Într-o duminică dimineața – se auzeau clopotele bisericilor din oraș – ne-au scos pe toți, au mai adus din celular, din secții, din fabrica, în jur de 2000 de oameni. În “bomba” în care se făcuse trierea noastră în 1959 se adunaseră bănci, iar pe o platforma de scânduri mai ridicată, masa prezidiului, la care după ce s-a umplut sala au luat loc Crăciun, doi civili foarte eleganți, ofițeri și nelipsitul “Rodica”, secretar.

Au fost aduși cei din Zarcă și puși în primele rânduri. Niște umbre printre care prințul Ghica și alți fruntași ai vieții politice din 1940.

De o parte, puterea reprezentată prin colonelul Gheorghe Crăciun și de cealaltă, un fost demnitar, un prinț a cărui demnitate n-a putut fi îngenunchiată în 20 de ani de suferință. Alexandru Ghica fusese șeful Siguranței statului în timpul guvernării legionare. Primul, comunist pus unde era de către partid, iar celalat convins de noblețea cauzei pentru care purta lanțuri din 1940. Era deci de 21 de ani la Aiud.

Crăciun: – “Ați vândut țara nemților! Ați trădat interesele poporului român!”

Ghica: – “Și voi rușilor! Noi le-am dat nemților grâu și petrol, voi ați vândut sufletul neamului! Vă va judeca istoria. Aș vrea să trăiți până atunci, să vedeți cum vă vor blestema fiii și nepoții că ați fost slugile diavolului de la răsărit!¹Comunismul e o utopie, d-le colonel! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminați, dar veți fi blestemați, din neam în neam, de copiii și nepoții voștri, cărora le-ați închis ochii de dragul unei idei sortită eșecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!²”

Crăciun: – “Deținut Ghica! Nu mai ești șeful siguranței statului! Când vorbești cu mine să stai în poziție de drepți!”

Ghica: – “Tu ar trebui să stai în genunchi în fața acestei mulțimi de martiri, care duc crucea unui neam, pe care voi îl răstigniți în fiecare zi de peste 20 de ani!” ³

Se ridicase drept, alb, demn și în clipa următoare la un semn al lui Crăciun a fost ridicat.

A fost scos din adunare, dar din ușă s-a întors și a strigat:

“- Prefer să mor aici, decât în libertatea voastră!⁴”

O mână i-a acoperit gura. Ca el au mai fost câțiva pe care nu i-au mai adus la mărturisirile ce se făceau.

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, p. 93)

Notă la titlu: Titlul articolului nu este unul forțat, artificial, ci este chiar titlul dat de autor în carte. Ilie Tudor așa la perceput, așa l-a simțit pe prințul Ghica, ca fiind sfânt, deci experiența personală a autorului ar trebui să ne dea de gândit.

1. Observăm câtă luciditate a dobândit prințul Ghica în toți acești ani de temniță, luciditate care depășea condiția de moment a prigonitului și a prigonitoului. Mai mult decât atât, mărturisirea s-a dovedit a fi profetică deoarece colonelul Gheorghe Crăciun a apucat să trăiască până la dărmarea comunismului, și să vadă căderea în dizgrație a tuturor comuniștilor în ochii generațiilor următoare.

Totodată, această mărturisire a prințului, pe lângă caracterul ei profetic, arată și curajul neînfricat de a rosti adevărul cu prețul vieții deoarece câteva zile pedeapsă cu izolarea, după atâția ani de temniță, puteau însemna chiar moartea.

2. Aici se poate surprinde iubirea de vrăjmași a prințului Ghica, cea mai înaltă treaptă a iubirii creștine. ”Noi cei de aici vă iertăm” este iertarea pe care prințul Ghica o acordă asupritorilor săi chiar în acel moment, în numele tuturor deținuților, în prigoniri fiind încă, la fel cum Hristos Domnul și-a iertat vrăjmașii, răstignit fiind pe cruce. Totuși este drept că ”istoria nu iartă” pentru că oricâtă iertare ar primi un prigonitor, el va cădea în dizgrația generațiilor viitoare atâta timp cât nu și-a însușit pocăința, deci iertarea acordată de întreaga Biserică. Apoi, în istorie, memoria martirilor este și ea o formă de justiție față de cei care i-au martirizat.

Pe de altă parte, prevestirea sentinței dată de generațiile viitoare poate fi interpretată și ca o ”palmă rece” prin care prințului Ghica a încercat să-și trezească prigonitorii la realitate, de a-i determina să se desprindă de ateism și ura luptei de clasă care i-a orbit, pentru ca prigonitorii să realizeze că ideologia comunistă este una sortită eșecului indiferent de aparența victoriei de moment.

3. Prin aceste cuvinte, prințul Ghica se face apărător al tuturor mărturisitorilor din temnița Aiudului, a căror demnitate era sistematic călcată în picioare de colonelul Gheorghe Craciun.

4. Prințul Ghica era conștient că România la acea vreme era defapt o temniță mai mare decât cea de zid, așadar o pseudo-libertate. Despre tragismul acestei situații va da mărturie Ioan Ianolide în memoriile sale: ”Acum părăseam cu toţii temniţa, slabi, zdrenţăroşi, murdari, umbre ale celor ce fusesem cu 20 de ani în urmă. Mulţi au plecat pe tărgi fiind bolnavi. Toţi arătam jalnic. Aşteptam în fiecare staţie să ne aresteze şi să se termine gluma asta proastă dar ne înşelam: mergeam de fapt spre temniţa cea mare. Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!”

Fericiti cei Prigoniti

MARTURISITORII

Cititi si: