Legionarismul este în primul rând credinţă în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul tradiţiei noastre creştine. Aşa e veşnic sufletul omenesc: are nevoie de înălţimi. (cf. Victor P. Gârcineanu: „Din lumea legionară”).

Temniţa lui Corneliu Codreanu: preambul al temniţelor comuniste

Pentru revoluţionarea făpturii noastre româneşti, pentru realizarea în fiecare din noi, a unor noi valori de viaţă sufletească, Căpitanul întrebuinţează ca mijloace tehnice de educaţie: cuibul, tabăra, temniţa, care toate trei sunt trepte de introducere pentru înglobarea noastră definitivă în cea de-a patra comunitate, care le depăşeşte pe toate: Legiunea…

Temniţa este a treia comunitate de închegare a sufletului legionar: cea mai importantă. Spiritualitatea profund creştină care însufleţeşte viaţa legionară aici îşi are verificarea cea mai luminoasă: în acceptarea temniţei şi a suferinţei. Desigur, pentru idealul lor curat, adevăraţii legionari suferă în viaţa lor de toate zilele viaţă de aşteptare, de neisprăvite privaţiuni, de hulă, de ironie. Suferă în viaţa de tabără, care e viaţa de efort şi constrângere. Dar suferinţa în înţeles extrem de încercare, suferinţa în înţeles de pătimire, de abia de la închisoare înainte se arată… De la temniţă înainte începe adevărata verificare legionară: pătimirea şi jertfa…

Mărturii emoţionante avem despre trăirea creştină a legionarilor din temniţele carliste (1933-1940), antonesciene (1941-1944) şi comuniste. În iadul închisorilor şi torturilor ei au ţinut aprinsă flacăra spiritualităţii creştine Mărturii despre săvârşirea Sfintei Liturghii, împărtăşirea cu Sfintele Taine, sărbătorirea Crăciunului sau a Învierii Domnului în temniţe sunt zguduitoare. Din primele două perioade dăm doar două titluri de cărţi: Preot Ilie Imbrescu, „Biserica şi Mişcarea Legionară” (cât pe ce să fie ucis de regimul Carol II!) şi Roth Jelescu, „Şi cerul plângea…”.

Sunt mulţi care au ajuns pe treptele sfinţeniei încă înainte de regimul comunist şi au fost ucişi ca martiri, dar mărturiile nu sunt atât de abundente ca în timpul comunismului (a se vedea mai jos listele cu nume). Adevărate pilde vii şi îndrumători spirituali, mulţi ar putea fi trecuţi în rândul sfinţilor alături de trăitori ca Valeriu Gafencu, Traian Trifan sau Virgil Maxim. De altfel ultimul arată în cartea sa „Imn pentru crucea purtată” că exista o trăire adânc creştină în închisori încă de la începuturi. Căci educaţia legionară nu însemna altceva decât practicarea virtuţilor creştine la maximum în viaţa de zi cu zi: dragostea, credinţa, rugăciunea, asceza trupului şi a sufletului. Ceea ce deranja stăpânirile anticreştine ale secolului XX. Nu este de mirare că mulţi s-au hotărât să păşească pe calea strâmtă a desăvârşirii intrând în monahism.

Între anii 1927-1940 au căzut ucişi peste 500 de legionari. Carol II a ordonat masacrul din 21/22 septembrie 1939, în care într-o singură zi au căzut 254 de legionari absolut nevinovaţi pe tot cuprinsul ţării, unii scoşi din spitale sau din lagărele unde erau închişi şi împuşcaţi fără judecată. Trupurile neînsufleţite au fost ţinute timp de trei zile la răspântiile drumurilor cu stigmatul de trădător de ţară. Aceasta sub pretextul împuşcării primului ministru Armand Călinescu de către echipa lui Miti Dumitrescu (9 persoane). Miti a respectat codul onoarei: după ce au anunţat la radio că a fost împuşcat de o echipă de legionari „dintr-o dureroasă necesitate”, s-au predat (faptele lui Armand au atins disperarea maximă a întregii ţări: a fost mâna şi mânia lui Dumnezeu ce a oprit răul fatal prin pedeapsa exemplară a asasinului mason, anticreştin, Călinescu). Cei 9 au fost schingiuiţi barbar şi în final executaţi, expuşi la locul faptei; timp de trei zile, oficialităţi, copii de scoală, funcţionari şi public au fost obligaţi să privească îngroziţi macabrul spectacol. Ei au săvârşit fapta cu conştiinţa creştină, au postit, s-au mărturisit, s-au împărtăşit cu conştiinţa că săvârşesc un mare păcat. În scrisoarea lui Miti Dumitrescu adresată familiei, el scrie: „Sper că Bunul Dumnezeu ne va ierta pentru fapta noastră, deoarece am săvârşit-o nu din ură personală, ci din nemărginită dragoste de Neam…Nu ştiu cum va judeca istoria fapta noastră, dar să nu uitaţi că am plătit-o cu preţul vieţii noastre”.

Totuşi, asasinii fiind pedepsiţi, era de aşteptat liniştirea lucrurilor, dar Carol aştepta doar pretexte pentru crime: n-au ajuns cei 9 ucişi fără judecată în chinuri inimaginabile (rupte bucăţi de carne din ei) dar au plătit şi alţi peste 250, elita sfinţitoare am putea spune a acelor vremuri.

Temniţele au rămas pline până la venirea comunismului. Se poate vedea că majoritatea Sfinţilor închisorilor comuniste provin din „bandiţii legionari” închişi de Carol şi Antonescu. Reeducarea de la Piteşti din anii 1949-1951 seamănă izbitor de mult cu reeducarea de la Aiud din anii 1941-1944 deşi mai puţin sângeroasă. În timp ce deţinuţii comunişti de aici erau trataţi foarte bine, cu ajutoare ale Internaţionalei Comuniste, deţinuţii legionari erau obligaţi să asculte prelegerile despre reeducarea „duşmanilor” mareşalului Antonescu. În mare parte şi aici au refuzat dezicerea de Legiune la fel ca la Piteşti. Şi asta datorită unor formatori de opinie şi trăitori autentic creştini ca Traian Trifan, Traian Marian, Marin Naidim sau Valeriu Gafencu.

*

Credinţa fără fapte moartă este!

În aprilie 1935 legionarii au organizat la Craiova Congresul Studenţilor Români Creştini. În tabăra de muncă de la Drăgăşani, au lucrat de la 13 iunie până la 14 august 1935, fabricând 100.000 de cărămizi destinate catedralei din acel oraş.

De la 30 iunie până la 15 septembrie, ei au lucrat cărămizi şi au clădit mănăstirea Izbuc, judeţul Bihor. De la 1 iulie până la 16 septembrie 1935, au lucrat la Buga, judeţul Lăpuşna, la temelia unei mânăstiri.

De la 1 iulie până la 10 octombrie 1935, au clădit o biserică la Acilin, judeţul Sibiu.

De la 8 iulie până la 15 septembrie 1935, au construit un drum prin stâncă la Mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Au lucrat 242 legionari.

De la 8 iulie până la 8 septembrie 1935, au lucrat 100.000 de cărămizi pentru construirea bisericii în comuna Marca, judeţul Sălaj.

De la 8 iulie până la 6 octombrie 1935, au lucrat 100.000 de cărămizi pentru zidirea unei biserici în comuna Valea-Mare, judeţul Bălţi.

De la 9 la 26 august 1935, au lucrat la pietruirea curţii bisericii şi la repararea bisericii din Baciu, judeţul Braşov.

La 17 august 1935, la Buşteni se ridică o cruce pentru pomenirea lui Virgil Teodorescu, primul legionar asasinat în lupta electorală.

De la 6 septembrie la 4 octombrie 1935, au construit şase diguri ca să împiedice revărsarea apelor Oltului asupra terenului Mănăstirii Mamu, judeţul Vâlcea.

Însemnăm şi faptul dureros şi nedrept că la 4 octombrie 1935, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române interzice munca voluntară a legionarilor pentru repararea şi construirea de biserici (motivul? – „propagandă legionară”).

La 22 martie 1936, legionarii ridică o troiţă la Olteţ în judeţul Făgăraş.

La 1 mai 1936 s-a deschis tabăra legionară din Rădăuţi, condusă de prof. univ. Traian Brăiloiu, care a construit aici biserica Arhanghelul Mihail, demolată de comunişti.

În lunile august-septembrie 1936, în tabăra de la Susai–Predeal, legionarii adună osemintele ostaşilor români din primul război mondial rămase neîngropate şi fac un cimitir care să adăpostească mormintele eroilor neamului. La 5 septembrie 1936 jandarmii năvălesc în tabără, distrug mormintele, maltratează şi alungă pe legionari.

La 5 octombrie 1936 se sfinţeşte la Azuga o troiţă lucrată de legionari.

La 7 septembrie 1940 a fost o zi de rugăciune şi de pomenire a eroilor Mişcării Legionare în toate oraşele şi satele ţării.

Despre această latură creştină a jertfei legionare pe altarul credinţei strămoşeşti nu se scrie în cărţi, în reviste, la conferinţe, la televizor. De ce?„Despre faptul că regimurile de până la 6 septembrie 1940 au ucis fără judecată mai mult de 500 de legionari nu se scrie şi nu se vorbeşte, dar despre cele cinci victime pe care le-au făcut legionarii scoşi din fire, care n-au mai putut răbda, se face atâta caz. De ce? Numai Duca, Stelescu, Armand Călinescu, Iorga şi Madgearu au fost oameni? Cei 500 de legionari n-au fost oameni? Sau există oameni superiori şi oameni inferiori?” (se întreabă preotul Victor Moise).

„Fanatismul” şi violenţa legionară: privite creştineşte

S-a făcut mult caz de fanatismul şi violenţele comise ca o „dovadă” că ei nu sunt creştini. Fanatismul în mintea unora înseamnă extremism, şovinism, xenofobie, antisemitism.

Dacă e să judecăm aşa putem învinui de fanatism şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Sfinţii Apostoli şi pe toţi martirii creştini. „Dacă voievodul Constantin Brâncoveanu n-ar fi fost fanatic, ar fi cedat în faţa călăului care-i ucidea copiii. A avea curajul să afirmi adevărul şi să lupţi pentru el cu orice risc poate fi socotit fanatism, dar nu cu conotaţie negativă! Fanatismul implică iubire jertfelnică nu ură nimicitoare, aşa cum susţin duşmanii Mişcării Legionare. Orice mare savant este extremist; orice mare artist este un extremist; orice mare postitor şi cel mai smerit călugăr pot fi socotiţi extremişti. A lupta până la ultima picătură de putere, a munci şi ziua şi noaptea este tot o atitudine extremistă. Se discută despre violenţa legionarilor ca oponent al toleranţei creştine. Cu motivaţie necinstită, nu se face demarcarea între violenţa agresivă şi violenţa prin care se răspunde agresivităţii. Nu este observat cel ce atacă pentru a ucide, dar se socoteşte agresivitate lupta de apărare a celui atacat. Cel ce trage cu tunul şi striveşte sub şenilele tancului mii de vieţi nevinovate nu este socotit violent, dar cel care apărându-se aruncă cu pietre în tanc este învinuit de violenţă” (Pr. Victor Moise, „Omul nou”).

Să nu se uite că în final „violenţa” lor este plătită cu propria viaţă, cu propria cenuşă cum a zis Moţa. După ani de crunte chinuri la care au fost supuşi fără vină, ei declară: „Noi afirmăm în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei că niciodată violenţele noastre n-au fost decât legitime apărări” (în„Cranii de lemn”).

Un catalog amplu şi lămuritor al violenţelor: legionare şi mai ales antilegionare o găsim la Nicolae Roşca, „Cronica unor violenţe politice” (mai multe ediţii).

Cei ce nu înţeleg acest fenomen unic al neamului, chiar din cei apropiaţi şi credincioşi oameni, judecă după măsura lor îngustă: cum un creştin ţine crucea într-o mână şi pistolul în cealaltă? Ei nu înţeleg că pistolul l-au luat doar în cazuri extreme când în joc era ţara însăşi (în cazul criminalilor politicieni Duca, Armand Călinescu, trădătorul agent spion Stelescu) iar în celelalte cazuri e vorba de înscenări incredibile: uciderea lui Iorga pusă la cale de KGB-ul comunist prin agentul Traian Boeriu îmbrăcat în haine legionare pentru a compromite Mişcarea; de asasinat nu era străin Ion Antonescu, prieten cu comuniştii pe atunci şi duşmanul lui Iorga şi al Mişcării.

Sinodul Bisericii noastre s-a pronunţat asupra asasinării lui Duca (1933). Pastorala elogiază pe cel asasinat şi aruncă aspră certare tineretului legionar şi a celor trei care l-au ucis. „Cum s-a putut ca printre noi românii, popor cu suflet nobil, bun, blând, împăciuitor, răbdător şi cu frică de Dumnezeu, să se găsească asemenea tineri ucigaşi, cari să descarce arma împotriva celui ce atâta muncă lăudabilă şi cu bune succese a depus pentru ţară şi popor? În numele cărei idei s-a putut înfăptui o asemenea odioasă crimă?”. Cei trei “exaltaţi” români au fost osândiţi la munca silnică pe viaţă şi ucişi fără judecată odată cu Corneliu Codreanu (1938).

Biserica nu a avut nici un cuvânt de mângâiere pentru ei. Cum a judecat Domnul pe „femeia păcătoasă”? Vinovată de adulter, trebuia să fie ucisă cu pietre. Dar acuza era făcută de pârâşii care, în faţa adevărului, au tăcut şi osânda a fost schimbată în iertare. Cel ucis (Duca) nu a fost judecat de nimeni. Dacă se va dovedi de istorie că a fost un criminal, mason şi trădător de neam, ce va fi cu Pastorala? Cum rămâne cu iertarea pe care Biserica trebuia s-o acorde celor trei, cel puţin un cuvânt de mângâiere? Sau numai Duca şi Armand Călinescu erau creştini??

Un adevăr mai puţin cunoscut: cei trei („Nicadorii”) în închisoare făceau parastase pentru sufletul lui Duca, trăind prin credinţa în Dumnezeu conştiinţa păcatului pe care îl săvârşiseră.

Patriarhul Nicodim Munteanu aruncă anateme şi blesteme asupra asasinilor lui Armand Călinescu şi asupra Mişcării (sept. 1939), dar nu schiţează cel mai mic gest când sunt ucişi 13 clerici pentru a fi simpatizat cu Mişcarea. Sunt ucişi 254 de oameni, dintre care preoţi, profesori universitari, avocaţi, medici, studenţi, doctori în teologie sau simpli muncitori şi Biserica a tăcut. Cei 13 preoţi şi călugări nu înseamnă nimic sau nu merită un cuvânt de mângâiere, doar trădătorii de neam?

Sau cum a procedat Ştefan cel Mare cu trădătorii? Nu tăindu-le capul şi trăgându-i în ţeapă? Oricum, gesturile unor legionari ajunşi la extrema răbdării nu se pot compara cu masacrele contra lor şi nici măcar cu pedepsele aplicate de Sfinţii noştri voievozi. Ştim că ţarul Nicolae II al ruşilor a executat mulţi trădători şi totuşi este sfânt…

Noi uităm că Ştefan cel Mare purta crucea într-o mână şi sabia în cealaltă când năvăleau duşmanii… Şi azi e sfânt! Dar câţi voievozi şi ţari ruşi, sârbi, ucraineni nu sunt sfinţi. A se vedea cazul împărătesei Olga (Elena) a Rusiei şi violenţele (!) comise chiar după încreştinare din râvnă pentru Ortodoxie (sec X, 11 iulie).

Despre ucidere: „Nu sunt vinovaţi de ucidere acei care, apărându-şi viaţa, averea şi cinstea, ar face vreun rău sau chiar ar ucide pe cei care i-au atacat. Tot astfel nu sunt vinovaţi soldaţii care ucid pe duşmani în război, căci îşi apără patria” [legionarii şi-au apărat in extremis ţara, neamul şi credinţa de atacurile furibunde ale masonilor Duca şi Armand Călinescu, care ar fi vândut străinilor tot bunul material şi spiritual!; o cale „legală” nu exista căci puterea era în mâna lor iar Biserica stătea îngenuncheată] (Catehismul, 1990, p. 78).

Catehism, cap. Statul, întreb. 230, p. 407, ediţia 1992: Sf. Atanasie cel Mare spune că învăţătura creştină opreşte uciderile, dar atunci când este vorba de apărarea patriei, „a ucide pe vrăjmaş este şi îngăduit şi vrednic de laudă” (canon 1). Iar Sf. Vasile cel Mare zice că uciderile de acest fel „nu le-au socotit Părinţii noştri între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor care luptă întru apărare, pentru cuminţenie şi pentru buna cinstire de Dumnezeu” (canon 13).

Canoanele Bisericii Ortodoxe, ediţia a III-a, Sibiu, 2005 – Sf. Atanasie, canon 1: „şi între celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în război a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru în unele împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la vreme potrivită se îngăduie şi se iartă”. (p.369-370)

Sf. Vasile cel Mare, canon 13: „Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”.

Cei ce distrug lucrul lui Dumnezeu, distrug credinţa şi despart de Dumnezeu pe creştini, ai dreptul să te mânii pe ei fără teamă de păcat pe asemenea unelte ale satanei. Ne spune Avva Pimen în Pateric despre astfel de mânie sfântă (fără a aştepta să devii „sfânt” pentru asta! ): „Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce este a se mânia cineva în zadar pe fratele său? (Matei 5,22). Şi a zis: Orice nedreptate îţi va face fratele tău şi tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii: şi măcar de îţi va scoate ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mâna ta cea dreaptă şi te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Iar de te desparte de Dumnezeu, atuncea să te mânii tare” (amănunte despre această problemă la pr. Ilie Imbrescu, „Biserica şi Mişcarea Legionară”, 1940).

Gabriel Bălănescu, legionar cu o frumoasă cultură şi o moralitate ireproşabilă, se afla în aceeaşi celulă cu Eugen Cristescu, fostul şef al Serviciului Secret din România lui Carol şi Antonescu, arestaţi amândoi de comunişti. Iată ce-i spune lui Bălănescu fostul călău, omul din spatele asasinatelor antilegionare:

„Toţi politicienii au fost miopi, nici unul nu a văzut clar ce înseamnă comunismul. Unul singur a văzut: Corneliu Codreanu, Căpitanul Mişcării Legionare. La întrebarea lui Bălănescu: de ce a prigonit pe legionari?, i-a răspuns că regretă şi aşteaptă de la ei să opună forţa necesară comunismului, adăugând: aţi fost acuzaţi voi, legionarii, că aţi omorât evrei la Abator; personal am anchetat: nici un evreu n-am găsit asasinat la Abator; unul singur în apropiere, ucis de vagabonzii din Bucureşti” (D. Banea, „Acuzat, martor, apărător…”, p.172).

Aceste cuvinte rostite de duşmanul cel mai perfid, ce aţâţa pe Antonescu împotriva legionarilor prin rapoartele făcute, ne pun în lumină: mârşăvia duşmanilor şi nedreptăţile îndurate de legionari nu doar în închisorile comuniste. Ci în egală măsură în timpul regelui Carol şi Antonescu de la care ne aşteptam la o tratare mai „creştinească” totuşi. Cei doi erau creştini şi aşteptam altfel de comportament decât de la comuniştii atei. Nu e de mirare teroarea comunistă faţă de tineret şi elita ţării care simpatiza aproape 100% cu legionarii. De mirare sunt masacrele oribile dinainte de comunism, pentru care (vorba multor duhovnici!) ne-am meritat soarta de popor umilit.

Ei au trecut în ceata Mucenicilor cărora Biserica le cântă:

Prea lăudaţilor mucenici, pe voi pământul nu v-a ascuns, ci cerul v-a primit. Deschisu-s-au vouă uşile raiului şi înlăuntru fiind, de pomul vieţii vă îndulciţi; rugaţi-vă lui Hristos, să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă. Sau:

Aceşti ostaşi ai Împăratului celui Mare, au stătut împotriva poruncilor tiranilor, vitejeşte n-au băgat seamă de munci şi călcând toată înşelăciunea, încununându-se după vrednicie, cer de la Mântuitorul pace şi sufletelor noastre mare milă.

Creştinismul nu e religia proştilor, a fricoşilor şi ipocriţilor, a laşilor şi căldiceilor. Dimpotrivă, din stadiul de a fi al fiecăruia trebuie să acceadă la idealurile Mântuitorului care ne trag la autodepăşire. „Fiţi desăvârşiţi”; „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. O îmbinare între blândeţe şi smerenie, cu fermitate şi curaj. Aceasta transformă pe om, îl şlefuieşte de zgura păcatelor şi de frica mărturisirii.

Unii, pun egalitate între a fi creştin şi a accepta orice constrângere pe motivul că trebuie „să fim smeriţi”. Ei uită îndemnurile şi fermitatea Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli, a Martirilor, a Ierarhilor şi Cuvioşilor Bisericii. Eroismul creştin nu mai există în sufletele lor. De aici, neînţelegerea faţă de cei ce luptă pentru credinţă, neînţelegerea faţă de legionari şi sfinţenia vieţii şi idealurilor lor. Neînţelegere faţă de oricine este intransigent cu minciuna şi nedreptatea. De aici până la vinderea credinţei şi a lui Hristos tot în numele smereniei, nu e decât un pas.

Ne lămureşte îndeajuns de bine unul din vechii legionari şi trăitori, Alexandru Cantacuzino, despre această problemă (a fost executat în 21/22 sept 1939 în închisoarea Râmnicu Sărat):

„Eroismul creştin

Cum se face că tocmai cei care vor să apară drept cei mai intransigenţi apărători ai creştinismului, susţin exact teza în temeiul căreia comuniştii îndeamnă la dărâmarea bisericilor cu dinamite şi la nimicirea credinţei creştine? Comunismul strigă la fel: creştinismul e o religie pentru infirmi; creştinismul încurajează robia şi favorizează societatea burgheză în care sunt strivite sub exploatare clasele muncitoare. Creştinismul predică ascultare şi supunere stăpânirii chiar când este abuzivă. Creştinismul nu făgăduieşte dreptate decât în viaţa viitoare, iar pe pământ: răbdare, resemnare şi suferinţă fără cârtire. Aceasta este tălmăcirea comunistă a religiei creştine. Aceeaşi temă, ceva mai puţin accentuată, o aflăm la impozanţii critici ai violenţei naţionaliste.

Diferenţele dintre legionarism şi naţional-socialism sau fascism

Sunt unii care sunt ispitiţi să încerce comparaţii pripite între mişcarea revoluţionară a tineretului român şi ideologia hitleristă sau mussoliniană. Vă fac atenţi că mistica noastră a răsărit din ţărâna românească, simultan şi chiar anterior mişcării fasciste sau naţional-socialistă germană.

Multe deosebiri ne despart de aceste mişcări străine.

Primordiala caracteristică a spiritualităţii noastre, e faptul că ea se înrădăcinează adânc în învăţămintele şi în misticismul creştin. Pregătirea sufletească creştină poate singură să creeze, credem noi, acele legături, acea solidaritate spirituală, o trainică împărtăşire între noi, acel reciproc ajutor moral şi social, sentimentele de fraternitate naţională, care constituie temelia necesară oricărei însănătoşiri intelectuale, morale, economice, administrative şi politice româneşti.

Să fie însă desluşit, prin creştinism noi înţelegem credinţa noastră ortodoxă revelată. N-am putea, cum fac naţional-socialiştii germani să considerăm pe Dumnezeu ca un product al împrejurărilor locale, ceva fabricat de om, de geniul rasei sau de sângele aric. Nu credem într-o Dumnezeire particularistă, croită de noi pe măsura speciei româneşti. N-am putea, cum fac unii profesori universitari de ai noştri, zişi creştini, să concepem pe Dumnezeu ca un fenomen comun şi natural de închipuire a omului sau ca o atractivă idealizare a energiei cosmice [cum făcea Blaga în tinereţe, pentru care Dumnezeu e Marele Anonim, o esenţă impersonală, de-a dreptul panteistă!].

Dar ce ne mai deosebeşte încă de tineretul celorlalte ţări şi însăşi de tineretul italian sau german este morala noastră a ispăşirii, este cumplita noastră certitudine că, pe acest pământ, ceea ce nu este clădit cinstit şi drept, clădit pe adevăr, pe probitate şi pe onoare este neapărat sortit să se năruie…

Noi, tineretul român, exaltăm mai cu seamă credinţa noastră creştină şi naţională, virtuţile de dreptate, de omenie şi de nobleţe ale sufletului românesc, rănile noastre, restrângerile şi renunţările noastre, ascetismul, strălucirea jertfelor făcute naţiei noastre, măreţia anonimă a obidei zilnice ce a îndurat-o veacuri de-a rândul acest neam necăjit de soartă, mărturia izbăvitoare a atâtor vieţi închinate către zorile ce vor veni, ruga mormintelor noastre, care toate împreună ne dau în adevăr dreptul la o existenţă mai bună…

“Lupul este lup tocmai fiindcă mănâncă oaia”, da, dar numai în lumea animală. Dacă ne suim în lumea creştină, lupul e lup, numai daca iubeşte oaia” (Opere complete, 1969, 1990).

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MARTURISITORII

Foto: Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu