Mitropolitul român Visarion Puiu

Câteva date biografice

Mitropolitul Visarion Puiu, cu numele de botez Victor, s’a  născut la 27 Februarie 1879, în Paşcani, judeţul Suceava.
A urmat cursurile la Seminarul teologic din Roman şi Iaşi, mai apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a obţinut titlul de licenţiat în anul 1905.
În acelaşi an -22 Decembrie 1905- a intrat în cinul monahal, iar trei zile mai târziu a fost hirotonit diacon, pe seama Capelei Române din Paris.
Nu a venit  la Paris, ci a urmat doi ani (1907–1908) cursurile Academiei Teologice din Kiev –ctitoria mitropolitului de origine română Petru Movilă–, ca bursier al Fondului Episcopul Melchisedec din Roman.
La 6 decembrie 1908, a fost hirotonit preot în catedrala episcopiei din Galaţi, iar la 1 Ianuarie 1909, a fost ridicat la rangul de arhimandrit.
La 1 Aprilie 1909, a fost numit director al Seminarului Teologic din Galaţi şi Arhimandrit de Scaun al Eparhiei Dunării de Jos.
La 1 Septembrie 1918, a preluat conducerea Seminarului Teologic din Chişinău, iar la 1 Noiembrie acelaşi an (1918), a fost numit Exarh al mânăstirilor din Basarabia.
Martie 1921, a fost ales Episcop al Argeşului, iar la 25 Martie -hirotonit întru arhiereu, de către Mitropolitul Primat Miron Cristea, în catedrala mitropolitană din Bucureşti, în aceeaşi zi fiind „investit” (recunoscut) şi  de către Regele Ferdinand I al României.
La 27 Martie a fost instalat în scaunul episcopal de la Curtea de Argeş, unde va păstori doi ani. De aici a trecut în scaunul de episcop al Hotinului (13 Martie 1923), unde a păstorit până în 1935, iar la 17 Octombrie 1935, a fost ales Arhiepiscop al Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei.
După cum însuşi ar fi mărturisit, în urma unui conflict cu Regele Carol al II-lea, a fost obligat să se retragă la o mânăstire.
După începutul războiului, a fost numit Mitropolit pentru regiunile din Transnistria, fapt pentru care -după război- ar fi fost condamnat la moarte.
Sfârşitul războiului l-a prins în Croaţia, unde -în calitate de reprezentant al Patriarhiei Române, participase la hirotonia unui episcop pentru croaţii ortodocşi.
Era însoţit de Părintele Vasile Ştefan -Consilier Patriarhal pe atunci, iar mai târziu (1967–1976), Superiorul Capelei Ortodoxe Române Mihail Stourdza din Baden-Baden şi probabil de încă unul sau doi preoţi, ale căror nume nu le ştim.
Părintele Vasile Ştefan, superiorul Capelei Mihail Stourdza din Baden-Baden, povestea prin anul 1975 despre împrejurările, în care au aflat de încheierea armistiţiului de pace şi despre temerile Mitropolitului, cu privire la soarta şi viitorul lui.
Mitropolitul era sigur, că după război ruşii îl vor condamna la moarte pentru faptul, că a păstorit pe teritoriul din Transnistria, ocupat temporar de armata română, cum întocmai s’a şi întâmplat.
S’a despărţit de însoţitorii săi cu cuvintele: „Voi puteţi să vă întoarceţi acasă, căci n’aţi făcut nimic, pentru care să fiţi pedepsiţi. Vouă nu vi se întâmplă nimic.”
Din informaţii sporadice ştim, că a trăit vremelnic în Austria (Viena), în Germania, în Elveţia, în Italia (Veneţia),  în sudul Franţei (Draguignan), scurt timp în Auvergne (Saint Germain), până când s’a stabilit definitiv în localitatea Viels Maisons (Aisne), un sat pe Marna, la 96 km Est de Paris (unde a și trecut la Domnul).

Fragmente reproduse după notiţele găsite în arhiva personală a Părintelui Protoiereu Dumitru Popa de la Biserica română din Freiburg:

“(…) La 10 august 1964, eram în vacanţă, într’un sat pe Loire, când am primit înştiinţare prin telefon de la persoana care-l îngrijea, că marţi la ora 13, după ce a prânzit, a adormit liniştit.
M’am dus imediat. Eram acolo, când a sosit şi părintele Boldeanu, însoţit de dl. Nicolae Guguianu, dar n’a fost lăsat să intre înăuntru. A intrat numai N. Guguianu.
Vineri 14 august 1964, în biserica parohială romano-catolică din sat, un sobor de preoţi compus din Cucerniciile lor, Protoiereul mitrofor Emilian Vasiloschi, superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, preoţii Kovalevski şi Nicolae Staski, de la Episcopia din rue Daru (Exarhatul Patriarhiei de Constantinopol), arhidiaconul Nicolae şi subsemnatul, a făcut slujba de înmormântare pentru odihna celui răposat, fost Secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe vremea Patriarhului Miron Cristea,  Episcop de Argeş, Episcop de Hotin şi Bălţi, Mitropolit al Bucovinei, Mitropolit al Transnistriei şi ierarh făuritor al Eparhiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală, cu reşedinţa la Paris. Rămăşiţele sale pământeşti au fost duse la locul de odihnă, pe care el însuşi şi-l pregătise, de către o asistenţă destul de numeroasă, dat fiind că era vreme de vacanţă pentru drept credincioşii creştini.

Slujitorilor ortodocşi amintiţi mai sus s’au alăturat P.S. Arhiereu de la Soisson, Monseniorul Gheorghe Cosma -Rectorul Bisericii Greco-Catolice Române din Franţa, Monseniorul Vasile Zăpârţan -Rectorul Bisericii Greco-Catolice din Germania Federală, precum şi preotul paroh din sat. Cuvânt de despărţire au ţinut: Părintele Emilian Vasiloschi, Părintele Nicolae Staski şi domnii: Virgil Mihăilescu – directorul Bibliotecii Române din Freiburg, Demostene Nacu -reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, pe lângă Arhiepiscopia Ortodoxă din rue Daru, şi jurnalistul Constantin Arsene”.

Peste ani de zile, după moartea părintelui Vasile Boldeanu, noul superior al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, părintele Mihai Costandache, a luat rămăşiţele pământeşti ale Mitropolitului Visarion şi le-a îngropat în cimitirul Montparnasse din Paris – un fapt lăudabil, din punctul meu de vedere.

Şi acum, odihnesc în acelaşi cavou, moaştele Arhimandritului Vartolomeu Snagoveanu, fondatorul Capelei Ortodoxe Române din Paris, că doar pe vremea Zăverii era refugiat în Franţa, Ieromonahul Pahomie Boldeanu (tatăl părintelui Vasile Boldeanu), Părintele Vasile Boldeanu însuşi, Arhiepiscopul Teofil Ionescu şi Mitropolitul Visarion Puiu.

În cimitirul acesta se odihnesc mulţi compatrioţi de-ai noştri (Brâncuși, Cioran, Ionesco, ș.a.).
Dumnezeu să-i odihnească cu drepţii!”

În loc de epilog

La 3 Octombrie 1964, după slujba de pomenire a Mitropolitului Visarion Puiu, săvârşită de Arhieiscopul George Tarasov, înconjurat de un sobor de preoţi în catedrala Ortodoxă Sf. Alexandru, 12, rue Daru din Paris, părintele Dumitru Popa a rostit următorul panegeiric (cuvânt de aducere aminte). Versiunea originală nu se mai păstrează. Cu puţină osteneală, ajutat de însemnările Părintelui cu acest scop, am reuşit să reconstitui întrucâtva textul original, reprodus în continuare:

“Obligaţi de vitregia vremurilor în care trăim, să ne petrecem veleatul pe meleaguri străine, alungaţi de la căminele şi rosturile noastre, de ura care -punând stăpânire pe om, încearcă prin toate mijloacele-i satanice să-i şteargă din suflet acea scânteie de lumină ruptă din însăşi fiinţa acelui Care l-a zidit, punându-ne trupurile semn de ţărână, acolo unde obştescul sfârşit pune capăt goanei nebuneşti, care ne mână tot mai departe, spre alte orizonturi mai bune şi mai calde, ne găsim azi, o mână de pribegi adunaţi aici, ca să pomenim în rugăciuni pe unul din semenii noştri, un prinţ al Bisericii noastre strămoşeşti.
Chemat pe ziua de 10 Gustar al acestui an, în faţa tronului Tatălui Celui din ceruri, să dea socoteală de toate cele făcute, bune şi rele, în trecerea lui prin valurile acestei lumi.
Ostracizat şi de frământările exilului, retras pe plaiurile Marnei, plaiuri scăldate în sângele acelora care, în primul cataclism mondial dovedeau, că cei ce ştiu să moară, nu vor fi robi niciodată.
În calitatea sa de Înalt Ierarh român în refugiu, n’a pregetat şi n’a scăpat ocazie să adreseze memorii peste memorii potentaţilor treburilor lumeşti de astăzi, ori de câte ori aveau întâlniri mai înalte sau mai joase,
cerând eliberarea teritoriului naţional, de sub stăpânirea celor fără de Dumnezeu, realipirea pământului furat la trupul patriei străbune, libertatea religioasă peste tot şi pentru toţi şi dreptul de autodeterminare, drept care e respectat până şi pentru popoarele, care încă n’au izbutit să iasă din junglă….
Lăsând însă aceste cercetări în sarcina acelor care vor veni după noi, când, dezbrăcaţi de orice patimi, înarmaţi cu desăvârşită dragoste, scuturând praful şi după bucoavnele acestui exil, vor pune în adevărata lor lumină istorică şi faptele bătrânului Arhiereu, ce-şi doarme somnul de veci, sub o lespede din ţintirimul de la  Viels-Maisons.
Mulţumim Î.P.S. Sale  Gheorghe (Tarasov n.n.) Arhiepiscop şi Exarh al Patriarhiei Ecumenice, care, cu marea-i dragoste frăţească şi părintească înţelegere, ne-a prilejuit acest înălţător moment sufletesc, ca, împreună cu prea cucernicii părinţi, într’o fierbinte rugăciune, să cerem de la Împăratul Cel fără de moarte, ca sufletul răposatului, robului Său -Mitropolitul Visarion, să fie aşezat în loc de lumină, în loc de verdeaţă şi să-i ierte lui toate păcatele, câte a săvârşit în această lume, ca om. Amin”.

Din povestirile Mitropolitului Visarion Puiu – Consemnări făcute de părintele Dumitru Emanoil  Popa

“De pe băncile seminarului, am fost sfătuiţi, Scriban şi cu mine, de către Spiru Haret, pe atunci ministrul Instrucţiunii Publice, din timpul Regelui Carol I, să ne gândim, ca în viitorul nostru, să devenim arhierei, că ţara are nevoie de oameni care să poată, s’o scoată din nevoile în care înota, şi – zicea el – că numai Biserica putea să-i dea acest ajutor, iar Biserica avea nevoie de Ierarhi instruiţi, şi aşa se face, că noi am urmat sfatul lui.
Am fost ales episcop de Argeş, dar acolo nu am stat mult, că am intrat în conflict cu Casa Regală, care voia cu orice preţ să ia nişte dependinţe ale Episcopiei, să le transforme în grajduri.
M’am supărat şi am cerut Sfântului Sinod, să mă transfere la Bălţi, unde era nevoie de vlădică, şi aşa am plecat la Bălţi, unde am fost primit regeşte, cu covor verde, -vorba ceea, cu trâmbiţe, cu urări de sănătate şi cu: O Prea Sfinţite în sus, Prea o Sfinţite ’n jos, după obiceiul şi credinţa lor, că basarabenii, săracii, erau tare credincioşi.
Era cam pe la sfârşitul lui Iulie, când am aranjat cu protopopul, care se îndeletnicea cu acest protocol, să începem vizitele canonice, şi am plecat la prima parohie, pe care a vizat-o el.
Şi aşa, am plecat cu trăsura trasă de doi telegari albi, condusă de Volodea, însoţit fiind, cum am spus, de părintele protopop şi arhimandritul Gherasim.
Era cald, iar pe o parte şi pe alta a drumului numai harbuzării.
În preajma prânzului, ne oprim la o fântână străjuită de câteva sălcii.
În dreapta o batoză bâzâia de-ţi lua auzul, şi de la ea se înălţa ca un nor, praful ce ieşea dintr’însa.
Aici era şi Părintele-Paroh care era „popit să ne primească vizita”, cum spunea Părintele Protopop, care se şi duse la arie, unde Părintele îşi treiera recolta.
Când şi-a văzut superiorul, l-a apucat frica şi tremuriciul.
Protopopul îi spune, care-i pricina pentru care-l caută, că Vlădica cel nou vrea neapărat să-i facă această vizită.
A încercat el să se ducă acasă, să se îmbrace cum se cade, dar protopopul l-a luat aşa cum era -plin de praf şi l-a adus la mine.
Şi barba, şi sprâncenele îi erau pline de praf. Tremurând, îngenunche în faţa mea şi îmi sărută mâna, îngânând ceva, dar se vedea că îi era tare frică. I-am ajutat să se ridice, l-am luat de după umeri şi aşa am plecat către sat, urmat de o droaie de credincioşi, care aflaseră de ce era vorba. Şi mergeam, aşa pe jos, întrebându-l anume lucruri, ca să-mi dau seama de ce se mai întâmplă la faţa locului, că doar aşa îmi cerea misiunea şi bunul simţ.
De răspuns, răspundea dânsul la întrebările pe care i le puneam, dar vroia cu tot  dinadinsul, să se scape de grupul nostru şi să fugă înainte, dar nu putu, şi aşa intrarăm în sat. În drum către biserică, unde ne era ţinta, de pe prispa unei case mai arătoase, o femeie strigă către grupul nostru: <<Bată-te, Dumnezeu, să te bată! Credeam că astăzi ţi-o fi venit mintea la cap şi ai să stai la lucru cu oamenii, care s’au adunat să te ajute, dar iar ai plecat cu ceata de beţivani după tine!>>
Vizitarăm sfântul locaş, pe care l-am găsit în ordine şi fără greş, şi ne întoarcem chiar la casa, de unde a strigat femeia la noi.
Era chiar maica preoteasă care, între timp aflând şi dânsa ce-i cu ceata de beţivani, întinsese masa ca pentru toată ceata.
Când mă văzu, că intru în curte, îngenunche şi dânsa în faţa mea glăsuind:
 -<<Apoi, să ne ierţi Prea O Sfinţite, că tot urgii au fost pe capul nostru. Anul trecut bătu chiatra, anul ista ne-o omorât cu seceta, amu veniră-ţi şi Prea O Sfinţia Voastră!>>.
Deci a treia urgie eram eu. Am binecuvântat ofrandele puse pe masă, în onoarea noastră, ne-am înfruptat, după obişnuinţă şi -cum <<călătorului îi şade bine cu drumul>>, ne-am luat ziua bună de la cinstiţii oaspeţi şi am plecat.
La întoarcere am luat altă cale – ca şi Cei trei Crai şi am plecat, că mai aveam de vizitat altă comunitate, că doar aşa aranjasem.
Noua parohie era aşezată frumos, pe o colină de deal, înconjurată de pădure.
Ne-am apropiat de localitate şi acolo, cum era încă pădure, ne-am hotărât, ca până la biserică să mergem pe jos. Spusei vizitiului să deshame caii şi întrebai pe Părintele Protopop, dacă cunoaşte, cumva o cărare, prin care să cădem în spatele bisericii.
Sfinţia Sa mi-a afirmat că există, ceea ce eu doresc. Am cerut Părintelui Arhimandrit, să se ducă înainte, pe drumul obişnuit şi să se întreţină cu enoriaşii, până ce sosim şi noi.
Zis şi făcut. Şi spunea Părintele Arhimandrit, că lumea aştepta nerăbdătoare, în faţa bisericii şi, chiar cel care era la clopot, ca să dea semnalul, şi acela era jos şi se cinsteau cu ţuică, aşa, ca să treacă vremea. Când a sosit Părintele Arhimandrit la dânşii, l-au îmbiat cu un păhărel de băutură, dar la reproşul aceluia, că o să-i miroasă Vlădica, i-au răspuns, să nu aibă nici o grijă, dându-i un pumn de ovăz, ca să-l roadă, căci aşa nu mai rămâne nici urmă de miros de rachiu.
În timpul când se ciorovăiau ei şi se cinsteau unii pe alţii, iată că apar şi eu, însoţit de Părintele Protopop, având grijă, să-mi ascund cât mai bine engolpionul. Când m’au văzut, crezând că sunt diaconul de la episcopie, cum le era năravul, mă îmbie cu păhăruţul de răchie şi cu pumnul de ovăz, ca să nu ne miroase Vlădica.
Iau păhăruţul, beau conţinutul, mă întorc cu spatele la dânşii, scot engolpionul la vedere şi mă întorc iar spre ei. Când au văzut, că au în faţa lor chiar pe Vlădica cel aşteptat, au căzut toţi la pământ strigând: <<Să ne ierţi Prea O Sfinţite!>> .
Astea au fost primele mele vizite pastorale, în Basarabia, la aceşti credincioşi binecuvântaţi de Dumnezeu.
De acolo am plecat, ca mitropolit, la Cernăuţi – Capitala Bucovinei (foto).

Sursa: FOTOTECA ORTODOXIEI

Iarăşi şi aici, nişte credincioşi binecuvântaţi.
Bucovina era o regiune bogată, din care cauză  – Carol al II-lea, vrând să şi le însuşească (bogăţiile n.n.) – am intrat în conflict cu el.
În această situaţie, ne mai fiind în acord cu dorinţele şefului de stat, a trebuit să plec la mănăstire.
După ce armata română a ocupat Odesa, am fost mitropolit în regiunile din Trans-Nistria, ocupate de armata noastră, fapt pentru care, regimul comunist din România m’a judecat şi m’a condamnat la moarte.
Aşa că, dacă eram în ţară, apoi terminam ca Alexianu şi ca mareşalul Antonescu. (…)”

Protoiereu Sorin Petcu,

Müllheim, în Iulie AD 2006 – Septembrie AD 2009

Parohia ortodoxă română Naşterea Maicii Domnului, Freiburg în Breisgau

Ziarul Lumina al Patriarhiei Române

Mitropolitul Visarion Puiu, condamnatul la moarte de regimul comunist ateu

de Arhim. Mihail Daniliuc