Vocea şi Îndemnul lui:

Înregistrare de Constantin Iulian via Mănăstirea Petru Vodă

Aurel State – Cavalerul fără pată (29 aprilie 1921 Godeni, Muscel –  19 noiembrie 1983, București)

Fost deținut politic, 12 ani de detenție în lagăre ale URSS, 8 ani detenție în închisorile românești.

Între 1940-1941 este elev al Școlii Militare de Ofițeri de Rezervă din Ploiești, iar în 1942 pleacă pe front, în linia întâi, luptănd în Batalionul 1 Vânători de Munte, trupele de elită ale Armatei Române la acea vreme. Este decorat cu Virtutea Militară, Ordinul Mihai Viteazul și cu Crucea de Fier în urma bătăliilor pentru cucerirea Sevastopolului.

Este luat prizonier la 12 mai 1944 de sovietici și trece prin mai multe lagăre timp de 12 ani, până în 1955. La repatrierea în România este acuzat ca fiind legionar, criminal de război și pentru uneltire împotriva ordinii sociale din România și condamnat la 18 ani de închisoare Din cei 18 ani, Aurel State va executa 8. În 1964, în urma decretului de eliberare a deţinuţilor politici din România, părăseşte închisoarea din Aiud ca membru al ultimului lot de deţinuţi: cei care refuzaseră pînă la capăt “reeducarea”. Moare în condiţii suspecte la 19 noiembrie 1983. Este înmormântat în satul natal, Godeni.

Cartea lui:

Aurel-State.pdf on Scribd

Aurel State a trăit şi a murit ca un erou

Omul rămâne OM când şi-a câştigat dreptul la neuitare şi când gândul îl plimbă să stea de vorbă cu cei ce nu mai sunt, dar au rămas deschizătorii lui de drum luminos în viaţă. Şi neamul rămâne pe veci când cei veniţi din negura istoriei au ştiut prin vorbă şi faptă să-şi cinstească înaintaşii.

S-a întâmplat ca-n acest pământ binecuvântat și frământat, podit cu oseminte din hotar până-n hotar, să se-nscrie epopeea noastră râvnită chiar şi de vecini pentru acurateţea şi vrednica conservare. (…)

Ultima jumătate de secol ne-a hărăzit şi învrednicit pe unii să fim actori, pe alţii martorii unor astfel de oameni care au marcat nu numai istoria dar şi pe noi care le-am urmărit traiectoria spre veşnicie, câştigând-şi dreptul la neuitare.

Pe aceste locuri s-a născut şi cizelat o Pleiadă de oameni legaţi de acelaşi obiectiv, salvarea ţării din ghearele cotropitorilor şi uneltele lor, apărând demnitatea naţională. Printre ei ca într-o constelaţie apar nume ca: Ion Mihalache, Toma şi Petre Arnăuțoiu, Aurel State, Tudor – Vily Popescu, Elisabeta Rizea, Gheorghe Arsenescu, Petre Ţuţea, Grigore Dumitrescu, Dumitru Apostol, Iosif – Toma Popescu, Const. Stănescu şi multe astfel de “stânci” de temelie a veşniciei neamului.

Aurel State, omul predestinat să facă fală neamului românesc, s-a născut pe 29 aprilie 1921 în comuna Godeni de pe râul Bratia, într-o pitorească zonă de la poalele Iezerului. În acelaşi timp şi în aceleaşi locuri a venit pe lume şi Toma Arnăuțoiu, o altă figură de legendă din lupta de eliberare de sub jugul străin.

La 20 de ani pe Aurel State îl găsim plecat la drum pentru dezrobirea Basarabiei și Bucovinei de Nord iar în 1942 săvârşind acte de vitejie și înălțat la gradul de sublocotenent, în Crimeea. Și tot acolo a fost rănit, dar imediat ce rana s-a vindecat a cerut să plece pe front, renunțând la concediul medical. În luptele crâncene de la Sevastopol, când din toate părțile, de pe uscat, din cer și de pe mare se revărsa focul ucigător ce prevestea Apocalipsa, pe 12 mai 1944, Aurel State, alături de mii de neînfricați soldați români, a căzut prizonier.

Cu cât ne depărtăm și analizăm acele vremi de groază, cu atât mai clar se conturează adevărate figuri intrate pentru veșnicie în istoria neamului nostru. În acele momente, când peste tot se auzeau vaietele răniților și disperarea altora, Aurel State a auzit și un cuvânt profetic în preajmă:

„E adevărat că nu pot mântui pe nimeni alegând între viață și moarte, dar ce vor gândi acești nefericiți tot restul vieții, amintindu-și că în ceasul de cumpănă eu îi părăsisem?“.

Erau cuvintele ofițerului George Fonea, un erou în acele lupte, care refuzase șansa de a se salva, deși avusese loc în ultimul avion ce părăsea Crimeea. Pe deasupra, acest brav ofițer își pierduse și un ochi în acele încrâncenări pe viață și pe moarte cu dușmanul.

Aurel s-a atașat acestui comandant și pe drumul surghiunului, care era îngrozitor de greu, când pentru „nacialnicii“ ce-i forţau să meargă mai repede, George Fonea devenise inutil şi era „invitat” să iasă din rând și prin semne îi arătau că-l „termină“ repede, să nu se mai chinuie. Aurel State a intervenit cu vorbe blânde:

„Lăsaţi-l c-a fost om bun, nu-l împuşcați, poate scapă cu viaţă.“

Împreună, aceşti doi şi-au legat destinele pe viaţă. Împreună au avut nefericirea să asiste la „prăbuşirea omului prin om“ şi la Oranki şi în lagărele de exterminare rusești.

Acolo, când ”se vindea curent sânge de frate pe un blid de terci” pentru a nu muri, sau pentru a veni în ţară înaintea celorlalţi, Aurel State a asistat la filipica căpitanului Tudor (Vily) Popescu, adresată obraznicei „înalte doamne“ Ana Pauker:

„Cu ce drept tu, străină de neam, acuzi de trădare pe cei în suferinţă şi dai lecţii de simţire românească acelora pe care patronii tăi i-au ţinut în iad şi care nu vor să folosească, în ciuda ameninţărilor cu moartea, şansa ce le-o daţi de a ieşi de aici cum au făcut-o nefericiţii care te urmează? Mie, celui lovit şi batjocorit, nu mi-a trecut prin minte să-ţi etichetez crezul şi lupta ta, dar tu o faci sălbatic şi neruşinat.“

Solidar până la sacrificiu cu cei ce apărau onoarea românească sub diabolicul regim comunist al Uniunii Sovietice, Aurel State a trecut din tortură în tortură, prin nesfârşite greve ale foamei, protestând împotriva muncii de exterminare, în care omul înjugat era biciuit de câinii lui Beria şi hăituit de fiarele lui Stalin.

Acolo a trăit durerile şi speranţele cu oameni ce şi-au cinstit menirea în viaţă, în slujba aproapelui şi a onoarei, alături de George Fonea (poetul prizonierilor), Achile Sarry, Radu Mărculescu, Vasile Stoenescu, Puiu Atanasiu, Nicolae Ispas.

Destinul a făcut să schimbe locurile de tortură, dar nu şi starea de decădere morală a celor vânduţi diavolului roşu, deoarece, ajuns pe pământul strămoşesc, atât de dorit, a găsit aceleaşi locuri de supliciu, doar cu paznici schimbaţi în mai rău. Fapt ce l-a determinat şi pe Aurel State, ca şi pe alţii, să denumească etapa de până-n 1948 drept „perioada romantică a închisorilor.“

Cu perseverenţa cunoscută şi consecvent prieteniilor cimentate în vremuri tragice, Aurel a rămas alături de George Fonea până la mormânt.

Atunci când eroul George Fonea a plecat spre veşnicie, Aurel State a adus membrii Asociaţiei Nevăzătorilor de la Vatra Luminoasă (tovarăşii lui de muncă) şi l-au îngropat înfăşurat în tricolor. Aurel şi foarte mulţi camarazi ai săi, înfrăţiţi în gulagurile ruseşti, au fost arestaţi, învinuiţi de crima de ajutor, deoarece îndrăzniseră să-şi înmormânteze „poetul lor“ în coşciug cumpărat de ei şi cu braţele pline de flori.

Pe 12 februarie 1958, s-a pomenit jucat în picioare de căpitanul Gheorghe Enoiu, călău renumit din procesul lui Pătrăşcanu, care îl socotea organizatorul înmormântării şi-i cerea să-i spună pe toţi cei care participaseră, pe toţi cei pe care-i anunţase şi pe cei ce fuseseră cu mortul prin Siberia.

Nemaiputând îndura şi voind să salveze pe alţii, Aurel a fugit pe acoperişul închisorii din Uranus (Calea 13 Septembrie) şi s-a aruncat în gol, căzând pe trotuarul străzii ca o masă de carne.

Adunat într-o pătură, a ajuns la spitalul Văcăreşti, unde doctorii au început să-l cârpească şi să-i lege oscioarele cu sârme, încingându-l ca într-o plasă.

În timp ce era purtat de pe o masă de operaţie pe alta şi se ruga de doctori să-l lase să moară, prietenii lui, aproape o sută, erau împărţiţi pe loturi şi judecaţi la fabrica de procese, după chinurile îngrozitoare ale anchetelor, repartizându-le pedepse între 15-25 ani, iar la cinci dintre ei pedeapsa capitală.

Aurel State a fost disjuns, aşteptându-se ca doctorii să-l salveze. După vreun an de zile, când a reuşit să se ridice, cu un picior mai scurt şi în cârje, a şi fost luat şi dus la „fabrică“, unde i s-au dat 18 ani de muncă silnică şi a fost aruncat într-o dubă care l-a transportat la Aiud.

În “reeducarea” de la Aiud, vede, ascultă şi nu-i vine să creadă. Ceea ce Rusia nu reuşise, aici se realizase, fără nici o palmă, fără nici o înjurătură.

El îşi oferise viaţa pentru onoarea de a rămâne om. Aici, acum, avea impresia că halucinează.

Oameni ce cândva se pretinseseră cineva şi-ţi dăduseră sfaturi dojenitoare, cu morga omului fără de cusur, acum se străduiau să te înveţe contrariul, să te forţeze să faci ce făceau ei fără pic de jenă.

Asculta buimăcit:

„Torţa tinereţii mele am plecat-o spre pământ. Am urmat calea nebuniei. Crima transformată monstruos în ideal şi metodă, repudiată de mine în procesul de conştiinţă ce mi l-am făcut în decursul anilor, este reafirmată recent de… Conştient de cele săvârşite odinioară împotriva ţării mele şi admirând cele ce văd împlinite în epoca actualelor prefaceri (socialiste), sunt fericit să mărturisesc ruperea mea definitivă de trecut şi vechile idei. Dorinţa sinceră de a contribui efectiv la opera de construire a României comuniste îmi este şi va fi mereu suportul moral al vieţii de acum!“

Apostrofat de călăul criminal Gheorghe Crăciun să-şi fixeze poziţia, Aurel State s-a ridicat anevoie şi, proptindu-se în cârje, i-a răspuns fără şovăire:

„Sunt destul de educat ca să mai am nevoie de aşa ceva!” “Şi aprins (mă făcuse bandit care nesocoteşte realizările regimului), strigai că nu mi-e teamă de el, şi dacă grija lui e să-şi dobândească epoletul de general, a mea este să rămân om, iar în privinţa realizărilor îngrămădirile de bolovani nu înseamnă nimic, atâta vreme cât oamenii sunt batjocoriţi ca în Aiud.“

În forfota ce s-a stârnit, un deţinut politic, tot mucegăit de închisoare, s-a repezit, i-a desprins mâna de pe cârje şi i-a sărutat-o. Acesta a fost eroismul suprem al lui Aurel State în faţa foştilor de tot felul, îngropaţi în mocirla nemerniciei şi decăderii umane.

„Zarul“ sorţii l-a făcut câştigător pe Aurel State, care s-a eliberat odată cu toată lumea, în 1964, dar cu fruntea sus.

Acum şi-a adus aminte de îndemnul lui Mateianu: „chiar gângav să spună ceea ce pământul tace“. Aurel State, ajuns în cârje acasă, s-a apucat să aştearnă pe hârtie, ca supravieţuitor, pentru „viitorul neştiut“. Şi a făcut-o cu dăruire şi a trimis manuscrisul în lumea liberă, mărturie despre ce a fost şi n-ar trebui să mai fie. Dar Securitatea, această instituţie barbară, a aflat şi a început să-l cheme şi pe el, şi pe Florin Fonea (fratele poetului), să-i toace ca la securitate şi să-i trimită să aducă manuscrisul lui şi al poeziilor lui George Fonea.

Din martie 1983 a început acest calvar şi, ajungând vestea la Paris, Remus Radina a făcut un apel intitulat „Jos mâinile de pe Aurel State“, pe care l-a adresat forurilor internaţionale, presei şi radiourilor din străinătate, care l-au difuzat.

Aceste monstruozităţi comise de mercenarii lui Ceauşescu au continuat până ce l-au omorât pe Aurel State şi l-au internat în stare gravă în spital pe Florin Fonea, care a avut acelaşi sfârşit tragic.

În timp ce manuscrisul zăcea uitat, prăfuit pe rafturile străine, Remus Radina, cu râvna şi tenacitatea cunoscută, a reuşit să recupereze perlele lui Aurel State şi să le boteze Drumul Crucii, un nume ce într-adevăr reprezintă viaţa acestui martir.

În timp ce Nicolae Constantinescu, directorul editurii Coresi, îl tipărise şi era la legat, în străinătate a ajuns vestea dureroasă că Aurel State a fost omorât de al treilea călău. După ce scăpase din ghearele lui Stalin, ieşise în cârje din cele ale lui Gheorghiu-Dej, a fost exterminat de Ceauşescu.

Apariţia cărţii Drumul Crucii a fost ca o lumânare aprinsă la căpătâiul lui Aurel State, iar la Bucureşti nici mort nu era lăsat să se odihnească.

Prietenii şi cunoscuţii au fost chemaţi şi avertizaţi să nu meargă la cimitir pentru a-l conduce pe ultimul drum. În schimb a fost prezentă Securitatea, care a filmat asistenţa, fără jenă, fără respect faţă de un om integru pe care l-a omorât. Au făcut-o pentru a intimida pe supravieţuitori aşa cum au făcut-o şi la moartea eroului George Fonea.

Două vieţi care şi după moarte i-au înfricoşat pe călăi. Şi nu au fost singurele.

Perioada dictaturii comuniste este plină de sânge şi de crime.

P.S. În Piteşti s-ar merita ca o stradă să poarte numele Aurel State.

Cicerone Ionițoiu

Aurel State – Cel din urmă cavaler

“Drumul crucii” avea să înceapă pentru Aurel State în beciurile Poliţiei din Cîmpulung. Directorul Şcolii Normale “Carol I” îşi luase mîna protectoare de pe cel mai bun elev al său, iar Siguranţa Statului credea că îşi face datoria. După o săptămînă de torturi, declaraţia a rămas însă aceeaşi: “Nu ştiu nimic”. Nici un cuvînt în plus. Doar privirea senină a celui ce a ştiut încă de la 18 ani că adevărata luptă nu e cu lumea, ci cu sine însuşi. Nici mai tîrziu, cînd călăii s-au schimbat şi torturile s-au perfecţionat, Aurel State n-a putut fi îngenuncheat. Aceeaşi privire senină şi acelaşi răspuns: “Nu ştiu”. Sau, cînd totuşi era limpede că ştie: “Ştiu, dar nu vă spun. Încercaţi să aflaţi de la mine!”. Şi Securitatea noului regim a încercat în fel şi chip, căci ea nu putea să creadă că există pe lume şi cavaleri de neînvins.

Aurel State nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde, dar nu s-a dat înapoi să sufere alături de cei ce, făcuţi din aceeaşi plămadă cu el, au mers, pe calea lor, spre aceleaşi idealuri: Neamul Românesc şi Credinţa în Hristos. Fiind un credincios discret, dar nedezminţit, viaţa lui s-a desfăşurat întreagă între icoana Mîntuitorului, la care se ruga maica bătrînă din Muscel, şi icoana României Mari, pe care feciorul din Godeni a purtat-o în inima lui pînă la moarte.

Atunci, în beciurile Poliţiei din Cîmpulung, concluzia a fost: suspect de legionarism, dar neincriminabil din lipsă de probe… Dosarul X.Z. 47…

Intrat în 1940 la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, este repartizat în Batalionul de Vînători de Munte de la Sinaia. În 1941 cere să plece voluntar pe Frontul anticomunist. Ia parte la luptele din Crimeea şi se numără, în anul următor, la loc de frunte, printre cuceritorii Sevastopolului. Pentru nenumăratele lui acte de eroism, este decorat mai întîi, ca elev-plutonier, cu Virtutea Militară, pentru ca apoi, avansat sublocotenent, să i se confere Ordinul Mihai Viteazul şi Crucea de Fier (cu frunză de stejar).

Dinapoi îl urmărea însă Dosarul X.Z. 47 (pe care între timp va apărea şi calificativul de “fanatic”), iar dinainte îi rînjea moartea. Nu s-a temut niciodată de ea, căci îl purta înainte “nevoia de a aprinde stelele pe cer”. Acolo, în “ciucurele Crimeei”, cade rănit în 1944, apărînd neînfricat fortăreaţa pe care o cucerise cu atîta vitejie. A ştiut să cîştige şi să piardă luptînd, cu demnitatea eroică pe care o purta în sîngele lui româno-macedonean.

În vara lui 1944 avusese loc marea trădare, la care a refuzat să fie părtaş, păstrîndu-şi onoarea militară, aşa cum a procedat toată floarea oştirii române. A urmat, deci, prizonieratul: ani lungi şi grei prin sălbăticiile asiatice, pînă la capătul lumii…

“În februarie 1949, Ana Pauker semnează în numele Guvernului Român o convenţie cu Uniunea Sovietică, prin care România acceptă ca cetăţenii români acuzaţi de «crime săvîrşite pe teritoriul sovietic» în timpul războiului să fie judecaţi în Uniunea Sovietică. Avînd această acoperire formală, autorităţile sovietice trec imediat la acţiune. În simulacre de procese, constituind cea mai flagrantă jignire posibilă adusă ideii de justiţie, toţi inculpaţii, fără excepţie, sînt condamnaţi la pedeapsa maximă: 25 de ani de muncă forţată. După condamnare, împreună cu camarazii lor germani aflaţi în aceeaşi situaţie, vor fi transportaţi în regiunea Vorkuta, una dintre cele mai cumplite insule ale «Arhipelagului Gulag», unde urmau să execute pedeapsa, muncind în minele de cărbuni.

Zona de lagăre de muncă Vorkuta se află în nordul Munţilor Urali, la poalele Munţilor Pai Noi, la 300 de kilometri dincolo de Cercul Polar şi la 300 de kilometri de ţărmul Mării Barents. Temperatura de minus 40 de grade Celsius nu este o excepţie. Dar mai ucigătoare decît clima şi munca forţată («cîrtiţe sub aurore boreale») a fost obligaţia deţinuţilor politici de a convieţui în aceleaşi formaţiuni de muncă şi în aceleaşi barăci cu deţinuţii de drept comun.

În timp ce guvernul comunist al României i-a abandonat total pe cetăţenii săi aflaţi în detenţie în Uniunea Sovietică, Konrad Adenauer, şeful guvernului german, întreprinde în zilele de 9-13 septembrie 1955 o vizită la Moscova, avînd ca unic obiectiv repatrierea celor peste zece mii de prizonieri de război germani condamnaţi în Uniunea Sovietică sub învinuirea de «crime de război». Insistenţele sale sînt încununate de succes. Obţine amnistierea lor, şi cum amnistia nu putea fi doar parţială, decretul îi va cuprinde şi pe prizonierii de război români. La sosirea în patrie, prizonierii de război germani vor fi primiţi aşa cum se cuvenea, ca adevăraţi eroi. Guvernul german le creează toate condiţiile, atît materiale, cît şi morale, de a-şi putea reface viaţa. Ce se întîmplă cu camarazii lor români? Pînă la frontiera Republicii Populare Române călătoresc ca oameni liberi, bucuroşi că-şi vor revedea patria şi familiile. La frontieră vor fi însă preluaţi în stare de arest de către Securitatea română şi încarceraţi la Jilava. Vor fi judecaţi din nou pentru aceleaşi capete de acuzare pentru care fuseseră condamnaţi şi apoi amnistiaţi în Uniunea Sovietică şi vor zace în temniţele comuniste pînă în 1964, cînd Gheorghiu-Dej a golit închisorile printr-un act de graţiere. Recunoştinţa patriei comuniste!” (Puncte cardinale, anul I, nr. 12, decembrie 1991, p. 5).

Ajunşi acasă,, eroii deveniseră “monştri” şi “bandiţi”. Ce să facă o lume de viermi cu cavalerii întorşi din Cruciadă?! Pe dosarul lui Aurel State, bunăoară, se pusese pecetea nesupunerii absolute: fanatism legionar!Iarăşi privirea senină şi răspunsul cavaleresc: “N-am fost legionar. Dar, dacă vă temeţi atît de tare de ei, vă rog să mă consideraţi unul de-al lor!”. Şi cavalerul crucii fu chemat să dea socoteală… Întrebări absurde şi grosolane despre oameni şi întîmplări din vremuri trecute (mai ales despre camarazii din lagărele sovietice, în frunte cu bunul său prieten George Fonea, poetul prizonierilor), chinuri fizice şi mai ales sufleteşti… Şi atunci, vai, răbdarea ajunse la capăt!Aurel State, interogat brutal de satrapul Gheorghe Enoiu, s-a aruncat, în plină anchetă, de la ultimul etaj al clădirii arestului din fosta stradă Uranus. Dar un înger îi cenzură saltul şi căzu în patru labe, ca o felină! “Am vrut să sar în gol, dar m-am împiedicat de aripa unui înger”, spunea. După opt luni de comă, cu 120 de fracturi în tot corpul, cu şuruburi şi plăci metalice pe sub piele, omul continuă să înfrunte istoria; frînt a fost, dar în-frînt – niciodată!

Abia în 1964 ieşi din bezna temniţelor, fără nici o pată pe suflet. De la el nimeni nu a reuşit să scoată nimic, prin nici un mijloc, aşa cum nu reuşiseră să scoată, de pildă, nici de la un Arsenie Papacioc, îngerescul duhovnic de la Techirghiol, sau de la un Alexandru Ghica, prinţul de sînge al demnităţii legionare.

Pe Aurel State l-au hărţuit neîncetat şi după aceea. Se înscrisese la Litere şi terminase primul (în 1970), căpătînd post de profesor de limba germană în Bucureşti (de pe care avea să se şi pensioneze). Avea rude sus-puse (un văr după mamă, Proca, chiar ministru al Sănătăţii), care nici în cele mai grele şi nici în cele mai destinse clipe n-au catadicsit să-i întindă vreo mînă de ajutor, grijulii ca nu cumva, avînd de-a face cu un “duşman al poporului”, să le zboare scaunul de sub fund… Dar Aurel State nu l-a vorbit niciodată de rău pe vărul său, iar cînd îl vorbeau alţii, indignaţi, îi lua mereu apărarea, pretinzînd că-l “înţelege”… Era structural incapabil să urască pe cineva, oricît rău i-ar fi făcut.

Îşi risipea puţinii bani cu generozitate, spre a-şi ajuta prietenii aflaţi în nevoie. Avea, ce-i drept, şi această mică trăsătură curioasă: dacă îţi împrumuta zece mii de lei, uita să ţi-i mai ceară înapoi; dar dacă îţi împrumuta zece lei, te bătea la cap să-i înapoiezi ori de cîte ori te întîlnea (“Măi Marcele, tu mai ştii că ai să-mi dai zece lei?”)! Lui îi ajungeau cîteva sute de lei pe lună. Suferind cu stomacul (avea să moară de ulcer perforat), mînca aproape numai pîine cu miere şi, uneori, pe lîngă ceai, şi ceva lapte. Cînd îi veni oferta unei pensii din Germania, ca deţinător al Crucii de Fier, o refuză cu nobleţe:

“Idealurile pentru care am luptat eu nu se pot plăti cu bani. Prea tîrziu şi prea nepotrivit v-aţi adus aminte de noi…”

Trăia singur într-o garsonieră de la marginea Bucureştilor. Traducea cu multă migală din germană şi rusă (Hans Magnus Enzesberger, Ciabua Amiredjibi etc.). Acolo şi-a scris şi cartea în care mărturiseşte despre sine şi despre lumea prin care a trecut. Ultimul ei titlu a fost Drumul crucii. Trei părţi convergente în el însuşi: experienţa frontului, experienţa prizonieratului la ruşi, experienţa temniţelor comuniste de acasă. Pentru această carte-mărturie fu hărţuit din nou (reuşise să expedieze o copie în Germania, unde a şi apărut, fără ca el să mai fi avut mulţumirea de a o vedea pînă la capăt tipărită).

La 17 noiembrie 1983 a pornit în ultimul său marş, spre Cer, să-şi închine spada Celui ce mizase pe el. Pînă în ultima clipă n-a fost auzit atribuindu-şi sieşi vreun merit. Îi plăcea să creadă că rugăciunile mamei sale îl salvaseră în toate împrejurările…

Oare cînd i se va retipări cartea în România (căci ediţia modestă, de la începutul anilor ‘90, a trecut, practic, neobservată)? Ce sublimă lecţie de rectitudine cavalerească poate afla în ea tînăra generaţie! Căci cine nu va căuta acolo “literatură”, va găsi în ea tot restul, cu asupra de măsură.

Un lucru e cert: că a cîştigat pariul.

În urma lui rămîne surîsul atotştiutor al Bunului Dumnezeu.

Marcel Petrișor

În celulă cu Aurel State

… Deci ședeam și dârdâind în celula mea când ușa se deschide și gardianul cel câinos îmi vorbește cu o voce mieros de blândă:

O să te bag în altă celulă. Vezi că acolo este schilodul ăla de-i zice State. S-a culcat pe jos și zice că va sta așa ca să moară. Nu vreau să am nici un necaz în schimbul meu. Dumneata ești om cu carte. Convinge-l să se ridice; eu mă duc să raportez colonelului toată tărășenia asta.

Sunt mutat, deci, în celula unde Aurel State era într-adevăr trântit pe spate în mijlocul celulei. Norocul lui era că nimerise într-una din celulele relativ ”calde” și care nu avea apă sau urină pe jos.

M-am prezentat și ne-am împrietenit repede, fiindcă Aurel era din Schitu-Golești, lângă Câmpulung Muscel și aveam o serie de cunoștințe comune.

Deși el nu se considera legionar (aplicând dispoziția că ofițerii nu trebuie să facă politică) era, evident, un simpatizant al nostru și avea mulți amici, ca Puiu Atanasiu, Popescu Vorkuta, toți legionari cunoscuți.

Aurel mi-a explicat că el a avut întotdeauna dreptul la pat, de la București, dar aici, la Aiud, fiindcă a avut o discuție aprinsă și contradictorie care l-a înfuriat pe Crăciun, acesta și-a abrogat puterea de a-i suspendat acest drept, care pentru el era esențial.

De altfel, a spus el, un vânător de munte este antrenat să doarmă pe pământul înghețat și nu odată am făcut asta în campania noastră contra bolșevismului.

Gardianul, desigur, s-a uitat prin vizetă și văzând că Aurel State nu se ridică, s-a dus și a raportat lui Crăciun, fără doar și poate. Cum este foarte probabil că acesta făcuse o ilegalitate luând dreptul la pat lui Aurel State, un drept care îi fusese dat de autoritățile superioare de la București, Crăciun s-a temut și a ordonat ca State să fie dus îndărăt în Zarcă, și lăsat acolo să stea lungit.

Și astfel am scăpat de o duzină de zile de izolare fiindcă am fost scos cu Aurel State și mutat cu el într-o celulă de la etajul Zarcei.

Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 394-395

Aurel State – un om martirizat care a îndurat chinuri de neînchipuit

Era către sfârșitul lunii decembrie 1962, când colonelul Crăciun pregătea ofensiva contra deținuților politici din Aiud. (…) Suntem duși la club – o sală mare, în care încăpeau sute de oameni. După prelucrarea severă încheiată cu amenințări drastice, suntem scoși cu zeghea pe cap și duși la zarcă.

Grupul de fantome din care făceam parte este condus la celula nr. 24 de la parter. Ne dăm jos zeghea de pe cap și ne vedem față către față. Nu era nici unul dintre cunoscuții mei. Cu excepția doctorului Busoicescu, care avea peste 60 de ani, totți eram tineri: doi foști studenți, un fost ofițer de rezervă, prizonier în Rusia, un țăran macedonean și eu, care contam tot ca student. (…)

Ultimul ”tânăr” era State Aurelian. După ce absolvă Școala Normală, face școala de ofițeri de rezervă de infanterie. Tânăr sublocotenent este trimis pe front. Cade prizonier la Sevastopol și atunci începe drama vieții lui State, mai întâi ca prizonier de război, ca deținut politic în Gulagul rusesc și apoi ca deținut în Gulagul românesc. (…) Fostul prizonier și deținut repatriat din Gulagul rusesc, încăput pe mâna Securității este martirizat și adus în pragul sinuciderii.

Datorită faptului că în prizonierat avusese atitudine dârză contra Anei Pauker, Valter Roman și a altor cozi de topor trădători de țară, a îndurat multe suferințe. Datorită eroismului său, K.G.B.-ul vroia să-l compromită sau chiar să-l lichideze. Pentru asta i-a înscenat proces și l-a condamnat la muncă silnică pe viață. Ca deținut, State a fost târât prin temnițele din Gulagul rusesc, unde a îndurat chinuri de neînchipuit.

Ca urmare a intervenției R.F.G. la Moscova pentru recuperarea nemților, românii au beneficiat și ei de clauză și au fost repatriați. Dar, repatrierea, pentru cei mai mulți, a însemnat intrarea într-un iad mai apăsător decât cel rusesc.

Așadar, bietul State, odată ajuns în patria pentru care și-a vărsat sângele apărându-i libertatea și demnitatea, este înhățat de Securitate și după dosarul semnat de Ana Pauker și Valter Roman este anchetat și torturat.

Simțind că cercul se strânge și există pericolul de a fi în situația să dea nume, a hotărât să se sinucidă pentru a-i salva pe cei vizați. Dar cum? Securitatea avea nevoie de date și State trebuia să trăiască să le furnizeze, așa că era păzit strașnic.

Găsise totuși o soluție. Tot ducându-l la anchetă, a observat într-un loc o scară de incendiu care dădea pe acoperiș. Într-o zi, când și-a dat seama că gura de pod era deschisă, a dat un pumn zdravăn în față sergentului care-l conducea, la trântit la podea și a rupt-o la fugă pe scară. A ieșit pe acoperiș și s-a aruncat cu capul în jos pe trotuar. N-a fost să moară. Închisoarea Uranus, unde se petrecea acțiunea, nu era prea înaltă.

La spitalul Văcărești, este adunat, cârpit, îndreptat și după luni de zile State era o alcătuire informă, la care numai capul cu ochii vii, vulturești, era normal. Un umăr mai sus, celălalt căzut, un picior mai scurt și țeapăn cu femurul intrat în bazin, câteva coaste rupte ieșite în afară. Mersul lui era un fel de salturi proptindu-se între două cârje. Te mirai cum de mai poate trăi. Trebuia să-l ajuți să se întindă pe pat sua să se ridice în capul oaselor; să-l ajuți să se așeze pe tinetă sau să-i ridici de jos un obiect pe care-l scăpase din mână. Orice mișcare forțată îi provoca dureri atroce.

Și frigul ne tortura… un duh de deznădejde parcă tot mai insistent se insinua în sufletele noastre. (…)

Îl ascultam pe State. În ciuda faptului că avea un trup schilodit și istovit, ochii îi erau vii, spiritul proaspăt și cald, înviorător și dătător de optimism. N-am surprins niciodată vreo umbră de pesimism sau răzvrătire împotriva destinului.

Trăiam într-o atmosferă de înaltă ținută spirituală, mai ales că era pe la începutul lunii aprilie și nu ne mai tortura frigul. Dimineața, după program, până către ora prânzului, fiecare era ocupat cu rugăciuni, cu meditații sau vreo informare. (…)

După masă, era timp rezervat pentru povești și convorbiri. Convorbirile cu State aveau pentru mine o valoare de balsam spiritual, un adevărat tonic. (…)

Dar într-o bună zi, era în Vinerea Patimilor Domnului, în seara zilei de 12.04.1963, ușa se deschide și gardianul îi ordonă lui State să se pregătească pentru izolare. Mi-am zis: ”Vor să-l omoare”. Dar nu mi-am dus gândul până la capăt, când l-au pe gardian spunându-mi: ”Și tu”. (…) Am pus mâna pe fruntea lui State, am făcut o scurtă rugăciune, l-am sărutat și am avut puterea să-i mai spun: ”Dumnezeu să te aibă în pază”. Gardianul a dat dovadă de omenie și n-a reacționat. Fără nici un cuvânt mi-a deschis și am intrat în altă celulă. (…)

Reflectând asupra evenimentului, am găsit tâlcul izolării lui State. Cu câteva zile în urmă, colonelul Crăciun, comandantul închisorii, trecuse din celulă în celulă. În cuvinte dure și amenințări ferme, a căutat să ne facă să înțelegem că nu vom ieși de acolo, dacă nu ne vom schimba atitudinea. Răspunsul nostru a fost tăcerea.

În urma grevei foamei și a stării sănătății, State a fost scos de la izolare și dus la infirmerie.

Prin anul 1967, student fiind, l-am întâlnit pe State Aurelian, care pe o motoretă triciclu se ducea la Universitate. Era student la facultatea de litere…

Mărturia lui Nicolae Zârnă – Din documentele rezistenței, nr. 6, A.F.D.P.R., București, 1992, pp. 279-286

Aurel State – omul care a scris o pagină glorioasă în istoria poporului român

Pușcăria Aiudului îi cunoștea pe Nae Cojocaru și pe Aurel State ca pe doi inși pe care nici Nordul Siberiei lui Stalin, nici torturile anchetatorilor români după aducerea în țară, nici argumentele ”științifice” ale lui Maromet, Goiciu sau Gheorghiu – directori notorii de pușcării – nu-i putuseră convinge să-și facă autoanalize critice, reeducări, cereri de clemență, sau să regrete că fuseseră, sau mai erau încă, legionari.

Crainic îi știa și el, căci, în Aiud, cine nu auzise de ei? Doar nea Petrică Țuțea era dintr-un sat aproape lipit cu al lui Aurel State, așa că cine-l cunoștea pe Țuțea, îl cunoștea și pe State. Iar cine-l cunoștea pe State, îl cunoștea și pe Nicolae Cojocaru, cu toate că acesta era dobrogean.

Epopeea lor siberiană îi înfățișase ca pe doi siamezi, iar NKVD, neștiind cum să scape de ei, deși-i condamnase la moarte albă, în temnițele Nordului de gheață, unde intemperiile nu reușiseră să-i răpună, îi livrase Securității românești. Învinuirea: crimă de război, pentru care urmau să plătească în țară.

Și-au plătit-o cu vârf și îndesat. Într-un mod de legendă, în care, pentru amândoi, miracolul se împletise de multe ori cu norocul. (…)

[La Aiud, Nae Cojocaru] fu pus sau sfătuit de prieteni ”înțelegători” să-și facă autoanaliza.

– Ce să-mi fac? se miră el, atunci când unul se dăduse mai aproape de el ca să-l convingă. Autoanaliza? Ce-o mai fi și aia?

– Ai să vezi tu, Nae! îi strigă Aurel State, strecurat printre cei care se adunaseră să-l vadă și să-l audă.

Și ochii lui se-nfipseră în cei ai lui Nae ca două fulgere, așa că Nae se întrebă ce voia, oare, să-i comunice tovarășul de ”baladă siberiană” cu care nu se mai văzuse de când fusese aduși din prizonieratul rusesc.

Dar ce voia să-i spună State nu mai apucă să audă, căci grupul adunat în jurul lor fu spulberat de gardieni și fiecare fu dus spre ”locul” dinainte stabilit. Nae Cojocaru la celular și Aurel State la Zarcă, la recalcitranți, la fanatici, la ”neînțelegători”.

Privilegiile unor deplasări în închisoare, ca pentru Țuțea, Pandrea, Crainic, Gyr și încă unele ”mărimi” nu le aveau și muritorii de rând.

Dar pe Aurel State nu-l priveau privilegiile altora. Îl obseda doar Nae Cojocaru.

Ce se va alege de el văzând ce i se ”oferă” și prin ce trebuie să mai treacă? Va rezista oare noilor tentații ale Aiudului? Cântecelor de sirenă ale celor de mai sus decât Crăciun, sau va cădea înfrânt, la limita puterilor sale atât de încercate?

Știa doar prea bine că omul este o cantitate finită de posibilități. Lunga-i experiență de front și de prizonierat îl învățase multe…

Plecase pe frontul de Răsărit ca voluntar, la vârsta de 20 de ani, cu gardul de sublocotenent de infanterie. Își amintea, răscolindu-și trecutul, că un colonel profesor la școala militară le spusese odată infanteriștilor: ”Voi, dragii mei, voi, infanteriștii, aveți onoarea să priviți, primii, dușmanul în ochi!”

Cumplită onoare! Avusese parte de ea de atâtea ori, ca și de ochii atâtor dușmani – ruși, uzbeci, mongoli, ucraineni, bașkiri, ciucci… Ba chiar și de evreii unui politruc, la asediul Sevastopolului. Și ce reacții diferite, la fiecare! Tăcere la unii, tristeți la alții, disperare la mulți, încercări de sinucidere, și multe blesteme la adresa politrucilor care-i împingeau de la spate, aruncându-i în luptă.

Foarte puțini avuseseră curajul să înfrunte umilința prizonieratului cu demnitate și resemnare. Stări pe care le trăise și le încercase și el de atâtea ori. (…) Și pe el favoarea sau norocul îl condusese pe drumul prizonieratului.

Spre nordul înghețat al Vorkutei (din fericire mai apropiat decât Kolîma), apoi spre arșița de foc a deșertului Karaganda, în care erau altfel de lagăre. Îngheț în cele din Nord, cu istoveală în minele de turbă, iar în cele din Karaganda cu sete, foame, sudoare și disperare.

Pe toate le încercase și din toate gustase, dar nu după pofta inimii lui, ci după cea a învingătorilor…

Câte anchete, în acele spații nesfârșite, câte greve ale foamei și câtă luptă cu aparatul represiv care-i stigmatizase drept ”criminali de război”.

Pentru ca, în final, livrați patriei mame (după cinci spre zece ani de prizonierat), să-nceapă calvarul Gherlei, al Jilavei și al Aiudului, cu tot suplimentul de tortură al anchetelor autohtone.

De departe cel mai greu, pentru că, voind să-i pună capăt, într-o zi, sărise-n gol de pe acoperișul Uranusului (planeta penitenciară de pe strada bucureșteană cu același nume), pe caldarâmul de beton al curții interioare.

Peste o sută de fracturi de oase, în tot corpul. Luni de comă până la un nou proces, cu pedeapsă de ispășire. Nu scăpase de nimic și trecuse prin toate cu capul sus. Nu coborâse nici o clipă ștacheta de ”cavaler fără frică”: nici în Nordul Siberiei, nici în deșertul Karagandei și nici atunci când, sprijinit în două cârje mizerabile, se târa prin curțile Aiudului, de la Zarca unde era izolat, până la ședințele deschise ale celor ce înțeleseseră să-și facă autoanaliza. Exemple de supunere și de capitulare care nu-l puteau strămuta dintr-ale sale. Își dăduse sângele pentru Patrie și nu mai avea nici un rost să verse și cerneală pentru ea.

Rezistase la atâtea, pe meridiane îndepărtate, doar nu era să capituleze la Aiud! Să le dea dreptate celor care n-o aveau? În nici un caz! Curtea supremă pentru el era Judecata din Urmă: Judecata Absolută din care, după saltul în gol, zărise ceva: un fel de consiliu la care fusese dus, străbătând o ceață de Geneză, de către o ființă nevăzută, până în fața unor bătrâni cu incerte bărbi albe. Un singur glas auzise: ”Pe acesta, duceți-l jos, nu i-a sosit vremea!” Nu putea uita această hotărâre și mult îi dăduse de gândit.

Dar numai lui, nu și lui Nae Cojocaru la care ținea atât de mult și pentru care se și frământa. Putea-va trece cu bine ispita? Îl mai țineau oare puterile atât de slăbite de ultima încercare de la Gherla? și cum să-l ajute, în cazul în care…?

Administrația nu-i lăsa împreună și se temea. Se temea, pentru că, în singurătate, chiar și eroul poate cădea. Doar sfinții nu, dar… Nae nu intra în categoria lor. Din omul viu, ar fi fost o greșeală să-și facă idol. Nici din sine nu-și făcuse, necum din cine l-ar putea dezamăgi. De aceea se temea…

Și se temu până ce, într-o bună zi, se pomeni cu Nae în celulă. Îl trimisese administrația ca să-l convingă pe el, Aurel State, să cedeze, să înțeleagă și să-și recunoască greșeala de a fi fost legionar și luptător pentru Hristos.

De cum îl văzu în celula lui, Aurel îi înțelese rostul vizitei. Nu spuse nimic și așteptă să deschidă Nae gura.

Doar că Nae, în loc să vorbească, sări la el plângând și-l îmbrățișă. Iar Aurel, proptindu-se în cele două cârje ce-l susțineau, îi întinse obrazul. Prea-i era drag și prea multe înfruntaseră împreună!

– Iartă-mă! spuse Nae. N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrățișez și să recunosc că m-ai depășit. Vorkuta și Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma mea…

Când Simion Ghinea îi aduse la cunoștință lui Petre Țuțea ce se întâmplase la întâlnirea dintre Nae Cojocaru și Aurel State, bătrânul exclamă:

”Ăștia doi, da! Au scris o pagină glorioasă în Istoria poporului român!”

Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 157-164

Surse: Cuvântul Ortodox

MĂRTURISITORII