S-a născut la 24 decembrie 1896 în Bucureşti. A urmat liceul în Ploieşti, pentru ca în 1916 să fie incorporat şi trimis pe front, cu gradul de sublocotenent. Este demobilizat în 1920 şi se întoarce în Bucureşti pentru studiile universitare. Din cauza greutăţilor materiale, tânărul Teodorescu renunţă la studii şi în 1922 pleacă la Constanţa, unde intră în Serviciul Maritim Român, pe un post de ofiţer-asistent. Face lungi şi dese călătorii, dobândind astfel o solidă cultură tehnică. În 1924 revine la Bucureşti, unde un an mai târziu intră în gazetărie cu numele de Sandu Tudor. Se apropie de revista „Gândirea”, condusă de Nichifor Crainic. Mai târziu, George Călinescu îl va considera pe Sandu Tudor „poetul oficial al Gândirii”.

Se apleacă tot mai mult asupra poemului creştin, încât în 1927 scrie „Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov”, pe care îl publică cu sprijinul lui Tit Simedrea, Arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. În acelaşi an, la recomandarea lui Gala Galaction, Sandu Tudor pleacă la Chişinău pe postul de subdirector al Internatului teologic. După doar câteva luni, revine în Bucureşti pentru a ocupa postul de secretar al Oficiului universitar. Tot în această perioadă obţine licenţa în teologie.

În 1929, face o călătorie la Muntele Athos, unde vieţuieşte câteva luni. Îşi găseşte o călăuză duhovnicească în persoana unui călugăr îmbunătăţit, de la care înţelege trăirea autentică în Duhul Sfânt. Începe să cunoască şi se simte atras de Rugăciunea Inimii. Revenit în ţară, doreşte să descopere tradiţia isihastă din spaţiul românesc. Aici este ajutat şi de unii intelectuali ai vremii.

Despre această căutare, Sandu Tudor spune: „Viaţa duhovnicească nu este nici nouă, nici veche, e veşnică asemenea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. Vremea de acum pare că nu poartă semnele adevăratei duhovnicii. Dăinuieşte mai mult o «preocupare», o mirare, nu o trăire în cele sfinte. Şi tu, întrebătorule, care vrei să afli o întrebare de viaţă, fără a fi profet, deschide cartea de sfârşit a Evangheliei. Prin slovele ei vei urca şi vei vedea departe ceva din sângeriul amurg al celei din urmă înserări a Apocalipsului. […] Să nu ne minţim. Există şi o spiritualitate a Celui întunecat, foarte asemănătoare cu cea a Hristosului. Ea se apropie mai puternică ca oricând. Cu cât lumina creşte, cu atât şi umbra e mai neagră. […] Dacă ne este dat ceva nou pentru cei ce voim să slujim Semnul Răstignirii, nu este o nouă spiritualitate, ci o nouă pocăinţă voinică şi aspră”. Este tot mai convins că răspunsurile la problemele duhovniceşti ale timpului său se regăsesc în descoperirea Tradiţiei.

În 1930, Sandu Tudor se desparte de „Gândirea”. Prin ideile sale politice, pe care nu le-a dezvoltat, dar le-a conturat prin articolele sale de analiză, Sandu Tudor a încercat să se situeze între cele două extreme politice de la acea vreme. În 1939 este mobilizat, iar mai apoi trimis pe front. În august 1943, Sandu Tudor participă la prima retragere spirituală, găzduită de către Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei, în Palatul Mitropolitan din Cernăuţi. La întâlnire participă şi alţi intelectuali, precum: Nicolae M. Popescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Petru Manoliu şi Benedict Ghiuş. Sandu Tudor susţine o prelegere cu titlul: „Rugăciunea Inimii şi Sfântul Isihie”. Tot acum se înfiripă ideea formării unui grup de dialog teologic între clerici şi intelectuali.

Un an mai târziu, după demobilizare, Sandu Tudor se hotărăşte să se lepede de lume, pentru a se retrage în spaţiul monahal, şi să concretizeze ideea formării unui grup de descoperire a tradiţiei isihaste. Îşi găseşte loc în mijlocul Capitalei, în turnul clopotniţă al Mănăstirii Antim, într-un aşezământ destinat cazării studenţilor monahi la Teologie. Era locul propice pentru formarea Asociaţiei „Rugul Aprins”, împreună cu prietenii săi Benedict Ghiuş şi Alexandru Mironescu. Treptat, acestei idei i se vor ataşa şi alţii. De asemenea, participă la restaurarea bisericii Mănăstirii Antim, pentru care îşi oferă întreaga avere. Începe seria conferinţelor duminicale în biblioteca mănăstirii şi a serilor duhovniceşti de peste săptămână. 

În 1945, de Duminica Rusaliilor, împreună cu Benedict Ghiuş şi Alexandru Mironescu, la Cernica, Sandu Tudor îl descoperă pe protoiereul Ioan Culâghin, duhovnicul fostului Mitropolit Nicolae al Rostovului, refugiat din calea ofensivei societice. De la acest preot rus, cei trei entuziaşti ai Rugului Aprins primesc binecuvântarea şi înţeleg practicarea Rugăciunii inimii. Duhovnicul este chemat la Bucureşti, periodic, să participe la conferinţele de la Antim. Acestor manifestări se adaugă şi alţi clerici şi intelectuali de înaltă ţinută, precum: părintele Dumitru Stăniloae, Paul Constantinescu, Olga Greceanu, Mitropolitul Tit Simedrea, Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Virgil Stancovici, Ion D. Ştefănescu, Haralambie Vasilache, Mihail Avramescu şi mulţi alţii. Se creează o autentică emulaţie intelectuală de cunoaştere isihastă. Totodată, sunt atraşi tineri care să se iniţieze în tainele isihasmului, printre care se numără: Leonida Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Felix Dubneac, Roman Braga şi alţi studenţi de la facultăţi bucureştene.

Această atmosferă culturală şi religioasă este curmată la presiunea Ministerului Cultelor, când stareţul Antimului este schimbat (martie 1948). Era previzibil, deoarece încă din octombrie 1946, părintele Culâghin fusese reţinut în vederea „repatrierii” în Uniunea Sovietică. Conferinţele sunt interzise. Membrii grupului nu renunţă la a se întâlni, măcar la slujbele din biserica mănăstirii. Cu toate riscurile, unii mai poartă dialoguri duhovniceşti cu părinţii din Antim.

La 3 septembrie 1948, Sandu Tudor este tuns în monahism pe seama obştii Mănăstirii Antim de către Arhiepiscopul Firmilian al Craiovei, primind numele de „Agaton”. Însă, la 10 decembrie 1949, Agaton Sandu Tudor pleacă la Craiova, unde Mitropolitul Olteniei îl chemase pentru „lucrări de editură”. Câteva luni mai târziu, în căutarea isihiei, Agaton Sandu Tudor este închinoviat la Schitul Crasna, judeţul Gorj. Alături de el mai vieţuiesc Adrian Făgeţeanu, Antonie Plămădeală şi Paulin Lecca. La 12 martie 1950, „având o pregătire teologică şi o aleasă trăire călugărească, precum şi o ucenicie de cinci ani de zile la Sfânta Mănăstire Antim‑Bucureşti”, Agaton Sandu Tudor este hirotonit ieromonah şi hirotesit duhovnic de către Mitropolitul Firmilian în Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru” din Craiova. O lună mai târziu, părintele Agaton este numit stareţ la Crasna.

Însă la 29 iunie 1950 este arestat de Securitate, pentru presupuse „ilegalităţi pe frontul de est”. Este condamnat la 2 ani închisoare corecţională. Cunoaşte penitenciarul de la Jilava (iulie 1950), apoi coloniile de muncă de la Poarta Albă (mai 1951) şi Culmea (1951). Virgil Maxim l‑a întâlnit pe Sandu Tudor la Jilava, de la care ne‑a rămas o mărturie: „Cel mai deosebit om pe care l‑am întâlnit, în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viaţă plină de experienţe lumeşti, ca Fericitul Augustin, văzându‑şi goliciunea lumeştilor apucături, s‑a călugărit. ş…ţ La Jilava ne‑am cunoscut întâmplător. Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu. Primăvara începuse la Jilava cu un antrenament al deţinuţilor, cu scopul de a‑i face capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic, se efectua în jurul Reduitului o plimbare de aproximativ două ore. Dar ce plimbare?! 3.000 de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de gârbace şi arme. Mulţi cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor şi, ţinându‑i în braţe, îi purtam între noi, ferindu‑i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau asupra noastră lovind la întâmplare. Într‑una din aceste zile de teroare, când şi soarele ardea dezlănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoana şi mi‑am dat seama că va cădea din moment în moment. I‑am prins braţul şi, după ce s‑a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când, m‑am uitat la faţa omului, să‑i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care‑mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimţind loviturile pe care le primeam. Când, sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau să‑i calce şi să‑i zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupându‑le membrele, spărgându‑le capetele sau burduşindu‑le spinările cu cizme, după cum îi lăsa inima. Cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu‑ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia sa, cu orice prilej, îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţă şi‑mi mărturisea că nu a fost un tânăr cuminte, nici bărbat cinstit, şi că numai Dumnezeu l‑a scăpat din amăgirea diavolească: «Orice vei auzi rău despre mine să crezi, pentru că am fost un mare păcătos»”. La 9 februarie 1952 este eliberat.

După eliberare, părintele Agaton se întoarce în Oltenia. Pentru că are stigmatul de fost deţinut politic, este nevoit să plece în altă mănăstire. În septembrie 1952, merge la Sihăstria Neamţului, de unde la 15 noiembrie 1953 ajunge la Slatina, respectiv la Schitul Rarău. Primeşte schima monahală devenind ieroschimonahul Daniil de la Rarău. În 1954, restabileşte legăturile cu vechiul nucleu al Rugului Aprins de la Bucureşti, prin vizite făcute la profesorul Alexandru Mironescu, la arhitectul Constantin Joja şi părintelui Sofian Boghiu. Se întâlneşte cu Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu şi grupul studenţilor format din: Şerban Mironescu, Nicolae Rădulescu, Emanoil Mihăilescu şi George Văsâi. În aceeaşi perioadă, duhovnicul Cleopa Ilie şi ucenicul său, Arsenie Papacioc, aflaţi în cercetarea unor mănăstiri din Bucureşti şi împrejurimi, fac o vizită duhovnicească în casa lui Alexandru Mironescu. Se creează din nou o emulaţie duhovnicească întreţinută de intelectuali.

În iulie 1956, la Mănăstirea Slatina, vechiul participant al conferinţelor de la Antim, Andrei Scrima, primeşte tunderea în monahism, avându‑l ca naş pe Benedict Ghiuş. Părintele Andrei Scrima urma să plece în India la bursă de studii şi ca mesager al Patriarhului Justinian pentru a arăta Bisericilor din Occident situația din România. În august 1956, nucleul format din tinerii studenţi cercetează Schitul Rarău timp de 10 zile. Aceştia sunt introduşi în tainele credinţei ortodoxe, după un program iniţiat de ieroschimonahul Daniil, care consta în: evitarea pe cât posibil a primirii educaţiei politice în facultate, prin limitarea la activitatea strict ştiinţifică; o pregătire spirituală intensă prin practicarea constantă a rugăciunii inimii; participarea activă la slujbele religioase; primirea sfaturilor duhovniceşti; lectură teologică; meditaţii şi dialoguri pe teme de spiritualitate. Egumenul Daniil dorea ca aceştia să devină „oameni spirituali”, pentru ca după absolvirea studiilor superioare să facă faţă ofensivei ateiste.

La 27 septembrie 1956, Securitatea Regiunii Suceava deschidea un „dosar de acţiune informativă de grup”, pentru clarificarea suspiciunii „de activitate legionară sub mască religioasă” dusă de Daniil Sandu Tudor, care „urmăreşte mărirea Schitului Rarău prin atragerea elementelor tinere legionare eliberate din penitenciar cu care să poată duce luptă activă contra regimului, asemănătoare celei de la Vladimireşti”. Este filat de Securitate şi i se interceptează corespondenţa. De asemenea, Securitatea dirijează în jurul său şi infiltrează informatori în Schitul Rarău. În iunie 1957, surse ale Securităţii informează despre intenţia lui Sandu Tudor „de a crea un cerc filosofic reacţionar din legionari şi intelectuali pentru combaterea marxismului”. În schimb, Securitatea „nu reuşeşte să stabilească dacă aceasta este o formă de activitate legionară şi dacă legăturile lui Sandu Tudor de la Bucureşti sunt de natură legionară”. În iunie‑decembrie 1957, Securitatea interceptează corespondenţa dintre Sofian Boghiu, Alexandru Mironescu, Dumitru Stăniloae şi Andrei Scrima, aflat în străinătate. În acelaşi an, ziaristul francez Olivier Clement publicase un articol cu titlul „Biserica Ortodoxă Română sau miracolul Rugului Aprins”, în care descria încercările Patriarhului Justinian de a conduce Biserica în cadrul impus de regimul comunist şi despre rezistenţa spirituală din mănăstiri şi existenţa Rugului Aprins, toate relatate de Andrei Scrima într‑un interviu acordat la Paris.

La 25 februarie 1958, ieromonahul Adrian Făgeţeanu, unul dintre ucenicii apropiaţi ai ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor, este arestat de Securitatea din Suceava, pe când se afla la Mănăstirea Căldăruşani. Prin anchetarea părintelui Adrian, organele de Securitate încercau să afle informaţii detaliate asupra activităţii întreprinse de Daniil Sandu Tudor la Rarău. În cazul refuzului, Adrian Făgeţeanu urma să fie trimis în justiţie pentru infracţiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Ceea ce s‑a şi întâmplat, însă la nivelul întregului „grup contrarevoluţionar al Rugului Aprins”, cum era denumit în documentele Securităţii.

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor era arestat din locuinţa profesorului Alexandru Mironescu. A fost acuzat de „activitate subversivă”, însă el refuzând în mod categoric să recunoască. Ulterior, anchetatorii l‑au acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare”, pentru activitatea publicistică din perioada interbelică. Prin Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, părintele Daniil a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi 15 ani pentru „activitate contra clasei muncitoare”. După condamnare a fost transferat la Jilava (noiembrie 1958), apoi la Aiud (martie 1959). La Aiud, Virgil Maxim l‑a reîntâlnit pe părintele Daniil, despre care spunea: „Părintele Agaton (Daniil) Teodorescu de la Rarău, pe care‑l mai întâlnisem la Jilava, după multe peripeţii, a ajuns la Aiud (unde compusese un Acatist al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care‑l ştiau mulţi băieţi) şi fusese izolat pe una din laturile scurte ale T‑ului, spre administraţie. Se cereau declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi ierarhilor ei. Primind hârtia şi cerneala, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele [Daniil, n.n.] a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. […] Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare. Într‑o dimineaţă însă, s‑a zvonit în tot Aiudul că a fost găsit mort în celulă”. Pe 16 noiembrie 1962, părintele Daniil a trecut la Domnul. Potrivit documentelor Securităţii, cauza morţii a fost „hemoragie cerebrală”.

Ziarul Lumina

MĂRTURISITORII