Dumitru Uta si sotia sub filajul Securitatii
Dumitru Uță – Veșnică pomenire! (+ 05 Februarie 1980)
”Tata ne-a purtat de grijă și după moarte”
“După ce-a murit tata, mama a purtat doliu 20 de ani. Se ruga foarte mult pentru noi și pentru sufletul lui. L-a iubit mult. În primul an m-a impresionat că mama îl visa des, vorbea cu tata și ținea să-mi povestească dimineața ce-i spunea. Își nota visele într-un carnețel. Aveam senzația că tata ne poartă de grijă zi de zi prin vise. A fost un an de revelație pentru mine, prin intervenția lui directă.
Cât a trăit, tata nu mi-a spus niciodată direct să mă fac preot, deși am înțeles de-abia după moartea lui, că își dorea asta foarte mult. Nu-mi spunea decât să învăț, să-mi fac o cultură generală solidă și să pun accentul pe limbile străine, la care mă ajuta mereu. El și-a dorit să urmeze pe lângă Medicină și Teologia, dar cererea i-a fost respinsă pentru că fusese deținut politic. Mama m-a sfătuit să urmez Seminarul, în amintirea lui, dar din cauza detenției tatălui aveam probleme la înscriere. Atunci, tata i s-a arătat în vis și i-a spus:
”Mergi la Piața Galați, la un preot cu barba lungă, acela te va ajuta!”.
Mama avea serviciu, nu avea prea mult timp la dispoziție. A căutat câteva săptămâni în bisericile de lângă Piața Galați un preot cu barba lungă, dar nu era nici unul. Tot umblând, a ajuns și la Biserica Silvestru, acolo l-a întâlnit pe Pr. Prof. Constantin Galeriu. Nu-l cunoștea. I-a spus că a trimis-o soțul ei și că îl căuta de mai multe săptămâni. Părintele s-a mirat foarte tare când a aflat toată povestea, dar a ascultat-o cu atenție și a înțeles că e vorba de ceva providențial. A îndrumat-o ce să facă și cum să procedeze pentru ca să nu am probleme cu înscrierea la Seminar. Am intrat la Seminar chiar în acel an. Apoi ne-am apropiat foarte mult de părintele și l-am iubit și luat ca model, deși astăzi nu mai este printre noi, căci s-a mutat la Domnul. (…)”
(Pr. Mircea Uță – material despre dr. Dumitru Uță pregătit de Ioana Alina Dida)
Foto si text: CNSAS / Fericiti cei prigoniti
Video: Andrei Talmaciu / Blogul Ortodox Unitatea
Dumitru Uță, erou și sfânt al temnițelor comuniste
A venit pe lume la 11 decembrie 1915 în localitatea olteană Caracal, dintr-o familie de buni creştini, Dumitru și Păuna, alături de alţi 14 fraţi.
Tânărul Dumitru urmează școala în orașul natal și ultimii doi ani de liceu în Cluj, unde îl va cunoaște pe marele doctor și savant Iuliu Hațieganu, pe atunci rectorul Facultății de Medicină și Farmacie, care îl va găzdui și care mai târziu îi va deveni mentor. Doctorul Hațieganu este cel care îl va îndruma pe Dumitru Uță către Medicină, însă acesta nu va apuca să termine facultatea, deoarece va fi arestat pentru convingerile sale politice.
„NUMAI AȘA VOM ÎNVINGE!”
Timp de 23 de ani, Uță a trecut prin mai multe închisori, dar cei mai mulți ani i-a petrecut la Aiud, unde a devenit cea mai populară figură, datorită actelor sale de sacrificiu. Încă de când a pășit pentru prima dată pe poarta penitenciarului, el a realizat că „aici, în închisoare, avem doar credința în Dumnezeu și voința de a lupta – numai așa vom învinge”, cum i-a și mărturisit unui fost deținut. În lucrarea „Amintiri din întuneric”, preotul Nicolae Grebenea spune despre doctorul Uță că „era neobosit. Eram în temniță câțiva preoți, însă nu eram noi ca samarineanul milostiv care spăla cu untdelemn și vin rănile celui căzut între tâlhari, ci el – doctorul Dumitru Uță. Și le făcea pe toate cu un suflet smerit. În lungul timp al detențiunii mele, nu am întâlnit un alt om mai devotat cauzei altora ca el. Rămăsese un model ales de dăruire, de jertfă și dragoste pentru ceilalți”.
DOCTORUL FĂRĂ DE ARGINȚI, MĂRTURISITORUL DUMITRU UȚĂ
TOATĂ LUMEA TEMNIȚEI ÎI CEREA AJUTORUL
Până în 1948, Dumitru Uță este considerat doctorul închisorii. Monahul Marcu de la Mănăstirea Sihăstria își amintește că, „după ce l-a vindecat de tifos pe directorul închisorii de la Aiud, maiorul Mareș, Uță a devenit vocea cea mai cu greutate după director, și asta până în ’47-’48. Așa avea voie să iasă oricând dorea din penitenciar pentru a face rost de medicamente și altele și se întorcea de fiecare dată încărcat și cu sacii plini. Toată lumea temniței îi cerea ajutorul, gardienii și toată funcționărimea îl chemau frecvent chiar și acasă pentru feluritele probleme ale rudelor și cunoscuților lor”.
Doctorul Uță își fabrica singur tot felul de instrumente chirurgicale – pense, bisturie etc. – cu care opera după gratii. „Au fost cazuri când studenți sau doctori de la București au ajuns la Aiud ca să învețe de la el medicină”, relatează fiul său, preotul Mircea Uță. Însă admirabilul doctor nu se mulțumea doar să vindece răniții și bolnavii, ci căuta să nu le lipsească nici hrana sufletească deținuților: cartea. „El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile fiecăruia. Și nimeni nu era uitat. Era deosebit de credincios și căuta mai ales cărți cu subiect religios. Le cerea celor de acasă să aducă astfel de cărți”, adaugă și Virgil Maxim.
Părintele Mircea Uță, fiul
DIN DRAGOSTE PENTRU OAMENI
Permanent în geanta în care își ducea puținele medicamente, pe care numai el știa cum reușea să le dobândească, se găsea pentru cei lipsiți și o bucată de pâine. „Pe foametea ce bântuia la Aiud pe vremea aceea, găseai ca prin minune la Dumitru Uță și o fărâmă de mâncare. Când mâncarea din penitenciar era mai substanțială, el își primea porția și fugea repede cu ea la câte un bolnav. Nu știu dacă și când mânca și el. De multe ori m-am întrebat de unde a avut atâta rezistență și atâta putere”, spune Dumitru Lungu.
Prin anii 1946-1947, veneau țăranii din satele învecinate închisorii și se rugau de director să-l lase pe doctorul Uță să meargă și la ei în sate, pentru că auziseră prin gardieni de minunile acestuia. „Până la venirea comuniștilor la cârma țării, Uță și-a putut desfășura activitatea medicală și în închisoare, și în afara ei. Având solide cunoștințe în domeniu, era solicitat atât de nobilitățile orașului, cât și de oamenii obișnuiți. Din ‘48 a stat în Zarca, clădirea celor care nu cooperau cu comuniștii. Aici regimul era mult mai aspru, izolare totală, întuneric și bătăi foarte dese”, mai explică Dumitru Lungu în „Lupte și temnițe”.
Doctorul Dumitru Uță avea o credință de nezdruncinat. Ținea cu evlavie post și dădea celorlalți colegi ai săi de suferință bucățica de carne ce se întâmpla să vină mai întotdeauna în zilele de miercuri și vineri.
Tablou comemorativ dedicat Veronicăi Uță, expus la Biserica unde slujește Părintele Mircea Uță, Parohia Apărătorii Patriei II București
RENUNȚĂRILE SALE LA SINE AU DAT VIAȚĂ MULTORA
„În 1960, deoarece urma să fiu eliberat, i-am propus să fac recurs, să i se rejudece procesul și cu siguranță că ar fi fost eliberat. Doctorul Uță s-a opus categoric. Argumentul său era că nu putea lăsa bolnavii, spunând că în închisoare poate salva vieți omenești, pe deținuți nu îi ajută nimeni și că e fericit că îi stă în puteri să facă acest lucru”, povestește Dumitru Lungu, unul dintre cei întemnițați alături de doctorul Uță.
În 1964 a fost eliberat. De-a lungul celor 23 de ani de detenție, Uță a contractat un TBC și o ciroză hepatică. Bolnav fiind, după ieșirea din închisoare, acesta a fost internat pentru doi ani la spitalele din Cluj și Borșa, pentru a-și reface sănătatea. După ieșirea din spital, acesta va pleca la București, la fratele său, Constantin.
Din 1967, Dumitru Uță va fi încadrat ca asistent medical la Spitalul de Neurochirurgie din Capitală. „Deși i s-a refuzat dreptul de a-și lua licența, colectivul spitalului îl numea doctor, datorită capacității sale. De la Sfânta Liturghie lipsea doar când era de gardă la spital. Mânca puțin și postea mult. Mereu ne întrebam cum poate un om care fusese chinuit în închisoare mai mult de două decenii să aibă un organism atât de puternic”, povestește fiul său, părintele Mircea.
Poezie scrisă de Veronica Uță, soția mărturisitorului Dumitru Uță (click pe poză pentru a vedea fotografia la o scară mai mare)
„L-AM AȘTEPTAT TIMP DE 17 ANI PE CEL CARE AVEA SĂ-MI FIE SOȚ”
Tot din rânduiala cerească, Veronica Motolea, o elevă pe care Uță o cunoscuse cu mult timp în urmă și care se îndrăgostise iremediabil de el, este cea care i-a purtat vie amintirea în sufletul său, de-a lungul acestor ani. „În 1947 am venit la unchiul meu Raica, contabil la Penitenciarul Aiud. Unchiul avea doi copii, care s-au îmbolnăvit și așa l-a chemat pe doctorul Uță, ca să îi trateze. Așa l-am cunoscut. În închisoare, doctorul citise foarte mult, căpătând cunoștințe solide în toate domeniile și ajungând să cunoască 6 limbi străine. Odată, pe când îmi pregăteam lecțiile, s-a uitat în cărțile mele de franceză și germană și s-a oferit să mă ajute. Meditațiile au continuat și după ce verișorii mei s-au făcut bine”, spune aceasta.
Articol de Ilie Alexandru (publicat și in Ziarul Lumina)
Preluare: MARTURISITORII
Ascultati si Pr. Mircea Uta & Corala Ambroziana & Corul Sanctus Ambrosius – Vin colindatorii
Versuri: Radu Gyr; Muzica: Tudor Gheorghe;
Orchestratia: ing. Cătălin Colezea
