Un episod mai puţin cunoscut din biografia părintelui Arsenie este legat de profesoratul său la Seminarul Monahal de la Neamţ, după 22 octombrie 1950, prin numirea de către Patriarhul Justinian. Despre activitatea sa ca spiritual la seminarul nemţean avem chiar mărturia părintelui Arsenie: „După preoţie am fost numit (1950-1952) spiritualul Seminarului Monahal Neamţ, singurul în ţară. M-am ocupat mai mult de slujbă, deşi eram numit profesor la istoria monahală şi la viaţa monahală. Îi învăţam pe elevi cum să procedeze la Proscomidie, căci erau preoţii de mâine. Îi învăţam într-un cartof să facă Proscomidia: «Uite aşa se taie, uite ce se zice!» Aveam 35 de diaconi-elevi. Îi băgam prin mănăstiri pe băieţii care voiau să se facă preoţi, să facă faţă o zi şi îi duceam din mănăstire la seminar. «Domnule, e monah!», dar el nu era monah. Aveam convenţie cu mănăstirile, cu Sihăstria, că eram pe acolo. Şi în felul acesta s-a populat seminarul. Şi erau şi profesori universitari care predau… Şi au ieşit, părinţilor, vreo şapte arhierei din ei. Au ieşit toţi de acolo, din seminarul de la Mănăstirea Neamţ“. Mărturia părintelui este confirmată de documentele din arhiva seminarului nemţean. Din dispoziţia Patriarhului Justinian, părintele Arsenie era remunerat cu începere de la 25 octombrie 1950 pe un post de slujitor al Parohiei Oţetari din Bucureşti, transferat la Seminarul Teologic de la Neamţ, urmând să primească recunoaşterea de la Ministerul Cultelor. Recunoaşterea nu a fost obţinută, situaţie în care, de la 1 martie 1951, tot din dispoziţia Patriarhului Justinian, s-a adoptat soluţia remunerării „din fondurile proprii ale şcolii“. Prin gestul său, patriarhul încerca să obţină recunoaşterea Ministerului Cultelor prevăzută de legislaţie. Se pare că aceasta nu a mai fost obţinută, deoarece, în ianuarie 1952, părintele Arsenie nu mai era spiritual, postul fiind suplinit de ieromonahii Petroniu Tănase, Sofian Boghiu şi „fratele Andrei Scrima“.

Însă, plecarea lui Papacioc din postul de spiritual fusese determinată de şicanele venite din partea Securităţii. În martie 1951, Securitatea din Braşov se adresa centralei Securităţii, solicitând detalii asupra ordinului de căutare a lui Papacioc din noiembrie 1948, deoarece acesta „apare într-un obiectiv din raza noastră“. Într-un denunţ către Securitatea Braşov era semnalată o scrisoare cu un caracter eminamente religios a lui Mihai Teodorescu (fost legionar în comuna Tohanu Vechi) adresată lui Arsenie Papacioc. Denunţătorul arăta „organelor competente“ că destinatarul este una şi aceeaşi persoană cu legionarul Anghel Papacioc, primarul comunei Zărneşti în timpul guvernării legionare. A fost destul pentru cei din Securitatea Braşov ca să declanşeze urmărirea informativă împotriva părintelui. Astfel s-a întocmit un dosar în care erau ataşate inclusiv documente legate de: activitatea ca primar la Zărneşti, condamnarea din 1941, căutarea efectuată de Siguranţă din septembrie 1941, arestarea din 1942 şi detenţia din perioada antonesciană. Este căutat la seminar şi i se întocmeşte o fişă personală, după cum chiar el afirmă în declaraţia dată la Securitate. Se culeg informaţii despre el prin reţeaua informativă. Sursa „Stuparuc“ spunea despre Papacioc că „este un om foarte mistic, toată activitatea lui de duhovnic desfăşurând-o numai după regulamentul şcolii, după cărţi şi după canoanele Sfinţilor Părinţi. Când se întâmpla vreun caz de judecată, el venea cu cărţile şi spunea că la cărţi se spune «aşa»“ şi că, „în orice ocazie, menţine trează dogma mistică şi în tot timpul ţine sub presiune elevii acestui seminar“.

În fapt, Arsenie Papacioc interzicea înfiinţarea celulei comuniste de tineret în seminar, aşa cum era în toate şcolile din România. După câteva luni de urmărire a fost reţinut, iar la 10 şi 11 decembrie 1951 Papacioc a scris două declaraţii la Securitate, în care a descris pe scurt biografia sa şi a oferit amănunte despre activitatea legionară de la Braşov. Aşa se explică plecarea lui de la seminar. Nu ştim când a fost eliberat din arestul Securităţii, dar după acest moment părintele Arsenie nu s-a mai întors la Neamţ, ci a mers direct în chinovia de la Slatina.

La 14 iunie 1958, părintele Arsenie a fost arestat în celebrul lot “Rugul Aprins”, alături de alţi părinţi şi studenţi creştini.

Părintele Arsenie din nou în temniţa Aiudului

În procesul Rugului Aprins, din noiembrie 1958, părintele Arsenie Papacioc primise o condamnare de 20 de ani de muncă silnică. Fusese învinuit de „uneltire contra ordinii sociale“, dar autorităţile comuniste ştiau foarte bine că principala vină a părintelui era capacitatea de a îndruma pe calea credinţei în contradicţie totală cu aspiraţiile regimului. După condamnare, părintele a fost trimis în cumplita închisoare de la Aiud, acolo unde mai fusese închis înainte de 1948. Dar regimul de detenţie era cu totul schimbat. Era un regim de exterminare fizică pentru o reeducare potrivit aspiraţiilor regimului comunist. Despre acest regim de detenţie avem numeroase mărturii ale celor care au cunoscut Aiudul. Alături de acestea sunt mărturiile documentare, din care redăm câteva fragmente despre vieţuirea părintelui Arsenie.

În aprilie 1960, un informator din Aiud arăta: „Când am venit de la izolarea din februarie, două zile am stat la camera 49 din Zarcă cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig şi foame şi trăia o stare de surescitare nervoasă. Sufla în pumni şi se plimba prin cameră, încercând să se încălzească. «Fratele meu, iată cum poate omul să-şi sfârşească zilele. Cu ăştia nu-i de glumă, n-au nici un pic de milă şi înţelegere – suflete de piatră.» Apoi, continuând: «Dumnezeu ne-a pus la mare încercare, fie numele Lui binecuvântat. Iată, deci, fratele meu, trebuie să fim întotdeauna gata cu sufletul pregătit şi curat pentru a primi sfânta jertfă pe care Domnul ne-o întinde. Un Sfânt Părinte spunea: Nu ştii când zilele tale se termină, fii gata mereu»… Am arătat apoi, părintelui Arsenie, că mă găsesc la capătul puterilor, inima mă părăseşte şi că trăiesc o stare sufletească confuză de prăbuşire în care speranţele au început să mă lase. Părintele m-a prins în braţe şi m-a asaltat cu tot felul de îndemnuri pentru mântuire: «Frate, nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu – păcat de moarte, trezeşte-te în ceasul al doisprezecelea şi pune nădejdea în Cel de sus, gândeşte-te şi te înfioară la ceea ce te aşteaptă dincolo, dacă aici nu încerci să te mântui, pentru că să ştii că nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le trăim azi. Acolo este mult mai îngrozitor»“.

Tot părintele Arsenie Papacioc este surprins în documentele informative întocmite la Aiud cum săvârşea slujbe în celulă. În noiembrie 1963, o sursă a Securităţii informa: „Vremea şi întâmplările prin care a trecut l-au făcut mai «înţelept», cum îi place adesea să spună. Credinţa puternică în Dumnezeu i-a menţinut moralul şi-l face să spere într-o eliberare apropiată. Pentru aceasta se pregăteşte necontenit. În plus, poartă satisfacţia că oamenii din jurul lui sunt «buni» şi se cultivă în «Duhul Domnului», luând aminte cuvintele sale pline de învăţătură. Dimineaţa oficiază ca şi în trecut, în faţa sobei, cu ochii către uşă, îngenunchind scurt timp, numai cât «Sfântul Duh» este invocat să Se pogoare pentru a-l umple de sfinţenie. A renunţat la căniţa cu apă şi «părticica» de pâine, Trupul şi Sângele Domnului, şi la jurubiţa de aţă pe care altă dată o trecea pe după gât în chip de epitrahil. Şi face crucile mai mult în gând decât cu mâna, fiind foarte atent la vizetă pentru a nu fi văzut. Pe mine şi pe Uţă ne pune să stăm smeriţi pe pat şi să participăm tacit la slujbă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Peste drum de mine, «fratele Dumitru» face în timpul acesta mărunt din buze, trăgând cu coada ochiului la popă şi închinându-se cu evlavie ori de câte ori acesta duce mâna la frunte. Apoi, se uită şi la mine să vadă dacă fac la fel. După ce se mănâncă pâinea şi cafeaua, părintele, puţin obosit după slujbă, moţăie o jumătate de oră şi apoi începe cu râvnă să ne predice, arătând importanţa zilei pentru biserică (dacă îşi aduce aminte de fila calendarului) sau povesteşte ceva cu tâlc din Pateric, Filocalie, Pidalion etc.“.

Pentru astfel de manifestări, părintele era pedepsit cu regim sever. De pildă, la 12 noiembrie 1963, părintele Arsenie a fost găsit de gardian cum „făcea propagandă religioasă cu ceilalţi deţinuţi din cameră“. În nota gardianului se arăta că „deţinutul a vorbit tare în cameră de se auzea perfect ce vorbea şi pe sală şi în camerele vecine“. În consecinţă, gardianul propunea o pedeapsă de „10 zile izolare cu regim sever“, începând cu 24 decembrie 1963.

Acestea sunt numai câteva mărturii documentare despre atitudinea eminamente spirituală a părintelui Arsenie Papacioc în penitenciar. Aceeaşi atitudine şi-a păstrat-o şi atunci când era obligat să participe la şedinţele de reeducare iniţiate de colonelul Crăciun. Astfel, Arsenie Papacioc a fost model de spiritualitate pentru colegii de suferinţă din temuta temniţă a Aiudului.

Părintele Arsenie după cea de a doua eliberare

La 1 august 1964, părintele Arsenie Papacioc ieşea pe poarta Penitenciarului Aiud. A mers la Bucureşti, în speranţa numirii într-o mănăstire de aici sau împrejurimi. Însă Securitatea era deja pe urmele sale. Încă din 5 august 1964, un informator al Securităţii vorbea despre prezenţa părintelui la căminul Mănăstirii Antim, în aşteptarea documentelor de şedere. Se mai spunea că fusese primit de patriarhul Justinian şi că îmbrăcase din nou haina monahală. În această situaţie, pe nota informativă ofiţerul de Securitate scria: „Prin departament şi organele de miliţie vom lua măsuri de a nu i se da viză de stabilire în capitală“.

La puţin timp, părintele Arsenie merge la Sihăstria, unde la 1 octombrie slujeşte într-un sobor de nouă preoţi, printre care se numărau Petroniu Tănase şi Cleopa Ilie. Pentru Securitate era o problemă. Părintele Arsenie slujea ca monah şi se întâlnea cu mai vechii săi confraţi de rugăciune. Dar patriarhul Justinian îl dorea pe părintele Arsenie într-o mănăstire din eparhia sa, oferindu-i un ajutor financiar şi găzduire la căminul Arhiepiscopiei. Aşa l-a numit duhovnic la Cernica, urmând să primească aprobarea de la Departamentul Cultelor. Părintele frecventa în fiecare zi Catedrala patriarhală, cerceta Mănăstirea Antim şi se întâlnea cu prietenul său Benedict Ghiuş.

Patriarhul insista la autorităţi, dar acestea îi interziceau părintelui să mai meargă la Antim. Mai mult, ofiţerul de Securitate care îl urmărea propunea ca părintele să fie numit „la o mănăstire cât mai departe din Arhiepiscopia Bucureştilor“, mai ales că în Capitală „se află majoritatea celor care au fost arestaţi cu el“.

Într-un final, Departamentul Cultelor nu şi-a dat avizul, chiar dacă patriarhul se gândise să-l numească la Schitul „Peştera Ialomicioarei“. Împuternicitul de culte, Păun Rădulescu, motiva că „patriarhul nu cunoaşte trecutul politic al lui Papacioc“, iar directorul de la Culte, T. Vasilescu, afirma faţă de exarh: „Nici într-un caz eu nu pot să-mi dau avizul ca Papacioc să mai fie reprimit în vreo mănăstire. El şi cu Roman Braga fac în momentul de faţă cel mai mare rău Bisericii Ortodoxe. Au făcut agitaţie în Moldova în legătură cu situaţia monahală, îndemnându-i pe foştii călugări şi călugăriţe să se reîntoarcă în mănăstiri. Braga a plecat în Ardeal, în Eparhia Oradea. Papacioc poate fi angajat îngrijitor sau paznic la o protoierie, plătit din fonduri proprii, fără dreptul de a purta haina monahală şi fără dreptul de a mai sluji ca preot. Aşa să-i spui patriarhului, să nu se încurce cu asemenea oameni care nu fac cinste Bisericii“.

Cu toate acestea, patriarhul nu a abdicat de la gândul său, afirmând: „Totuşi, să-l trimit deocamdată la Căldăruşani… să-şi găsească şi el o încadrare, undeva cu viză de flotant şi după un timp oarecare îl vom lua la atelierele noastre de la Plumbuita. În cazul când ţine să rămână în haina monahală, să ceară şi el să i se dea o parohie la Valerian Zaharia, pentru că acolo este mare nevoie de preoţi. Pe Valerian Zaharia nu-l refuză Departamentul Cultelor“.

Patriarhul ştia foarte bine ce îşi dorea Papacioc şi era conştient de refuzul celor de la departament. Astfel a venit cu ideea încadrării temporare într-o altă eparhie al cărei titular găsea „înţelegere“ la departament, pentru ca după un timp să-l poată recupera prin readucerea în preajma sa.

Ceea ce s-a şi făcut în martie 1965. Se pare, fără ştirea Securităţii, patriarhul Justinian l-a recomandat pe Arsenie Papacioc pentru o parohie în Ardeal, la Filea de Jos, din Eparhia Clujului. Astfel, la praznicul Paştilor din anul 1965 părintele Arsenie îşi începea pastoraţia la Filea. Dar acesta este un alt episod din viaţa părintelui Arsenie Papacioc despre care vom vorbi imediat.

Părintele Arsenie “Bărbosul” şi “izolatul”, urmărit permanent de Securitate