoare”.

În anchetă a fost acuzat că i-ar fi încurajat pe credincioşi să nu muncească de sărbători, pentru săvârşirea slujbelor dedicate celor din închisori, că ar fi ţinut predici cu subînţeles şi, desigur, potrivit şablonului ordonat de partid, ar fi comentat „duşmănos” evenimentele internaţionale consemnate în ziarul „Scânteia”. De asemenea, câteva manuscrise găsite la percheziţia din chilie au devenit corpuri delicte, deoarece conţineau însemnări despre „probleme de educaţie mistico-religioasă privind atragerea tineretului la viaţa religioasă”. Interogat asupra acestor însemnări, părintele Iov a afirmat că le avea „cu scopul de a mă folosi, când urma să vorbesc tineretului, prin predici sau slujbe consacrate tineretului”. De aici nu a mai fost decât un pas ca securiştii să-l acuze pe părintele Iov că a făcut educaţie legionară cu tineretul, precum în cazul ucenicului său, Irineu Lupei. La această acuzaţie, părintele a răspuns: „Fiind un element tânăr, am căutat să-i imprim călugărului Lupei Ioan o conduită religioasă-călugărească deosebită, prin aceea că am căutat să-l povăţuiesc să trăiască o viaţă călugărească ascetă, ce era similară cu cea a primilor călugări. Ascetismul interzicea călugărului să consume carne, implica posturi dese, privegheri, adică rugăciuni în timp de noapte şi rugăciuni, în general, mai accentuate decât făceau, de obicei, ceilalţi călugări”.

A urmat condamnarea. Prin Sentinţa nr. 532 din 22 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov a primit o condamnare de 15 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”.

A cunoscut închisorile de la Timişoara (septembrie 1959), Arad (octombrie 1959 şi 1960) şi Aiud (februarie 1960). La Aiud a refuzat să se înregimenteze în „munca cultural-educativă”, adică reeducarea coordonată de colonelul Gheorghe Crăciun. Pentru atitudini religioase („a cântat în cameră cântece bisericeşti”), în nenumărate rânduri părintele Iov a cunoscut izolatorul.

La 28 iulie 1964 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud. A fost reabilitat canonic şi la 1 octombrie 1964 numit slujitor la Parohia Agrişul Mic, judeţul Arad. Aici a reuşit să-i mobilizeze pe credincioşi să renoveze biserica parohială, cu pictură şi mobilier, apoi să finalizeze bisericile din localităţile împrejmuitoare, Botfei şi Comăneşti. Prin predică îi chema pe credincioşi să frecventeze biserica, iar copiilor le oferea cadouri, pentru a-i convinge să vină la orele de catehizare. În această perioadă, părintele Iov a trimis scrisori către Radioteleviziunea Română, prin care spunea că „Biserica este constrânsă în activitatea ei”, că „poporului român îi este siluită conştiinţa”, cerând emisiuni religioase. Din aceste motive, părintele Iov cunoaşte mai multe percheziţii şi avertizări de la Securitate. Pentru a-i diminua activitatea misionară, autorităţile comuniste îl demit din postul de preot. Se găseşte soluţia trimiterii lui ca duhovnic la azilul de călugări de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte. Aici, îşi continuă activitatea duhovnicească, dar şi pe cea protestatară, considerând că presa, radioul şi televiziunea reprezintă mijloace de contaminare ateistă, având ca ţintă mai ales tineretul. Trimite diverse scrisori de protest la „Contemporanul” şi „Scânteia”, prin care, potrivit Securităţii, „defăimează programul PCR, pe care îl caracterizează ca pe o fenomenală combinaţie haotică de idei absurde”. Din aceste motive, la 12 septembrie 1975 este arestat de Securitate. Este acuzat de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. În timpul anchetei este reluat trecutul părintelui Iov, desigur cel din monahism fiind văzut în cheie ideologică. Prin Sentinţa nr. 773 din 26 august 1975 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Iov este condamnat la 6 ani de închisoare corecţională. Cunoaşte închisoarea de la Mărgineni (16 octombrie 1975), apoi este internat în Spitalul nr. 9 din Bucureşti (27 octombrie 1975). La 19 ianuarie 1976, părintele Iov trece la cele veşnice, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular din comuna Jilava. Se pare că decesul a fost provocat printr-o împuşcare în ceafă.

Ziarul Lumina (I,II,III)

MĂRTURISITORII

Citiţi şi: Părintele Paulin Clapon despre Cuviosul Iov Volănescu, ucis prin împuşcare în ceafă la Spitalul 9 (12 aprilie 1903 – 19 ianuarie 1976)