“In mansarda lui, Eliade Gh. Mircea nu-i infruntat decit de greutatile caracteristice vietii monahale; asceza lui, desigur, e culturala si laica, dar tot asceza e.”

MIRCEA ELIADE

de Nicolae Steinhardt

editie ingrijita de
Fabian Anton

Cuvint inainte

La 26 iunie 1988 renumitul eseist Arsavir Acterian (foto) primea din partea monahului Nicolae Steinhardt, aflat la sfinta manastire Rohia, un colet cu nu mai putin de trei manuscrise.
Totul ar fi trebuit publicat, cu ajutorul lui Arsavir Acterian, de o renumita editura bucuresteana, intr-o serie de „Portrete”, ca o continuare a volumului despre Geo Bogza . Insa felurite evenimente, moartea lui Steinhardt si apoi evenimentele din decembrie 1989, a facut ca proiectul sa fie abandonat.
S-au pastrat astfel, in Fondul Acterian din cadrul Arhivei Culturale Romane, trei dosare ce contin manuscrisele volumelor „Mircea Eliade”, „Portrete” si „Constantin Noica” precum si un numar de pagini dactilografiate pe care Nicolae Steinhardt ar fi dorit sa le publice sub forma unei mici plachete in memoria lui Mateiu Caragiale.
Data fiind importanta acestor manuscrise am decis sa incepem publicarea lor, acum, la 15 ani (acum 26 – n.n.) de la moartea lui Nicolae Steinhardt, cu volumul despre Mircea Eliade.
Dosarul contine 8 texte dactilografiate, cu corecturi efectuate de autor, si cu o introducere semnata de Arsavir Acterian.

Fabian Anton
Bucuresti 2004

Caci straini si calatori sintem

Cu Nicolae Steinhardt am fost coleg la liceul Spiru Haret, el fiind cu citiva ani mai mic decit Constantin Noica si Barbu Brezianu, care la rindul lor au fost cu 2-3 ani mai mici decit mine, desi in aceeasi clasa, cu cei doi din urma, eu intirziind prin coclaurile judetului Ialomita in timpul primului razboi mondial, in satul Tandarei, ce era pe atunci (prin 1917) fara scoala.
Cu Steinhardt m-am imprietenit mult mai tirziu, ba chiar am figurat in aceeasi boxa a acuzatilor. Jurist prin invatatura, el s-a dovedit pina la urma a fi un om toba de carte, si nespus de fecund in a scrie carte dupa carte, strecurind in ele tot felul de intepaturi si ginduri indraznete, cu subtilitati si abilitate, inselind in acest fel cenzura apriga si vigilenta din trecutul nu prea indepartat.
Din scrisul abundent si plin de seva al lui Nicolae Steinhardt desprind citeva rinduri pe care, cu admiratie pentru curajul autorului, le-am citit in revista „Familia” din decembrie 1987 (ar merita citit articolul in intregime).
Transcriu din acest articol intitulat sfidator si fara pic de teama „Taina libertatii”:
„Comentindu-l pe Hegel si Platon, filozoful englez Karl R. Popper observa ca pentru amindoi <oamenii care se supun unei forte superioare sau nu mor mai degraba decit sa se supuna unui bandit inarmat sunt, din fire, robi innascuti care n-au parte decit de ceea ce merita>.
Asertiunea i se pare lui Popper exagerata si reactionara. Sa-mi fie ingaduit a crede ca nu-i citusi de putin asa. Oare progresul se confunda cu lasitatea? Sint razboiul defensiv si legitima aparare nascociri ale mintii retrograde? Nu voi inceta sa tot repet – luind asupra-mi riscul de a fi socotit maniac si obsedat – ca taina libertatii nu-i alta decit curajul de a infrunta moartea. Cel atacat are intotdeauna dreptul (si datoria) sa se apere. A ceda agresiunii ori santajului nu inseamna altceva decit a te invoi cu sclavia. Faimoasele <imprejurari> (subinteles: atenuante, justificative) nu-s decit pretexte, scuze ori siretlicuri ale miseliei (in intelesul vechi al cuvintului, ba si in cel nou), frazeologie cu iz si pretentii sociologice, vorbe frumoase menite a incurca lucruri simple. Santajul, dintre toate, e faradelegea cea mai odioasa si mai respingatoare (– alaturi de turnatorie –). Ai face jocul e totuna cu a-l aproba, al raspindi, a i te face partas. Hegel si Platon au deplina dreptate. Formularea lor este aspra, insa diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezista cind e atacat ori individul care pentru a scapa cu viata (ori neranit, ori nebatut) da ascultare pretentiilor unui bandit li se potriveste de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu si lui Brice Parain , filologul francez pe care nu ma satur a-l cita: <Trebuie sa stii sa platesti: daca vrei sa fii liber se impune sa nu-ti fie frica de moarte>’.
Am ramas uluit citind aceste indemnuri belicoase ale lui Steinhardt, nu pentru ca nu-l credeam pe acesta capabil sa spuna adevarul pe fata, ci de teama ca va fi imediat arestat.
Mai ales ca scriitorul articolului la care ma refer facuse citiva ani de puscarie alaturi de C. Noica, Dinu Pillat, Alecu Paleologu, Al. O. Teodoreanu, Theodor Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova si altii pentru completarea unui grup limitat la 25 de persoane.
Steinhardt a fost odata chemat la securitate deoarece tinea un jurnal (bineinteles, considerat primejdios si confiscat). De la cine s-o fi aflat? Dumnezeu stie!
Spre a trai viata in rugaciune N. Steinhardt s-a calugarit, fiind numit bibliotecar la manastirea Rohia (Maramures). Acolo a adus omul citeva carti capatate de la Mircea Eliade, Emil Cioran, Alexandru Cioranescu etc., etc. ce i s-au trimis din strainatate de catre prietenii lui din Paris sau Madrid.
Intr-o buna zi, un grup de literati, dintre care citiva buni prieteni, in excursie prin Maramures, s-au abatut pe la Rohia ca sa-l vada pe amicul si colegul lor scriitor, devenit calugar, dar membru mai departe al Uniunii Scriitorilor.
Steinhardt a continuat, dupa ce s-a calugarit, sa scrie pe la diferite reviste si sa publice carti despre care unii critici au scris nespus de elogios. Revenind la grupul de scriitori in vizita la Rohia, Steinhardt le-a dat o gustare, dupa care i-a invitat in biblioteca unde au stat la taifas. La un moment dat, calugarul a deschis sertarul lui secret cu tot felul de giuvaere bibliofile spre a suscita interesul prietenilor. Peste citeva zile Steinhardt se pomeneste cu doi securisti „cultivati” care ii cer sa vada si ei cartile straine ascunse in sertarul secret. Calugarul a ramas perplex – dindu-si seama ca unul dintre excursionistii prieteni ce-l vizitasera l-a pirit. A fost invitat la securitate unde a fost supus unui lung interogatoriu, dupa care totul s-a limitat la confiscarea cartilor cu pricina. Unde or fi oare? Drept urmare, N. Steinhardt si-a vazut ultima lui carte aparuta cu barbare taieturi de o cenzura necrutatoare.
Nu mult dupa aceste intimplari, calugarul de la Rohia a murit facind un infarct in drum spre Bucuresti unde colegi de scoala si citiva prieteni il asteptau in vederea unei aniversari.
Pentru multi credinciosi refugiul in lumea cealalta e o izbavitoare, suprema bucurie.

Arsavir Acterian

Intoarcerea din India

Pamintul nu se vedea inca de pe vapor, cind ma simtii de acum coplesit de reflectii jalnice. Eram numai fatigat de drum? Nu! Simtamintul oribil care pusese stapinire – fatmic si inexpugnabil – pe fiinta mea iremediabila, irationala, orfeica, era travaliul deosebirii climatice. Dar nu al temperaturii concrete, ci, adinc, al latitudinii siccitive. Prin mijloacele promiscuei civilizatii europene ajunsesem in mai putin timp decit, famelic, imi trebuia ca sa contemplu leprosii cadaverici sau crocodilii purificati, din tara divina in continentul cu dictionare. Alaturi de mine un glas concretizator rupe farmecul mai persistind al nebulosului si anunta: Constanta.
Am incercat sa citesc, dar n-am reusit; am aruncat cartea „Karastrakruopatavana”, sinteza intelepciunii bengalice, pe care o citesc intr-o excelenta traducere franceza. Ma las intreg si nud melancoliei indice. Tin un soliloquiu. Trec in gindu-mi imagini ce par obscene aici. Imi aduc aminte cum Panditul Rahimsedwarthan Penga imi spunea: „Ma baiatule ma, asta s-o stii tu de la mine, ca eu is popa”, in gradinile sacre ale fantastikului Marawharwar, pe cind Rabindranath Tagore cu un zimbet biblic isi mingiia barba ireversibila. Barba lui alba ca un fluviu purificator cuprinde un cosmos kast, departat de cotidianul european. (Englezii si oamenii cu mintea intreaga nu ma vor intelege. Nu face nimic.) Doar sopotele havuzurilor umpleau atmosfera virgina de o inertie safica. Un gind blind ma cuprindea si ma simteam umil ca un copil onest si gingav. Despersonalizare in apoteoza mistica. Biologizare in permanenta placida.
Dar vasul se apropie de tarm si in curind vom fi sub semnul timpului impartit kalendaristic. Vom fi obligati sa scoborim. Din tragicul mahagonic al hermitagiului nostru plutitor in locurile ankilozate de munca. Din visul introvert in activitatea unde fiecare e presupus sa actioneze extravert. Deodata imi dau seama. Poate ca sint asteptat. Rude, prieteni, mai stiu Da, acum imi reamintesc, tot din acest port am plecat, acum citi ani? Eu i-am uitat, dar ei? Cufundat atita timp in satanalogia unei lumi agonice, e necesar sa ma violentez acum ca sa reinviez figurile lor. Nu voi recunoaste nici fauna si flora; atitea zile printre maimutele sfinte imi vor da posibilitatea sa am prehensiunea altor animale? Dar pe mine ma vor recunoaste? Alterabilitatea trasaturilor nu ma va face oare nerecunoasterabilitativ? E evidential ca da. Parul meu palid, farmecul calugaresc care emana, matildic si universal, din omul paradoxal ce sint, ma vor acoperi. Vine sara si, in cenusa pinzelor, sub globurile coplesitoare ale cheiului, ma voi strecura ascetic, inasimilabil, inacceptabil, transcendent si neutru. Ideea pretiozitatii unei primiri imi da o suferinta carnala.
Dar stiu eu macar daca vor veni inaintea mea? De ce m-ar intimpina? Viu ratacitor si gol, mincat de un blestem cosmic, fara capatii, rusinat. Ei m-au uitat, drumul inapoi spre India nu-l mai pot face din lipsa de bistari (cum se spune la Calcutta, in cartierul de nord-west al orasului, cartier dramatic, paradoxal). Ce voi face? Ma invadeaza o neliniste medo-persica, ma indeamna sa aprind candela dezamagirii si sa incep non-viata; valurile sint aproape, mai departe se disting havuzurile orasului, e usor sa-mi pierd virginitatea acvatica in apa-muma. Daca insa am ajuns de acum aici vreau sa ajung la mal ca sa nu se rosteasca despre mine un vechi proverb intelept al Indiei, care reveleaza caracterul ei organicistic si haotic: „L-amallunag itac taceni as” (adica, s-a inecat ca tiganul la mal).
Voi astepta deci.
Iute cobor in cabina, iau o oglinda in mina. Privesc. Nimic deosebit in trasaturile mele. Am ramas acelasi. Creaturile care vor veni in intimpinarea mea isi vor spune ca nu m-am schimbat, la ce bun am mai plecat deci. Si ma vor persifla. Dar de ce sa nu aplic stravechiul procedeu indic, de care am aflat intr-o sara apolonica, pulsativa, de mitologizare ascendenta, si care poarta nume: Ajukàteatru? O masca nu am la indemina si nici nu trebuie. E de ajuns un efort privesc iar in oglinda si vad ca am reusit. Sint acelasi si nu mai sint. Modern mister al Schimbarii la Fata! Privirea mea a luat ceva dramatic intr-insa, care reveleaza o mistica terifianta, o maximalizare a specificitatii din mine. Pun si o pereche de ochelari pentru ca sa par mai dezumanizat ca si cum as purta afurisenia lumii in mine. Sticlele din fata ochilor imi dau un aspect sacru, kast, ca un hram divin in cine stie ce magie indica, o sarbatoare panteistica a pacatului suprauman. Parul bine pieptanat in sus: fruntea lata. Da, arat fascinant, e ceva mituitiv in mine, de parca as ascunde o dogma perversa de mult uitata. Mai trebuie ceva? Sa las buzele putin in jos, dezamagit ca stau pe loc si nu mondializat, planetizat, subsumat in cosmosul ozonizat. Inca o privire in oglinda, cobor putin umerii, psychodramatic. Am facut bine ca am pus ochelarii, ca si cum as fi suferit o orbire neincercata. Se aude clopotul, lumea alearga, am sosit
Repede pardesiul cenusiu, palaria, dar nu, mai bine fara palarie Miinile in buzunar, ies din cabina, urc scarile Dar daca nu e nimeni, daca telegrama mea din Port-Said n-a sosit, daca m-am fatigat in van? Ma violentez ca sa nu par curios, ma stapinesc. Am ajuns pe punte. Sus cerul instelat, jos portul. O privire imi ajunge. Au venit toti, peste asteptare. Acum e clipa.
Cobor neuric in portul fantastik in noapte, rezultanta trudei mijlocizatorii. Ezit sa pun piciorul pe tarmul cu institutii si caractere: pamintul institutional, caracteritional, unde experimentul nu e introvert, unde hambarele sint irelevante si harnicia onesta o datorie. Pun totusi piciorul jos si privesc cu un mepriz bergsonian-cinic gramadatura din fata mea.
(Sunt fericit ca-i vad aici, imi par niste angeli radiosi, dar sint stapin pe mine si nu arat nimic.)
Le intind mina cu un gest eurasiatic si astept melancolic ca un autarh nestoric cu particula feudica.
Din grup inainteaza Zaharia Stancu Sahib si ambii Donescu Sahibs. In loc de ghirlande si serpi ei imi ofera, unul o kolaborare la Vrêmea, si celalalt acelasi lucru la AZ. Comarnescu Sahib ma saluta in numele demonologiei experentialiste si al republicilor federale din America de sud, de mijloc si de nord. Iar Emil Gulian Sahib ma proclama sef absolut si incontestabil al tinerei generatii, unic ecou al ei. Pasesc – victorios – inainte. Toti sint fascinizati. Ma uit la ei crunt si neronic si ei freamata, se indoaie ca arbustii la suflarea vintului faunic. Apoi deodata ma opresc, privesc desart, arat muribundic. Ei se reped, devin axa privirilor si atentiei lor, ma cred bolnav, ma intreaba ce am. Eu insa tac indelung si vad ca ei trec prin clipe de teroare. Fiecare gest al meu e microscopizat. Asteapta. In fine, imi revin, merg mai departe. Toti rasufla usurati. Ce-a fost? imi zic. Deniez sa raspund: „Ignoranta voastra nu ma surprinde. Sinteti inapti sa prehendati goliciunea cosmica a unui om umilit. Afundati in electricitate si lichelism, ati uitat totul despre divinitatea biologiei si ritmica iluziei policentrice. Omul traieste substantial numai in dinamica floralica, in nemurirea kasta a ultimitatii, departe de magarologia ratiunii. Va invit la clowneria tragica, unde paradoxul teocratizat”
„Destul, striga ei, e prea mult, nu putem rabda atita dintr-odata.”
„Destul Maestre, spune Boz Sahib, esti asemenea unui traznet asiatic cazut printre noi, destul, nu vezi, valurile marii se umfla, femeile se infioara, havuzurile se cutremura, ciinii latra, nu ne coplesi din prima data!”
Ii las sa rasufle, juisind in sinea mea de succesul inesperat, privind insa in afara ca si cum as auzi cintecul harfelor eoliene stimulate de vintul lamentatiunii minerale a neotomismului divinatoriu.
Ma uit in sus, ridic miinile dionisiac si teocratizat.
„Priviti! exclama tot grupul. A plecat om si s-a intors zeu! E un intelept, un hindus!”
Si toti, dinapoia grupului, pasagerii, se opresc. O liniste tibetana de o grandoare inexprimabila s-a lasat. Doar din departare, din intunericul unui colt al cheiului inapoia caruia se ghiceste orasul, un glas de copil mai repeta: „Hindus!”

Peste o jumatate de ceas, in gara portului, Dim. Gusti Sahib ma anunta ca miine ma va introduce in Templul ce se numeste Universitate, si-mi va pune la dispozitie conform obiceiului tarii pe cea mai frumoasa dintre fiicele lui, pe neintrecuta Facûl-Tatea, din nobila familie de Phil-Osophie. Dinsa, mi-o descrie Gusti Sahib, e cenusie ca piatra, dar e fecunda si in mai putin de o luna imi va darui o dragalasa As-Istenta, de nu chiar o Con-Pherinta. Sint impotriva onorurilor, ii spun eu insa cu glas vibrind, eu nu voiesc fecioarele voastre, nu voiesc decit contemplatia blinda a castitatii intrazeificate. Iarasi cuvintele mele ii pironeste pe toti, dar se reculeg si ma supliaza sa accept. Voi accepta, sfirsesc prin a zice, caci scrie in „Mahabharata”, cintul al XXXVII-lea, linia 32–36: „Nu te impotrivi bucuriilor”.
Privesc o ultima data portul si vaporul, caci trebuie sa plecam spre oras. Acum, de aici, ceea ce a fost mi se pare cu totul altmintrelea. Pe Gandhi il vad in adevarata lui lumina de om care nu stie ce vrea, se supara, vrea in fiecare zi altceva. India ca pe o tara care fara de sprijinul Angliei s-ar cufunda intr-un razboi civil si religios nesfirsit, poporul prada opresiunii fara limita a printilor, hindusii slabi prada mahomedanilor razboinici. Simpatia democratilor si socialistilor pentru Gandhi mi se pare inexplicabila, Rabindranath Tagore (pe care l-am zarit intr-o zi pe strada) cu barba lui mototolita, ca un batrin viclean si stupid. Si imi pare bine ca n-am invatat sanscrita, si nici bengaleza, si aproape nici macar engleza. Vad bine ca nu era nevoie.
Dar pe cind ma pot gindi la teama dinainte de sosire ca venirea mea va trece cu totul inapersevata, fara durere, pe cind imi murmur mie insumi cu o stranie bucurie aceste adevaruri, grupul cu care pornesc spre iesire imi solicita genuflexat citeva cuvinte.
Si dupa o ultima privire spre vasul care m-a adus din calatoria care s-a sfirsit atit de bine, incep sa vorbesc rar si adinc, cu oboseala nespusa, dezvaluind supremul:
„In fata civilizatiei voastre skaraotkizate, tulburarea assiro-babiloniana care ma invadeaza, inseamna jalea carnii, a comuniunii celeste, a mariajului cosmic”

Mircea Eliade – cum il vad

Nu s-a ascuns. In amintirile sale marturiseste ca atunci cind, in adolescenta, si-a pus (citusi de putin indolent) problema formatiei culturale, a cunoscut ca-i stau inainte doua cai: a culturii franceze, a culturii germane. Era pe vremea absurdei si ridicolei impartiri a carturarilor si mondenilor romani in doua tabere: francofili si germanofili. Francofilii precumpaneau cu mult, detineau un soi de intiietate. Lui Pirvan, care incercase o evadare din infantila dilema, i se atribuisera neintirziat sumbre simtaminte germanofile. Eliade insa era decis, precum si raspicat scrie, sa nu faca parte din clientela asidua a librariilor devotate cvasi monopolului francez. Moda i se parea tiranica, strimta, il si impingea un duh launtric si frondor sa afle o solutie mai putin banala. Infruntind curentul comun nu s-a indreptat totusi catre cartea germana, ci a optat pentru o terta dezlegare a necazului: s-a gindit ca Italia e mai putin solicitata si ca-i poate oferi atit accesul la una din marile culturi europene cit si privilegiul unor descoperiri care sa-l scoata din prea batatoritele fagasuri ale celor doua bastioane, si in special din aglomeratul sir al cumparatorilor de carti franceze en vogue.
A mers mai departe. Invocarea italiana aducea o pala de aer proaspat dar nu constituia o extindere suficienta a liniei orizontului. Simtea nevoia unei largiri indraznete a spatiului cultural, a unui demers slobod in directia tuturor azimuturilor. Italia nu era si ea decit un tarim european. „Rien que l’Europe!” isi va fi spus, cu vreo citiva ani inainte ca Paul Morand sa fi exclamat „Rien que la terre!”
Luase, in jurul anului 1930, o forma acuta si razletita aceasta vointa de sporire a capitalului cultural, de extindere a meleagurilor care se ofereau exploatarii, indragirii si explorarii spirituale. Beneficiari ai ispravii nu puteam fi, desigur, decit noi. A fost o perioada de efervescenta (crescinda) si de cotitura pentru duhul romanesc parca dintr-odata devenit lacom de innoiri sau mai bine zis de adinciri si luare in discutie a tuturor sloganelor obisnuite, cu dreptul de a contesta chiar si axiomele, de a rasturna optica valorica in fiinta.
Cind si-a oprit ochii cugetatori ai inimii si mintii asupra Orientului , cind a intuit ce imense spatii, inca nedefrisate de noi, ii stau in fata, Eliade nu a luat numai o hotarire personala – a marcat un moment parca harazit in evolutia culturii romanesti care manifesta de citva timp certe semne de nemultumire, sastisire si nerabdare.
Eliade, Cioran si altii alaturi de ei, la inceputul deceniului al patrulea, dadeau de inteles din ce in ce mai limpede ca simt o stringere, o exasperare. Tineretul vremii isi proclamase, pe cit posibil, aspiratia catre o rigoare si o puritate care sa inglobeze intreaga, viata sufleteasca a individului si a colectivitatii. Eliade a plecat in India, Cioran (fire patetica) a faurit o carte cu titlu fulgurant: „Pe culmile disperarii”. Se pasea pe o cale frecventata mai de mult, pe unde umblasera si universitari ponderati ca Radulescu-Motru („Cultura romana si politicianismul”) sau Garabet Ibraileanu („Spiritul critic in cultura romana”). Acum insa un glas nou largea si intensifica datele discutiei si introducea in perimetrul cultural notiuni inedite: nelinistea, universalitatea, autonomia viziunii nationale a lumii, schimbarea la fata si darea pe fata a sinei. Celelalte, cele, vechi – limitative, repetitive, inguste, preconcepute, stationare – prinsesera a fi luate in seama adversativ si pareau a fi devenit nesuferite.
Suflul acesta nou – de nesatisfactie si impetuoasa dorinta de extindere culturala si de luare la cunostinta a unui mirabil inventar inca nescormonit – Eliade si l-a insusit in forma-i cea mai inzestrata cu sorti de izbinda. Plecarea in India a semnificat un protest insa nu negativ ci adaugitor, un act (nu o expresie verbala) a sensibilitatii reflexive. Il desemnau dealtfel insusiri evidente: bagajul de cunostinte, puterea de munca, talentul literar, inteligenta si o doza de echilibru, de bun simt de ordin superior, de moderatie in violenta care indeobste caracterizeaza pe biruitori.
Insasi productia sa literara – prin fantezie si fantastic – a reprezentat o rupere cu trecutul si o (incintatoare) depasire a fruntariilor unei culturi acuzata a fi cuibarita in europenism si patriarhalitate si mostenitoare a unui secol al luminilor ce-si traise traiul. Scopul nazuit de Eliade a fost dublu: universalizarea perspectivei culturale romanesti si dovedirea capacitatii romanilor de a-si asimila elemente spirituale aparent cu totul straine si indepartate de ei. A obtinut cistig de cauza si mai mult decit atit. Caci Orientul – in tot ce are el mai specific, mai neeuropean, mai nearistotelic, mai neluminist – de indata s-a aratat perfect asimilabil noua iar fenomenul cultural romanesc (fara a se rupe din latinitate si contrazice civilizatia mediteraneana) si-a vadit mult mai mult trasaturi comune cu Orientul decit siTar fi putut inchipui o minte prudenta si conservatoare. Despre legaturile cu Asia si cu „mentalitatea orientala’ erau, desigur, informati Eminescu, Pirvan, Blaga, Brincusi, Teohari Antonescu, etnologii, vizionarii.
Tinarul Eliade, cu entuziasm juvenil si vitejie de pionier (dar si cu aplicare stiintifica) a cutezat sa traga concluzii neinfricate. Din pozitia geografica si apetitul mitic al romanilor a dedus ca ocupam – in lume si in duh – un punct strategic important: o rascruce, un loc de intilnire si convergenta intre cele doua mari sisteme: european si asiatic. Le putem intelege pe amindoua, le putem indragi neexclusivist, le putem chiar incuscri. Avem, in orice caz, intrare libera in ambele spatiotemporalitati si sintem in fericita si cu totul exceptionala situatie de a ne putea pastra puterea de judecata fata de cele doua net diferite viziuni ale lumii. Nu ne sint deloc straine nici una, totusi nu sintem legati ori fagaduiti dinspre soare-rasare ori soare-apune.
„Nopti la Serampore” demonstreaza ca ne pazim nestirbita facultatea sceptica si putinta de a pretui din afara efectele halucinatorii ori produsele imaginatiei fabulatorii. (Ne lasam greu amagiti, greu sedusi.) Iar „O fotografie veche de 14 ani” ca rationalismul inversunat si fanatismul logic atit de afine unei parti a cugetarii occidentale nu au priza asupra „taranului de la Dunare”. Dumitru, eroul, nuvelei, contesta idolii toti, vechi si noi, ai filosofilor, sociologilor, lingvistilor. Buna si indestulatoare ii este deloc naiva lui credinta stramoseasca.
Sintem la mijloc, dar nu la temperatura caliie si nu la o medie aritmetica, ci mai degraba la interferenta a doua ansambluri. Aceasta-i una din principalele iscodiri eliadiene. Ne-am pastrat vioiciunea, adaptabilitatea, ba si (fara exagerare) disponibilismul, libertatea de actiune si apreciere, simtul depistarii lupului in vesminte de bunicuta si cu ochelari pe nas. Putem recepta pe mai multe lungimi de unda – si trebuie sa o facem, nu avem dreptul sa irosim privilegiile ce ne-au fost conferite – dar ne pricepem sa filtram, decantam, deosebim informatiile primite. Contrar aparentelor nu-l vad citusi de putin pe Eliade ca pe un antieuropean si nici ca pe un habotnic, al Indiei ori al Orientului. (Incepind cu „Maitreyi”, toate scrierile lui unde apare India sint absolut „degajate”.) Portile sint larg deschise in doua directii iar in centru se afla un ochi atent si treaz. Si apoi mai e libertatea, notiune esentiala, dragoste neintermitenta. N-a pregetat s-o aseze alaturi de yoga. (vezi volumul „Yoga et liberte”) si nu socot sa pot fi contrazis afirmind ca o numara printre stihiile cele mai populare pe intinsul teritoriului locuit de romani.
Nici in domeniul, atit de exploatat, al criticilor indreptate impotriva „politicianismului” sau in polemica „formei fara fond” nu mi se infatiseaza ca un absolutist. In raport cu Ibraileanu, Radulescu-Motru (sau cu junimistii, cu Hasdeu) si-a pastrat independenta. (Si nu-i un merit peste care sa se treaca la repezeala. Politicienii acestia rau famati si aspru dojeniti – printre care figureaza Mihail Kogalniceanu, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Ion si Ionel Bratianu, I. G. Duca, Octavian Goga, Alexandru Averescu, Spiru Haret, Alexandru Marghiloman, Nae Ionescu, Constantin Stere, Barbu Delavrancea, Iuliu Maniu ori Vasile Lascar – n-au fost chiar toti niste vintura-lume si niste Rica Vent.) Eliade a presimtit ca la noi fondul nu s-a lasat stapinit de forma si ca asadar problema se prezinta mai putin dramatic decit a formulat-o Maiorescu si mai putin optimist decit a rezolvat-o Lovinescu. I-a iscodit incilceala. Cunoscator adinc al yogai care-i o doctrina psihosomatica (si un comportament existential psihosomatic), increzator intr-un duh care nu-i deloc abstract cu dinadinsul si nestiutor de lume si materie si caruia ii place a pogori uneori in zone si momente de confuzie intre cerebral si concret, cu totul lipsit de vindicta unui Antonin Artaud, Eliade nu putea sa nu ia aminte la fazele tranzitorii si intermediare dintre forma si fond, dintre idee si obiect. Nuvela „Pe strada Mintuleasa” si romanul „Noaptea de sinziene”, citite atent, ni-l dezvaluie ca pe un autor complex, impartial, infiorat dar si zimbitor si cu antene apte a pipai deopotriva metarealul si infraspiritul. In „Strada Mintuleasa” contrariile se intersecteaza. In „Noaptea de sinziene” destinul se lasa anticipat.
Cit despre dispozitia universalista a poporului roman si despre dedesubturile panumane ale firii sale, realitatea nu numai ca i-a confirmat increderea, dar a si exemplificat-o cu o darnicie uimitoare. El insusi, Cioran, Eugen Ionescu si foarte multi altii sint probe neindoielnice pentru ce este in stare a intelege, asimila, prelucra si face la o adicatelea mintea atit de usuratic defaimata a romanului.
Cultura, a mai stiut de timpuriu Eliade, nu e numai literatura, filosofie sau arta. A conceput-o ca incluzind chimia (si alchimia), etnografia, biologia, sociologia, arheologia, psihanaliza, misterul. Misterul: a-i asigura un loc onorabil in cuprinsul culturii, iata ce i s-a parut un imperativ categoric! Pe urmele lui Dostoievski, Novalis si Pirvan, si paralel cu Jung, a izbutit in adevar sa schimbe statutul cultural al misterului care a incetat sa joace rol de mosafir doar ingaduit in sila si tinut de gazda cit mai in afara discutiilor purtate cu oaspetii vrednici de consideratie. Odata cu opera stiintifica si literara a lui Eliade, misterului (tainelor slavite de autorul „Fratilor Karamazov”) i se deschid portile Culturii si usile saloanelor frecventate de cugetatori, paginile cartilor citite de „oameni seriosi”. Miturile, visele, arhetipurile, simbolurile, metaforele, poezia populara, legendele, paremiile, basmele, tot cortegiul de marginalii se cuvenea introdus in centrul cercetarii obiective si supus atentiei celei mai nepripite. Inca de la inceputul veacului (in fapt de la romantici) se lucrase in acest sens in Europa de vest, de la Durkheim la Frazer, de la Freud la Frobenius. La noi fusesera Hasdeu, Alecsandri, culegatorii de versuri populare, citiva foarte seriosi etnologi. Dar emulii lui Mircea Vulcanescu simteau ca nu se facuse deloc de-ajuns. Iar interventia lui Eliade a fost, pe plan mondial, hotaritoare si parca a inaugurat in aria aceasta un alt ev.
Nu mai putin dornica de larga deschidere a usilor si ferestrelor si barierelor i-a fost activitatea romaneasca de primenire a climatului, a bibliografiilor, a temelor; si de curajoasa, indrazneata (nitel sfruntata) largire a cimpului vizual. Enciclopedismul, pe care l-a practicat de foarte tinar, l-a ajutat asemenea unui scutier leal, dar a trait in constiinta lui ceva mai puternic: intii intuitia, apoi convingerea intima si-n cele din urma certitudinea manifesta ca apartine unui popor cu inca nebanuite latente culturale de natura universala. Volumul fundamental despre yoga (in doua editii), vasta si ambitioasa istorie a credintelor si ideilor religioase (vai, neterminata) ori ametitor de numeroasele si variatele studii istorice, etnologice, filosofice, analitice sint departe de a fi simple (si solide, impecabile) lucrari de specialitate ori de sinteza, sint o cautare, un quest, un pelerinaj al spiritului romanesc in lumea larga, o aventura as zice, ca a feciorului de imparat, a voinicului increzator in calu-i nazdravan, a lui Fat-Frumos care se bizuie nu atit pe harnicia si desteptaciunea sa cit mai ales pe o arma secreta dind rareori gres: vocatia culturala si spirituala a unui popor asezat spre nenorocul sau la intretaierea imperiilor si-n drumul invaziilor dar si spre fantastica-i norocire pe unul din punctele (magice?) unde se focalizeaza, convietuiesc si se completeaza duhuri, culturi, stime poate mai putin potrivnice decit ne obisnuisem a le considera. Si este vrednic de sesizat: ca autor de proza literara ori de proza stiintifica a purtat cu el, mereu, ca intr-o desaga neimpovaratoare inca o insusire romaneasca: un fel de bonomie, nescortoasa si nebosumflata; un contact permanent cu principiul relativitatii generalizate; o smerita banuiala ca drumul spre adevar e, cine stie, asimptotic.
De presupus am presupus intrucitva de mult; mi-au fost de trebuinta ani indelungati ca sa-mi devina inteligibil si clar ce urmarea. Sint bucuros ca odata in 1934 (intr-o mica librarie bucuresteana ) si a doua oara in 1979 la Paris (in apartamentul din place Charles Dullin) mi s-a destainuit. Prima oara indirect si reticent, a doua data fatis si plin de voie buna. Asta a vrut (asta, nu altceva), sa demonstreze universalitatea puterii simtitoare si cugetatoare a neamului sau, pe de o parte. Iar pe de alta: sa cucereasca pentru tainele, semi-tainele si clar-obscururile – ce pareau ostracizate pe vagi, oropsite si dubioase terenuri – dreptul de a patrunde in cultura (ca auxiliare si la paritate cu experientele).
O dubla operatie care a reusit cu virf si indesat, har peste har. Istoria, careia in romaneste i se mai spune si ursita, si care nicicind nu leapada o farima de ironie, a potrivit lucrurile asa incit sa-si incheie viata la antipodul chiar al lumii de la care nadajduise radicala innoire a metodologiei culturale (approach zic englezii si-i mai complet, inseamna totodata: apropiere, abordare, mod de atac). De nu cumva a fost nu o ironie ci opusul ei: o blagoslovenie, in sens universalist si de impacare.
Se pot incheia framintarile culturale autentice, fie ele oricit de aprige, altminteri decit printr-o sinteza obiectiva?
Iscusitul Eliade s-a supus venerabilei reguli dar i-a smuls o fericita si poznasa derogare: paralela productie literara in romaneste unde pina la sfirsit vechile patimase interogari si chemarile tainelor din tinerete nu pierd nimic din farmecul si vigoarea de altadata, in vreme ce autorul din tilcuitor (explicant) ce a devenit, redevine – o! minune – psihopomp de suflete moarte si triumfal vii.

Opera lui Mircea Eliade

Dintre eroii antici, André Gide nu-l iubea pe Hercule pentru ca sovaise indelung intre vitiu si virtute. L-ar fi admirat pe Mircea Eliade tocmai pentru ca acesta nu si-a pus problema unei alegeri intre stiinta si literatura. De la inceput, din prima tinerete, le-a indragit, le-a infruntat, le-a supus entuziasmului, curiozitatii si atentiei sale pe amindoua. Mineralogia, arheologia, orientalistica, gramatica, psihologia, chimia, speculatiile spiritului l-au atras simultan si deopotriva de intens ca si romanul, nuvela, jurnalul intim. Si trasatura aceasta juvenila s-a prefacut intr-o constanta a intregii activitati a scriitorului, explicind de ce si cum a izbutit sa fie, totodata, literat si om de stiinta.
„Romanul adolescentului miop” a ramas nepublicat. Incepind cu anul 1930 („Isabel si Apele Diavolului”) si pina in 1938 („Nunta in cer”) apar insa nu mai putin de sapte romane, iar in 1940 volumul cuprinzind nuvela „Secretul doctorului Honigberger” . Mai tirziu (1956, o a doua editie marita in 1977) sint tiparite „Noaptea de sinziene” (tradusa in franceza de Alain Guillermou sub titlul de „La foret interdite”) si numeroase nuvele, paralel cu nesatioasa lucrare a eruditului cercetator al fenomenului religios.
Caracteristic si precumpanitor este imprejurarea ca intre cele doua domenii – opera literara si opera de cercetare – a existat o continua perihoreza. Literatura lui Mircea Eliade – scrisa mereu in romaneste – nu a fost nicicind o simpla beletristica; romanele si nuvelele sale nu apartin genului epic al „analizei”, al „actiunii”, al descrierii, al conflictelor morale, al sonoritatii verbale ori jocurilor lingvistice; nu vadesc scopuri sociale sau distractive. Nu concretul si nici psihicul il retin pe scriitor, si nici ideile. Literatura aceasta nu se semnifica pe sine, nu recurge la temele proprii si traditionale ale prozei narative, ci – din prima fraza chiar, si neincetat – cu o perseverenta obsesionala trimite la alte imparatii, la substraturi si esente numenale. Sint romane si nuvele „cu tilc”, axate pe cazuri de ceea ce anglo-saxonii numesc extra sensorialperception, de parapsihologie, de incercare a deslusirii unor simboluri, a intelegerii unor „semnale”, a gasirii unor „chei”, a prezentarii unor cai de acces la ori macar de apropiere de o lume alta decit a datelor nemijlocite ale constiintei. Nimeni nu s-a lasat mai cu bunavoie invins de ceea ce Blecher, dupa sfatul lui Geo Bogza, a numit irealitatea imediata.
Literatura eliadiana, ca atare, joaca un rol de semnificant iar semnificatul pe care-l exprima tine de o injghebare paralela celei fenomenale, posesoare a unor enigme si orinduiri ce singure pot oarecum lamuri sau macar produce licariri fugitive (ca ale „ochilor de pisica”, noaptea, pe sosele, indicind discontinuu conducatorului unui vehicul traseul pe care inainteaza), macar isca „momente de adevar”, adica de perplexitate si nesiguranta, de uimire ori euforie, capabile a pune in salutara stare de necumpana si neautomatism pe adeseori prea grabitul sau nebagatorul de seama trecator (vietuitor).
Roland Barthes a pomenit de un grad zero al scrisului. La Mircea Eliade e mai curind vorba de un punct de fierbere al scrisului; mai bine zis de gradul la care scrisul explodeaza si-si dezvaluie, prin dezintegrare, semnificantul; nu se „face literatura”, ci se efectueaza explorari si se emit ipoteze, explorari si ipoteze referitoare la realitati inaccesibile atit stiintei mecaniciste cit si inteligentei pragmatice ori vreunei metode infraimaginative oarecari. Numai hazardul (altfel spus „fantasticul”) poate – uneori si in mod arbitrar, fara explicatie, motiv, justificare, merit sau previzibilitate – declansa iruperi de vremelnica perturbare a legitatilor si de prehendare a unor fenomene initiale abil tainuite scurgerii deterministe a timpului, evolutiei legitime a seriilor de evenimente.
„Noaptea de sinziene”, bunaoara, e romanul destinelor: ce li se intimpla eroilor, relatiile sentimentale, ostile, simpatetice, anodine, tragice, derizorii, incintatorii dintre ei, urzeala textului, digresiunile naratiunii nu sint decit ceea ce matematicele numesc determinanti nerezolvati. Opacitatile, coincidentele, recurentele se clarifica doar partial, precar, tirziu, prea tirziu. Ursita e „morala” cartii, reamintind povestirea istorica a lui Hasdeu, ce poarta drept nume insusi acest cuvint. Fantasticul, pentru Eliade, e singurul mijloc de care se poate folosi literatura spre a-si indeplini menirea ei de trezire, de zbuciumare, de discreta cutremurare a mintilor si sufletelor, chemindu-le spre dorinta si nevoia de a pune cit mai multe intrebari sfincsilor pazitori ai unor porti grijuliu sigilate.
Dar partea istorisitoare si imaginativa a operei mai adevereste inca un semnificat: e acela al specificului national. Mereu gindita si formulata in romaneste, ea demonstreaza caracterul ineluctabil al prezentei unei aure nationale in tot ce li se intimpla personajelor. „La tiganci” evoca (o cit de pregnant si cuceritor!) un „universal”: moartea. Materialele de constructie, luminile, umbrele, vrajile, condimentele sint strict bucurestene. „Noaptea”, desi actiunea se desfasoara si in strainatate, e intru totul de neinchipuit in afara unui mediu romanesc. In „O fotografie veche de 14 ani”, autorul nu sovaie a preamari bunul simt si candoarea unui roman simplu, confruntat cu cele mai sofisticate produse ale iscusitelor minti occidentale.
Pina si pe sine se ia autorul in gluma cu savantele sale teorii cu tot, inchinindu-se, ba si batind metanie in fata blindului dar stiutorului si curajosului fiu al unor tarimuri unde adevarurilor ancestrale li se acorda nezdruncinata si calda incredere. In „Strada Mintuleasa”: aici ceasul ales e al unor aprige ciocniri intre oameni cu pozitii, interese si opinii perfect antagonice. Nuvela nu le evita, nu le edulcoreaza, nu se straduieste a le invalui in ceturi uniformizante. Intrigat, cititorul simte ca exista un fel de spatiu inchis si comun in care se perinda intimplarile, in care dibuie oamenii, in care se sfideaza provinciile. In ciuda faptelor, in contradictie cu vrerea firilor si duritatea structurilor – si spre stupoarea cititorului – devin din ce in ce mai vizibile niste retele de legatura, niste imbinari cu cheag prins dincolo de perimetrul logic si abstract al dualitatilor si complicatiilor.
Specificul national, Dumitru, eroul „Fotografiei”, l-a dus involuntar si inconstient cu sine. El ii permite sa nu se lase tulburat de sisteme frumoase, coerente, implacabile si sa le opuna – in fraze pastratoare ale farmecelor locului sau de obirsie – un crez inexpugnabil.
Specificul national i-a ajutat poate lui Eliade sa inteleaga – mai bine decit de pe alte puncte ale globului – rostul miturilor, aportul gindirii orientale, deosebirea dintre sacru si profan, profunzimea stilului metaforic si celelalte elemente de baza ale expunerii sale. E cert insa ca in partea literara a creatiei sale, toate scenariile poarta pecetea indelebila a unei atmosfere anume, a unui ce pe care, fara pretentie de pedanta referire la o Volkerpsychologie, mi se pare ca-l putem cel mai coerent denumi specific national.
Nuvelele si romanele lui Mircea Eliade il singularizeaza pe om si pe literat la fel de puternic si de staruitor ca si firele ascunse ale soartei, hazardului, implicatiilor si conexiunilor vietii. Spre deosebire de covirsitoarea majoritate a scriitorilor, el nu s-a lasat rapit de seductiile semiologiei strict literare, de imbierile estetismului autarhic; le-a smerit, pe acestea, in fata altor autoritati mai importante, mai grave, mai ametitoare.
Intr-o vreme in care de multe ori fauritorul nu-i decit sclavul uneltei sale, in care literatura se multumeste a-si executa (juca, spun francezii, englezii si germanii) variatiunile pe clapele ori coardele cu numar limitat ale unor instrumente restrictive, Eliade, in decursul citorva decenii. Indrazneste a propune o literatura care nu se reflecteaza pina la satietate numai pe ea insasi, ci vesteste, capteaza ultrasunete, exercita functia de radio-telescop, de radar, de neobosit receptor, de fidela straja de veghe la hotarele constiintei si in avanposturile cunoasterii.

Istorie la rece

Cu privire la Mircea Eliade ca istoric:
Poate ca niciodata si nicaieri n-a fost regula bergsoniana a simpatiei (autorul, pentru a intelege in adincime subiectul tratat, se cade sa-l priveasca si sa-l analizeze nu numai cu inteligenta, ci afectiv, cu amenitate si bunavoire, iubindu-l cu o iubire obligator egala celei pentru sine) mai sfidata decit in volumul intii din „Istoria credintelor si ideilor religioase” de Mircea Eliade, aparuta in traducere romaneasca in 1981. De eruditie, documentare si impartialitate cititorul va da din belsug. Dar de „caldura” ori „participare” bergsonist-scheleriana nici urma, nici gind. Intr-adevar, cartea se arata fidela titlului ei: este, in cel mai aspru sens al termenului, istorie, istorie critica si inflexibila. Expunere, descriptie, relatare numai a „ce s-a intimplat”. Cu alte cuvinte stiinta, al carei pogoramint stabileste fapte sigure, marturisiri indiscutabile. Sint riguros excluse nu numai conceptiile personale, spovedaniile si nazuintele (atit de frecvente la unii istorici) ori parerile cladite pe dovezi indirecte („circumstantial evidence” le zice limbajul juridic anglo-saxon) sau chiar pe deductii perfect logice si presupuneri izvorite din probabilitati serioase, ca orice fel de interpretari ce ar intretine legaturi (suspecte, de buna seama) cu tot ce sta in afara perimetrului statornicit, adica a materialului disponibil. Interpretarea – intrucit exista si e tolerata – as numi-o strict juridica, redusa la aprecierea pieselor aflate la dosar. Iata exact opusul imperativului bergsonian: nu se iese din dosar.
(Trag nadejde ca-mi va fi ingaduit sa amintesc un film de altadata si replica actorului francez Victor Francen, in rol de amiral; unui bun prieten al sau, ofiter de marina si el, dat in judecata si care-i povesteste pe larg cum s-au petrecut lucrurile incriminate, el ii raspunde: esti nevinovat, de, te cred. Dar oare presedintele curtii martiale te va crede si el? Si cine-i presedintele? intreaba acuzatul. Eu, il dumireste Francen, dar ce mi-ai destainuit si dovedit nu figureaza in actele de la dosar”)
Exactitate, neosteneala, temeinicie, constiinciozitate, darul evocarilor limpezi. O extraordinara dibacie in a sintetiza si un autentic, rarisim talent conspectiv. O „lucrare magistrala”, o investigatie exhaustiva, uluitoare, pasionanta (as spune, daca acest cuvint n-ar distona in totalitatea aleasa de istoric). Fenomenala e biografia: imensa, dinspre infinit, pusa la punct pina la clipa chiar a introducerii colilor de hirtie sub tipar, dovedeste o putere de munca uriasa, o memorie fara pereche (aceasta-i o insusire majora a lui Mircea Eliade, cei care-l cunosc au incercat adesea ameteala auzindu-l cum reproduce fraze publicate cu patru sau cinci decenii in urma, indicind revista, anul, numarul, pagina ori si aliniatul respectiv), o metoda de lucru incoruptibila, o perseverenta supraomeneasca, mecanizata, nepaminteana. Bibliogarfia (atit notele din subsol cit si cele aproape o suta de pagini, din totalul de circa cinci sute, de la sfirsit: „Tabloul problemelor” – Bibliografie critica) trebuie citita de oricine, nu numai de specialisti (ori – pacat strigator la cer – „rasfoita”, „parcursa”); nu-i defel mai putin instructiva si antrenanta decit textul insusi: si-i limpede ca miile ori zecile de mii de lucrari mentionate – in nu stiu cite graiuri – nu figureaza acolo numai spre justificarea autorului ori spre indrumarea cercetatorilor ori din ratiuni de probitate documentara ori din prea prea firesti motive de „fala stiintifica”: au fost citite, studiate, comparate, puricate. Si supuse verificarii si exegezei „la bani marunti”. Nu. oricit as cauta alt cuvint mai nimerit nu aflu: ameteala, ca si in cazul memoriei.
(O similitudine se impune. „Etymologicum Magnum Romaniae” a lui Hasdeu – unul din favoritii lui Eliade – se citeste, desi nu-i decit un dictionar, cu tot atita placere, interes si nesat ca un roman; parafrazind lozinca de pe volumele lui Edgar Wallace, as exclama: e imposibil sa nu fi captivat de „Etymologicum Magnum Romaniae” ori de capitolele bibliografice ale „Istoriei credintelor”.)
Asadar: precizie, claritate, nepartinire de balanta model, sobrietate, informatie absoluta, cunostinte dincolo de obisnuitele ori neobisnuitele forte ale omului de stiinta si cultura. Toate. Drept care admiratia fara reticente ori fatarnicie. Dar si o raceala. O mistuire in biblioteci si clasificari zecimale. Un iz de ordinator cibernetic. O distantare meritorie (si inevitabila, necesara unei performante stiintifice), insa cu de netagaduit repercusiuni in relatiile dintre autor si cititor, reduse la ceea ce germanii numesc Ehrfurcht. Un efect de inaltime care spaiminteaza.
Inseamna ca, indusi in eroare de titlurile lucrarii ori de cine stie ce nelamurite complexe psiho-semantice ne-am fi asteptat la „misticism”? Citusi de putin. Misticism? Nici macar emotie. Emotie? Nici macar o tresarire a inimii! A inimii? Nici macar a cugetului mereu mentinut in conditie actoriceasca paradoxala (Diderot: actorul transmite altora stari emotive, el e in starea perfectei stapiniri de sine si a impasibilitatii controlate fara gres) ori chirurgicala (chirurgul nu-i stiutor decit de atentie, necrutare, pricepere: el „opereaza”, nu simte, s-ar parea ca nici „nu traieste” pe durata indeplinirii mandatului ce i-a fost incredintat).
Nu apar totusi in mersul vastei naratiuni – atitea tari, locuri, popoare, mentalitati, perioade, ere – nu apar, ici si colo, momente – o, foarte scurte, o, foarte discrete – care sa divulge oarecare preferinte, oarecare atractie, cedare, slabiciune, oprire, accentuare, mai stiu eu cum sa ma exprim? Deloc. Am putea banui ca momentul Amenhotepp IV care a provocat entuziasmul atitor istorici, al incercarii de a realiza un monoteism solar, il va indupleca fie si nitel (dinadins folosesc adverbul popular – duios al vocabularului nostru) pe carturar. Nu, reconstituirea e seaca: faraonul si-a schimbat numele in acela de Akhenaton, pe Amon l-a inlocuit cu Aton, dar si inainte si dupa reforma de la Amarna, Amon ori Ra au fost si ei numiti „singurul zeu, in afara caruia nu exista altul”. Apoi, e desemnat „zeul personal al regelui”, iar faimosul monoteism a fost de fapt un dualism, deoarece Akhenaton „era el insusi adorat ca o divinitate”. Fara a mai uita ca Aton nu-i o inovatie: se iveste si din alte inscriptii mai vechi. Iata legenda spulberata.
Dar Sumer? Cartea lui S. N. Kramer, „Istoria incepe in Sumer”, e citata si pusa respectuos in discutie; si e contestata. Debuturile istoriei – probele nu pot fi respinse – apartin unui trecut mai indepartat, iar titlul iscodit de S. N. Kramer e doar eufonic, ademenitor si senzational. (Se admite, ce-i drept ca, totusi, sinteza sumero-akkadiana reprezinta „o viziune tragica a existentei umane”.) Dar Creat? Alta „minune” ce a inspirat insufletit si inflorit numeroase panegirice. Atita eleganta, rafinament, civilizatie: dansatoarele acelea precursoare ale lui Botticelli, confortul acela premergator al apartamentelor moderne, misterele labirintului, minotaurul, Minos si Pasifae? Evazionism, poezie (marire tie, Racine), paseism de viitorologi. Tot ce se omologheaza: „experienta religioasa provocata de descoperirea solidaritatii mistice intre om si planta”.
Si Moise, omul decalogului, purtatorul de cuvint al unei divinitati personale si unice? Mesagerul formulei „Eu sint cel ce sint”? I se atribuie doar calificativul „seful charsmatic prin excelenta”.
Iar Grecia? Nu va infringe oare nici ea rezerva istoricului, nu-i va dezlega limba de vraja laconismului? Intr-o oarecare masura si sub un limbaj grijuliu codat, da. Nu prin Dyonisios, care a facut sa explodeze pentru un timp, prin comuniune, conditia umana dar nu a reusit sa produca o transmutatie; personaj, alminteri, nici fundamental si nici revolutionar. Ci prin aceea ca i se recunoaste Eladei a fi descoperit „bucuria de a trai”. Care nu-i o „placere de tip profan”; ea „reveleaza beatitudinea de a exista, de a participa – chiar la modul fugar – la spontaneitatea vietii si maiestatea lumii”. Pertinenta, splendida observatie si important aport la o poetica universala a menirii omului fiinta-antihaos. Au stiut-o „atitia altii de dinainte si de dupa ei (grecii)” se grabeste, vai, Eliade sa se comenteze spre a nu se lasa prins in flagrant delict de inflacarare. Dar cititorul ipotetic inzestrat cu aparatajul trebuincios va depista, aici, pe electrocardiograma o foarte mica deviere a traiectului neintinatei detasari. Sa nu fie scapat din vedere nici un alt moment de curaj hermeneutic, de rapida parasire a terenului unde analogiile surprinzatoare si paralele istorice sint de principiu interzise ori si penalizate: citirea, intr-un acelasi duh existentialist, alaturi de biblicul Avraam, a filosofilor Sören Kierkegaard si Leon Chestov!
Aproape imperceptibile clipiri, aproape subconstient freudiene scapari de sub obedienta rigorismului vrajmas literaturizarii, efervescentei, salturilor. Departe, cum nu se poate mai departe de tezismul unui Gibbon, de dramatismul profetic al unui Spengler, de prea putina severitate criticista si selectiva a unor Durkheim si Frazer, de nu si de sistematizarea (teoretizarea, legiferarea) incercata de Toynbee. (Toynbee e un istoric pentru care procesul dialectic se desfasoara pe plan religios; Eliade e un analist al credintelor si religiilor urmarite in dezvoltarea lor istorica.) Departe chiar si de schemele unui Georges Dumezil (prea inchegate), ca sa nu mai vorbim de stratagemele pseudoestetice ale lui Salomon Reinach, de oratoria patimasa inspirata si naiva a lui Michelet, de tendentioasele virtuozitati stilistice si lingvistice ale lui Renan. E depasit pina si Claude Levi-Strauss. Obiectiv si structuralist un sociolog care a cutezat a scris cartea numita „Triste tropice”? Trist! Un adjectiv atit de sentimental, de intimist pe chiar coperta unui demers pretins stiintific! Si acele neincetate referiri si exemplificari muzicale si raportari la melodii, compozitori, frazari tonale! Aida-de, Levi Strauss e un „literator”.
Nimic din acestea in impecabila si implacabila „Istorie a credintelor si ideilor religioase”. Nimic, desigur. E gindita si scrisa la rece. In creatia sa romaneasca insa, nu nuvelele sale fantastice, in romanul „Noaptea de sinziene”, Eliade, dimpotriva, e cald. E parca altul. „Istoria”, de aceea, poate (trebuie?) fi considerata ca un produs (un monument) al metodei stiintifice americane – metoda net documentara, persecutata de frica neindicarii unei surse bibliografice, rabduriu cautatoare a tuturor indiciilor si amanuntelor (defectiva, prin urmare), partizana hotarita a utilizarii ordinatoarelor. „Istoria credintelor si ideilor religioase” e in consecinta o intreprindere la temperaturi joase, o extindere in metodologia istorica a indignatei rostiri mallarméene: in poeziile mele nici nu pling nici nu-mi sterg nasul, un triumf al stiintei in ipostaza ei parosistic (in sens total nepeiorativ) infrinata, expozitiva, completa, lipsita (necontaminata) de orice interventie individuala a cercetatorului: sa se paraseasca, sa intre in imponderabilitate intelectuala, sa-si taie propria voie, sa-si anihileze sensibilitatea. (Si chiar logistica, matematizata prin suprematizarea probelor certe – intelegeti: actelor susceptibile a fi inventariate si trecute in complexul arhivistic –, eliminarea ispitelor extranee teritoriului, inabusirea personalismului, anatematizarea generalizarilor, obtinerea unei corectitudini derivata nu atit din consideratii morale cit din imitarea tenacitatii militare a unui „tir corect”, a unor manevre tactice nu mai necronometrate si dirijate decit lansarea unei nave cosmice.)
Dar pentru ca ecuatia personala nu poate fi exclusa vreodata – nici de cosmolog, nici de fizician, nici de biolog – ea se cere comprimata la un minimum, la un inexorabil minim; intr-atita de filtrat, de purificat, de prigonit, incit sa fie cel mai plastic scos in evidenta de potentialul de ascutime ori de energia scirtiitoare a penitei stiloului. Dar ce-am spus, ce cuvint arhaic mi-a descoperit vechimea? Voiam fireste sa zic: de sunetul iscat prin bataia clapelor masinii de scris.
Care si ea, dealtfel, nu-i neidentificabila. Dimpotriva. Lesne poate fi reparata; Isi are si ea „personalitatea” ei, nu mai putin decit buricul degetelor, principiu al dactiloscopiei.
Nu cumva, dincolo de impasibilitate si retinere, un soi de inca nenumita testare ori niscaiva aparat pentru „detectarea sinceritatii” la anchetati, ne-ar duce spre luarea in consideratie a unui factor care „tradeaza” la istoricul Eliade un simptom de neprimejdioasa, nevinovata si necompromitatoare modesta „febra”?
O asemenea imensa opera, o asa extenuanta si indelungata munca presupun – totusi, macar, oricum – o doza de indragire pentru subiect. (Macar un apel. Iar stiut ramine ca unde ti-e comoara, acolo ti-este si inima). Desi limbajul e cu sirguinta mentinut in cadrul terminologiei cele mai neangajate (referat, scenariu, rit, simbol, simbioza, sincopa, metafora, epifanie, teofanie, ocultare, sacralizare, solarizare etc. etc.) si n-ar permite, nici celei mai intransigent cenzor tehnicist sa ridice vreo obiectiune, nu incape dubiu ca ideile si credintele religioase il intereseaza, il atrag, il farmeca (sic!) pe Mircea Eliade. Vor fi chiar in volumul al doilea (inca netradus la noi) pasaje care vadesc o anume bunavointa pentru gnostica si manicheism, doctrine placute de multi din generatia sa si care si-au exercitat influenta asupra unei parti a miscarii culturale interbelice romanesti. Sacrul, misterul, fenomenul credintei ca atare, legendele, miturile, liturgiile sint tot atitea notiuni si forme sub care mocneste afinitatea cu aprioricul religios al lui homo erectus, faber ori sapiens. Semnele si ritualurile paleoliticului, imaginile rupestre, ansamblurile megalitice se invrednicesc a fi considerate ca marcind functii religioase. Teoria ca monoteismul a precedat politeismele e si ea un indiciu in acest sens, ca si mentionarea – in alta carte – a ipotezei ca natura este „cultural conditionata”. De nu-i imobilizat ori biruit de fenomenul religios, de vreo simbolica teologala, de nu-i un liric, un rapsod, un efuzionat al lui, nu-i nici un simplu savant de aseptic laborator in alb si indiferent halat ori un glacial astronom de pe Sirius.
Cazul Eliade se aseamana mult cu al lui G. K. Chesterton. Ideile filosofice ale acestuia nu sint cel mai pe larg si mai explicit expuse in volumele sale teoretice, polemice ori apologetice; nu, in romanele si – mai ales – nuvelele sale politiste. Scandalos procedeu pentru orice fanatic al formei didacticiste, dar intru nimic diminuant al valorii si tariei celor (stralucitor) afirmate.
Tot astfel adevarata, calda si semnificativa istorie a credintelor a lui Mircea Eliade se afla in nuvelele lui fantastice, in romanele sale, in opera sa romaneasca. In „La tiganci” si in „O fotografie veche de 14 ani” acolo scrisul nu se mai intepeneste la gradul neutru, acolo condeiul romanesc nu mai e „nepasator si rece”, iar omul nu-si mai poate lua infatisare de stana de piatra; e impetuos si foarte la cald – si e revelatoriu. Solarizarea, de pilda, se intimpla sa poarte cite o data mai patriarhalele denumiri de soarele dreptatii ori de rasaritul cel de sus.
Dar nu-i aceasta sectiune sloboda de zapisurile academismului electronico-omniclasificator simpla si deci inferioara (secundara, in orice caz) inchipuire, fantezie, „literatura” (oricit de izbutita)? Nu-i mai de seama si mai glorioasa pentru noi enciclopedica lucrare? Peremptoria prezenta pe plan mondial a unei culmi a spiritului si capacitatii stiintifice romanesti? Stiinta, a declarat careva, cuprinde ce credem, succesiv, despre lume, cosmos si materie; literatura ori arta (altfel spus credinta artistului) dezvaluie ce stie. Stiinta ne ofera neincetat ipoteze; arta, certitudini.
Asa incit nu ma sfiesc a da, cu indrazneala, glas unei experiente personale: opera stiintifica a lui Mircea Eliade mi-a fost si-mi este spre invatatura, cea literara spre desfatare si zidire.
Atit de putin despre opera. Ceva mai mult despre om, ori mai exact despre implacabilul tinar ucenic al cunoasterii ce si-a impus a fi.

Tineretea monahului mirean

Poate ca nu sint singurul care, dupa citirea volumului „Amintiri” (I), aparut in romaneste la Madrid (colectia „Destin”, 1966), a paginilor de amintiri din tinerete de la inceputul Caietului omagial „Herne” (Paris, 1978) ori a mai recentului „Memoire I” („Les promesses l’equinoxe”, Paris, Gallimard, 1980) sa se fi intrebat daca Mircea Eliade, asa cum se infatiseaza in anii adolescentei si tineretii, nu da mai degraba – si cu putere – impresia de a se fi pregatit pentru viata monahala decit de a fi avut in vedere acumularea cunostintelor necesare unei cariere inchinata studiului si culturii.
Se socoteste in general ca esenta monahismului o constituie credinta. Aceasta este o eroare. Credinta, monahii o socotesc de la sine inteleasa, iar numarul mirenilor a caror credinta este egala ori chiar depaseste pe a vietuitoarelor din manastiri e mai mare decit s-ar presupune. Nu credinta caracterizeaza pe monah, nu ea figureaza ca „materia cea mai grea” la examenul de primire in viata lepadarii celor lumesti. Altele sint insusirile specifice, indispensabile modului de existenta ales. Ele izvorasc ori tin de un tarim extraneu misticii, tarimul volitional; si care din punctul de vedere al decorului si terminologiei se incadreaza in ritualurile si scenografia stradaniilor fizice si lumii sportului. Nu credinta semnifica elementul de baza al calugariei ci smerenia si ascultarea. Acestea insa ce sint? Sint eufemisme ori termeni tehnici ori sinonime ale vointei (unei vointe de fier) care se invedereaza a fi, ea, miezul problemei.
Intr-o clasificare conforma realitatii, vointa e rubrica inlauntrul careia trebuie examinata problema ce s-a pus, aidoma, pentru toti marii scriitori existentialisti ai veacului nostru, incepind cu Maurice Barres (obsedat – v. mai cu seama „Un om liber – de modul de traire”, acel care mai tirziu va fi anglicizat „Way of life” si caruia ecleziastic i se zice rinduiala vietii de sine), apoi: Jünger, Hamsun, Motherlant, Sartre, Papini, Malraux. Mishima, Drieu. Iar pentru Eliade parca si mai acut, mai perseverent, mai cotidian. In mansarda copilariei si studentiei, in ashramul himalayian, la Calcutta, la tara la Clinceni, chestiunea se pune la fel, invariabil: e a metodei de lucru, a infringerii somnului, a stabilirii unui program si unui orar cit mai prielnice subjugarii (vechile noastre texte monahicesti spun: timpirii) nevoilor trupesti. Atit de des si de nostalgic evocata mansarda din strada Melodiei e de fapt o chilie, indeplineste aceleasi functiuni si trebuie sa dea multumire acelorasi cerinte: sobrietate, izolare, putinta unei cit mai accentuate concentrari. Mansarda, ca si chilia, e un loc privilegiat, un loc de asceza si nevointa.
E adevarat ca fiul capitanului Gheorghe Eliade e cunoscut in cartier drept golan ori derbedeu. Dar vecinii, ei, ce stiu? Tot atit de putin ca si auditorii lui Henri Lacordaire ori colegii lui de la Academia franceza; habar nu au de lantul de fier pe care ilustrul orator il poarta sub impecabila sa rasa stralucitor de alba si care-i chinuieste in ascuns trupul.
Ca si patricienii ori locuitorii Bizantului: o vad pe imparateasa Teofana invesmintata in porfira, aur si vison, dar nu banuiesc adevarul: sub gateli ea isi chinuie trupul cu zdrente. De dormit doarme pe jos, nu in patul ei imparatesc, iar de bucatele alese nu se atinge, maninca in ascuns piine si verdeturi.
In mansarda lui, Eliade Gh. Mircea nu-i infruntat decit de greutatile caracteristice vietii monahale; asceza lui, desigur, e culturala si laica, dar tot asceza e. Rucodelia lui are aspect enciclopedic, tot in categoria munca isi afla locul. Mortificarile auto-impuse nu urmaresc spiritualizarea, altminteri tot de aceleasi piedici se loveste truditorul si are a le rezolva: somnul, lenea, oboseala, descurajarea. Eliade n-a fost niciodata un credincios in intelesul precis si comun al cuvintului, desi avea sa devina un colaborator al „Gindirii” si unul din ucenicii indeosebi apreciati ai profesorului Nae Ionescu. A dovedit insa de foarte timpuriu un indiscutabil temperament de tinar monah fervent.
Cum altfel, ma intreb, ar putea fi calificat elevul ori studentul care, fireste nu pentru sporirea duhovniceasca insa nu cu mai putina rivna si staruinta se supune celor mai aspre nevointe? Nevointe nu ale desavirsirii, ci ale asimilarii unei (uriase) culturi laice? Tot nevointe sint, si nu altceva alegerea grijulie a cartilor celor mai utile, cresterea gradata si fara incetare a orelor de lucru in dauna celor menite somnului ori odihnei, pastrarea riguroasa a luciditatii si treziei (i se zicea odinioara, in limbaj clerical: trezvie), severitatea necrutatoare fata de corp. Pe acesta, monahul il mai leaga si prin votul abstinentei, ceea ce nu e cazul cu tinarul Eliade. Cerbicia, insa, impotriva ostenelii si patimirilor trupului suprasolicitat prin eforturi vizind concurarea si chiar depasirea unui Pico della Mirandola e poate si mai neinduplecata. Blinda indulgenta a unui Francisc de Asissi fata de „fratele magar” ii este cu totul straina navalnicului studios Eliade, mereu in regim de cantonament anterior unei probe decisive.
Deschizind „Fagaduintele echinoxului”, la pag. 93 bunaoara, ce aflam?
Tinarul Eliade se culca la ora doua noaptea. De cite mai avea de facut si de cit de putin izbutise a face, nici nu putea dormi. De necaz, de suparare pe sine. Se framinta in pat. Refuza totusi a lua aminte la insomnii si numara orele si minutele consacrate somnului din momentul cind stingea lumina chiar daca nu putea adormi decit peste un ceas ori doua. Dupa masa de prinz, frint, pica de somn, cu toate ca bause cafea cu nemiluita si se spala cu zor cu apa rece pe fata. Pina la sfirsit isi acorda o jumatate de ora de odihna, cu ceasul desteptator la indemina – avind grija sa scada jumatatea aceea de ora din scriptele contabile ale noptii urmatoare. Cu mari cazne ajunge a dormi numai patru din cele douazeci si patru de ore ale ciclului diurn-nocturn.
Trecind, acum la „Tipicul Sfintei Rugaciuni cea cu mintea, precum de la Parintele Iosif”, citim: „Dupa ce suna clopotelul de sculare, indata sa te scoli facind trei inchinaciuni pina la pamint. Incepe” Iar in „Rinduiala cea buna a vietii de sine”: „Pune toata silinta, o calugare, ca noaptea sa nu dormi mai mult de trei ceasuri sau, fiind iarna, cel mult patru. Si indata, desteptindu-te din somn, sa-ti speli ochii cu apa rece”
Scopul difera; cartile sint altele; terminologia; dar atmosfera mai ca as declara-o identica. Tot pravila: nevoitorul din strada Melodiei nu citeste zilnic intreaga Psaltire, nu recita ceasurile toate, nu bate sute de metanii; se ascunde totusi, cu sirg, si dinsul; si-si tine trupul in friu; nu-i este mila de sine, isi nesocoteste miopia galopanta, citind pina ce-i lacrimeaza ochii; isi schiteaza si-si aplica un program intru nimic mai putin riguros ca al unui athonit; respecta cu intransigenta o disciplina careia faptul ca-i faurita de el insusi nu-i scade o iota din duritate.
Nu este vorba de un simplu elev-model, extrem de vrednic, de un zelos al implinirii datoriei? Deloc. Mai intii pentru elevul nu se multumeste cu materiile predate la cursuri, ci are veleitati universale. De note nu-i pasa, se alege si cu cite o corigenta-doua. Si in al doilea rind – pentru ca nu „toceste”, nici nu lucreaza cu aplicatie ori sistematic ascultator, ci cu entuziasm si avint, cu bucuria totala, infrigurata si nedesmintita de nici un incident a nevoitorului autentic.
Vointa, asadar. Totul pentru scopul urmarit, pentru „ideal”. Numai disciplina si mustruluiala. Stapinire de sine. Efortul „gimnastic” al ascetului. Nici o cedare, cit de mica. Nici o sovaiala. Nici un hatir. Indulgenta? Substantiv necunoscut. Oboseala? Ce-o fi aceea? Catania cea mai exemplara, organizata de insusi inflacaratul recrut, la domiciliu si fara nici o zi de permisie. Si, obsesional, controlul cel mai vigilent (veghetor) asupra preocuparii primordiale: lupta cu somnul, marsul fortat impotriva acestui vrasmas principal si cumplit, pina la victorie si la capitulare in conditiile cele mai netrebnice pentru el.
Asa fiind, intrucit se deosebeste mansarda – rug nestins – de chilia unei manastiri catolice sau ortodoxe, de o chilie budista, zen, tibetana? De un ashram? De camerele unui asezamint cu slujitori in vesminte albe, negre, galbene, rosii ori cafenii? Dogmele, ceremoniile, culorile, ritualul se vadesc felurite.
Inapoia zidurilor, portilor si gradinilor, taina se dezvaluie a fi una si aceeasi: implacabila, militara disciplina.
Sa nu fi fost lipsit de importanta faptul ca tatal si unchiul lui Mircea Eliade au fost ofiteri? Sa nu fi fost intimplatoare atractia inspre istoria religiilor si filosofia indiana, in care practicarea intelepciunii joaca un rol de capetenie? Sa fi studiat si expus (atit de convingator, de amanuntit) yoga inca inainte de a fi cunoscut-o hermeneutic si teoretic, o traia si banuia in adincurile fiintei sale?
Citirea amintirilor marelui istoric si scriitor – expunerea foarte laicelor dar si foarte grelelor nevointe ale unei desavirsiri culturale – duce oare catre aprobarea formulei atribuite lui Buffon: geniul e o indelunga rabdare? Intrucitva.
Cine cu toate acestea, ii cerceteaza cu atentie opera, stiintifica si literara, nu poate sa nu constate prezenta in personalitatea lui Mircea Eliade, in afara de munca, rabdare si disciplina, a inca unui element care in limba romana e cunoscut sub inefabila vocabula de „har”. Cit priveste sentinta lui Buffon, nu s-ar cuveni ea mai pe drept cuvint inlocuita in cazul compatriotului nostru cu zicerea – da, nitel prea sentimentala si patetica, dar cit de romaneasca si adevarata – a lui Musset: „A! Da glas inimii, acolo-si afla geniul salas”
Oricum, de pe treptele de sus ale scarii – paralela celei a lui Ioan Scararul – privindu-si opera si cu gindul la neirositele sale tinerete, la talantul din belsug rodit, el poate astazi mireneste rosti: „Am biruit, exegi monumentum.”

Mircea Eliade – Omul

Anevoie este a vorbi despre Mircea Eliade omul. El face parte din categoria (intru totul fericita) a celor pentru care viata si opera se identifica, pentru care, mai bine zis, viata se da de-a-ntregul in slujba operei.
Asemenea oameni nici nu concep sa traiasca daca, zi de zi si ceas de ceas, nu-si menesc existenta mai intii acumularii de cunostinte si informatii si apoi comunicarii reflectiilor si tumultului irupt de acestea in sinea lor.
Viata si opera? Ar trebui sa figureze in vocabular un singur cuvint complex, androginie, in stare sa le cuprinda pe amindoua, sa anuleze diferentele dintre a trai, pe de o parte, si a gindi – a fauri pe de alta.
Harnicia lui Eliade a fost exemplara, insa mai cu seama spaimintatoare. Adjectivul nu-i exagerat. Nu si-a crutat trupul, i-a dat somn si odihna doar atit cit trebuia ca sa poata dainui si functiona. Cu strictete, cu parcimonie, cu zgircenie de stapin de sclavi nemilos, de exploatator brutal de munca salariata. Nu a cunoscut ingaduinta ori blindetea in relatiile cu „fratele magar”. Cugetele si vointa au infrint veleitatile organismului caruia nu i se acorda nimic peste limitele precise ale necesitatilor minimale impuse de natura. Numai apriga munca a muzicianului virtuos poate oferi o comparatie adecvata stilului de viata a lui Eliade, devotamentului sau fanatic pentru cultura si creatie. Profanilor le sta dincolo de intelegere cum au putut asimila marii solisti ori dirijori cunoasterea pe dinafara a unui atit de mare numar de lungi partituri. Iar asta pentru ca nu cunosc metoda de lucru a unui virtuos. Iar cititorului sau criticului fiindca nu pot realiza cit de exclusive si de intransigente au fost programul si orarul de lucru ale unui om ca Mircea Eliade. Spaimintator, acesta-i cuvintul, singurul potrivit si adevarat.
Mircea Eliade a fost si un om cinstit: cu sine, cu ceilalti, cu sorocirea ce asumase. Bibliografia cartilor sale de stiinta depune marturie absoluta in acest sens. Nu sint insirate titluri de carti si nume de autori, ca indeobste, ci fiecarui volum sau articol citat i se arata contributia la rezolvarea problemei respective, aportul de noutate, intrucit inseamna un pas inainte ori o luare de pozitie in materie. O astfel de bibliografie – de fapt un sirag de recenzii sintetice – vadeste nu numai o eruditie impecabila, o „vlaga cititorie” inepuizabila, ci si o cinste fara gres. Se dezvaluie in scrierile sale spoveditoare, in interviuri, in amintiri o sinceritate, o simplicitate, un mod de rostire direct alimentate de o cinste launtrica mereu de veghe.
Mircea Eliade a fost si un om modest, dintotdeauna. Pe masura ce anii treceau si devenea mai bine si universal cunoscut, modestia aceasta fireasca se accentua in loc de a se retrage in fata unei mindrii lesne de priceput si de iertat. Modest, tolerant, dispus oricind a cerceta alt punct de vedere decit al sau, asa l-am aflat si la batrinete, si ce-i poate sade mai bine unui mare scriitor si savant carunt decit lipsa de orgoliu si infatuare, decit smerenia neostentativa, decit moderatia, simtul realitatii celor lumesti si amabila blindete in raporturile sale cu oamenii comuni?
Il mai pot caracteriza, si tot sub semnul norocirii, drept om perfect echilibrat si normal. Nu-l colora nici una din excentricitatile ori nazbitiile care atit de frecvent insotesc talentul, care nu-l stirbesc defel, dar cer din partea contemporanilor o doza de ingaduinta ori un suris condescendent. Nu a fost o fire anosta, lipsita de umor, voiosie si vivacitate; insa era profund „normal”, intelept, cuminte, se invrednicea de insusirile pe care judecata dreapta, sanatatea mintala si cumpatarea nervoasa le genereaza la cei mai numerosi dintre alcatuitorii neamului sau. La un autor de multe si minunate povestiri fantastice ne-am fi putut astepta sa gasim oarecare ciudatenii sau capricii: nu la el, neincetat sobru in gesturi, purtari, reactii psihice.
Apoi a fost si un om bun in cel mai puternic, mai complet si, poate, dezarmant inteles al cuvintului. Gata mereu sa ajute, sa sprijine, sa gazduiasca: nici urma de invidie la el, de tinere de minte a raului, de indaratnicie in suparari. Iar prejudecatile – cite va fi avut, ca mai toti vietuitorii lumii acesteia – stia sa le infringa, sa le corecteze cu o buna-credinta, o candoare si o buna voie care convingeau si fermecau.
Mi se va spune ca nu-i descopar decit insusiri frumoase, ca idealizez: din solidaritate de generatie, din simpatie, admiratie ori din saracie a duhului discriminatoriu, din neacces la sesizarea unei personalitati in intregimea ei si cu multiplele ei inevitabile meandre.
Cred ca nu asa stau lucrurile.
Sintem prea tematori si prea putin imaginativi: ni se cere un efort pentru a fi pe deplin convinsi ca exista oameni cu adevarat rai, canalii, jigodii. Ne vine deopotriva de greu sa acceptam existenta reala a unor oameni cu inima senina si gindul curat. Deficienta (ori neputinta) aceasta e aducatoare numai de formulari nedrepte si de greseli neroade. Se cuvine sa dam totodata crezare aminduror posibilitati. Iar un om ca Mircea Eliade ne intareste mai intii in credinta ca talentul, inteligenta si cumsecadenia sint bine raspindite in rindurile neamului din care face parte.
La Liceul „Spiru Haret” din Bucuresti eram cu cinci ani in urma lui, diferenta uriasa in portiunea aceea a vietii.
Il tin insa minte, vioi, volubil, parca neincapind in timp, de pe atunci hotarit a preface fiecare secunda in izvor de informatie si comunicari, electronic parca, dar si adolescentin zburdalnic. N-a excelat la toate materiile, cum si povesteste in memoriile sale, apartinea totusi tipului de elev exceptional; citusi de putin celui tocilar, caci avea preferinte, iar subiectele care nu-l atrageau nu se sfia sa le trateze cu fatisa desconsideratie. Amanuntele acestea erau stiute de toata scoala, Eliade fiind (precum Noica, Elian, Vanici, Brezianu, Acterian) una din vedetele cursului superior.
Ca orice adevarat scriitor, aidoma oricarui om de stiinta autentic, a iubit viata, a fost fascinat de ea. Se vede aceasta din cartile sale filosofice si de eruditie, se vede parca si mai limpede si mai cu tarie din operele sale de fictiune, din „O fotografie veche de 14 ani”, de pilda, ori in „Pe strada Mintuleasa” ori din romanul (obsedat de intilnirile cu moartea) „Noaptea de Sinziene”. Se vede si in viata cotidiana, prin felul sau de a se purta: exuberant, insetat si infometat de cunoastere, iscoditor de tot ce este (ori ar putea sa fie), niciodata obosit sau blazat. Geniul, in general, nu stie ce-i plictisul, sastisirea, descurajarea. O conversatie cu Eliade insemna pentru interlocutorul sau si imensa bucurie si prilej de usoara ameteala. Intr-atita se pricepea, intocmai ca Iorga (nu s-au iubit, gindesc, pentru ca semanau in mare masura), sa treaca saltind dintr-un domeniu in altul, de la o imagine la alta, de la o idee la cine stie ce notiune doar tainuit corelata ei. Desi se straduia sa fie mereu clar si nu se complacea in mistere inutile (era inzestrat cu darul descifrarii misterelor, nu cu al incilcirii celor deslusite), desi nu ceda nicicind uritei ispite de a-si „epata” interlocutorul si de a juca rolul de „mag”, se intimpla sa iste dificultati in urmarirea pas cu pas a gindirii sale exprimate oral. Aceasta mai ales cind se produceau fenomene de interferenta intre logica omului de stiinta si libera imagine a scriitorului de texte asa-zis fantastice.
Il vad si acum, uluindu-i pe specialisti, la Paris, in 1980, intr-o discutie despre simbolica arhitecturii catedralelor, tema cu deschideri aproape infinite; un fir nevazut ii permitea sa circule dezinvolt si strengar pe tot cuprinsul labirintului.
Nu, nimic extravagant, iritant, exacerbat la omul acesta cu desavirsire firesc si senin cit priveste legaturile cu semenii, cu mediul. Iesite din comun erau la el numai desertaciunea, puterea de munca, memoria, „concupiscenta cunoasterii”, stapinirea de sine, stralucirea fortei cugetatoare. „Omul” a fost bun, cinstit, curat si avut in acel farmec al normalitatii cind nu se confunda cu naravul monotoniei, platitudinii, caldicelului salciu. Rezulta de aici ca geniul nu este negresit blestemat ori abscons. Proza literara a lui Eliade e supraincarcata cu fantezie, contraste, freamat, adincuri si uimiri.
Opera omului de stiinta implica puncte de contact cu toate marile taine si sisteme ideative ce pot fi intre cer si pamint. Pentru a le aborda si pe unele si pe celelalte nu a fost nevoie de un personaj enigmatic; numai de mintea cuprinzatoare si de acuta simtire a unui ins care de la inceput pina la sfirsit nu si-a trait viata pentru sinele slab si comod, ci pentru a cunoaste, ghici si decoda lumea in care s-a trezit ca fiinta cugetatoare si constienta de constiinta sa.
Indraznesc sa imprumut expresia folosita de André Maurois pentru a-l defini pe Antoine de Saint-Exupery si sa-l numesc pe Mircea Eliade un mare „intercesor” al nostru, al romanilor si al geniului omenesc pe linga puterile binevoitoare fiintelor care – in cosmosul acesta pornit a ni se dezvalui din ce in ce mai extins si mai incifrat – simt, rationeaza, se infioara, iubesc, dibuie, staruie si neincetat se intreaba.
Iar de la Dostoievski iau afirmatia ca bine este ca lumea e plina de taine, de taine pe care congeneri ai nostri – ca Mircea Eliade – sa le indrageasca, sa incerce a le explicita, dindu-le totodata respectul cuvenit, cladind cu ele mirifice scenografii simultan destinate a ne desfata imaginatia si a ne imboldi mintea intru perplexitate si gravitate.

O fotografie veche de 14 ani
Predica la Duminica Ortodoxiei

Cred ca bun lucru fac, in aceasta Duminica, incercind sa rezum si sa comentez pentru dumneavoastra o nuvela asa-zis fantastica a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvela intitulata „O fotografie veche de 14 ani” si care de fapt reprezinta un document de deosebita valoare si importanta pentru teologia ortodoxa si pentru gindirea romaneasca.
Eroul povestirii e un tinar roman, Dumitru cu numele, stabilit in Statele Unite. Pe frumoasa lui sotie, Tecla, o letona grav bolnava de astm, o tamaduieste in mod miraculos, de la distanta si numai prin cuvint – avind in fata doar fotografia ei – un pastor canadian, in a carui biserica Dumitru a intrat din intimplare si incurcind niste date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera in mod obisnuit vindecari prin rugaciuni si concentrarea mintii. Minunea are loc la zece ani dupa casatoria lui Dumitru, iar fotografia inminata doctorului Martin o infatiseaza pe letona la virsta de 18-19 ani.
In momentul savirsirii miracolului ea are 30 de ani. Patru ani mai tirziu, Dumitru se afla din nou in orasul unde obtinuse insanatosirea nevestei sale. Si simte nevoia sa aduca multumiri pastorului facator de minuni. Dar nu-l mai gaseste la Biserica Mintuirii, unde i se spune ca pe Martin il cheama in realitate Dugay, ca nu e doctor in teologie, ca e un fals tamaduitor si un escroc, un inselator lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani in puscarie, iar acum isi cistiga viata lucrind intr-un bar tinut de un cumnat al sau.
Dumitru da de fostul pastor la barul cu pricina si vrea sa-i exprime caldele sale multumiri si sa-i aduca aminte de ce s-a petrecut cu patru ani in urma, insa Dugay Martin nu ii ingaduie sa lungeasca vorba. „Sint un farsor, ii spune, nu am facut nicicind minuni, vindecarea sotiei dumitale e o simpla sugestie. De altfel „am platit” pentru minciunile si inselatoriile mele cu doi ani de inchisoare. Cit despre Dumnezeu afla ca Dumnezeu nu exista! Dumnezeu a murit! Lasa-ma, nu-mi aminti trecutul, pleaca de la mine”!
Si, deoarece Dumitru tot staruie sa-i arate fotografia, si-l copleseste cu multumirile si-L slaveste pe Dumnezeu, Dugay–Martin, exasperat, face urmatoarea confesiune de credinta:
„Cum se poate mintui cineva intr-o Biserica? Dumnezeu s-a retras din lume, a disparut. Pentru noi, oamenii, e ca si mort. Putem spune, fara urma de nelegiuire, ca Dumnezeu a murit pur si simplu, pentru ca nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte din lumea noastra, e ceva pe care filosofii il numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenta este o forma a mortii. Deci, daca Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul sa se mintuiasca intr-o Biserica?”
Acestei raspicate formulari a doctrinei mortii lui Dumnezeu si a nietzescheismului, cum ii raspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizind, tunind si fulgerind, debitind o alta declaratie de principii? Citusi de putin. Ci in modul cel mai neasteptat si surprinzator cu putinta: printr-o urare in stil sfatos-istet in limbaj popular-taranesc viu si saltaret, parca inchipuit de un Creanga de zile mari:
„Sa va dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc si sanatate. Dar degeaba incercati sa ma speriati Dumneavoastra cum ca Dumnezeu ar trage sa moara. Nu ma las eu asa usor pacalit de o gluma!” Si inca: „Nu ma pacaliti cu una cu doua!”
Vrednice de multa luare aminte sint sintagmele: „nu ma speriati D-voastra, nu ma las asa usor pacalit” si mai cu seama acel fermecator, acel irezistibil conditional: „ar trage sa moara”.
Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sanatos la minte (sa fie cit de mare numarul invatatilor pedanti teologi care au nascocit sloganul mortii Sale) decit o gluma si o pacaleala. Iar sarmanului doctor Martin, bunului tamaduitor fara voie, incaput in mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decit sanatate si noroc?
(A se remarca: baiatul cuviincios, in ciuda marturisirii auzite, nu inceteaza de a-l numi pe Dugay–Martin „doctor”, ceea ce, in limbaj anglican, este echivalent cu „parinte”. Apelativul se mai tilcuieste si asa: orice ar fi harul nu vi l-ati pierdut.)
Pe baiatul curat de la Dunare, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul si recunoscatorul tinar roman care, drept riposta la atitea blasfemii, se margineste la a-si face smerit cruce, nu-l zdruncina nici una din marile ispravi recente ale culturii occidentale: nici semantica, nici sociologia, nici Spiritul Absolut si nici limbajul universal. El stie ce stie si nu se sfieste a-si rosti sus si tare crezul: „Dumnezeu este, harul e lucrator, sintem inconjurati de taine ( si nu se cade a le iscodi cu prea apriga rivna), Dumnezeu poate, milostivindu-se, prin alesii sai, face minuni, omul se poate mintui”.
Vindecarea Teclei, de la distanta si numai prin cuvint, i se pare cu totul posibila, iar toate indoielile si framintarile lui Dugay–Martin le da hotarit la o parte.
Cit despre faimoasa teorie netzscheiana a mortii lui Dumnezeu–temelie a doctrinei unor teologi saxoni si germani ai deceniilor sase si sapte – el o socoteste o nasaramba, o nazdravanie a mintii, curata hula si divagatie ce nu poate fi intimpinata mai eficace decit cu urari calmante, cu vorbe de exorcizare, cu „Doamne fereste” si cu facerea semnului Sfintei Cruci.
Credinta simpla, neabatuta, necoruptibila, sta potrivnic fata catre fata, in nuvela lui Mircea Eliade, nu desigur cu adevarata cultura, ci cu deviatiile, cu absolutizarile si pervertirile ei. Ori de cite ori cultura, prin feluritele ei manifestari, se straduieste sa picure in sufletul omului necredinta, subrezirea temeiurilor dreptei judecati si haosul mintal ea se cuvine infruntata de omul cu mintea intreaga.
Dumitru nu e un teoretician, un partener de discutie abstracta si erudita. E un uimit, un indignat, dar totodata un blajin: orbecairile psiho-patologice ale bunului doctor, vas ales, care nu se invoieste a realiza ce este si a crede ca, prin vrerea si cu ajutorul lui Dumnezeu, poate faptui minuni, el le intimpina cu un suris intelegator, cu o politete impecabila, cu un soi de mila pentru cel incaput inlantuirile diavolului, diavol impodobit cu straie mincinoase ale unui intelectualism scapat de sub controlul ratiunii sanatoase, bunului simt si dreptei socotinte.
Pe scurt spus, Dumitru e un ortodox si mai ales un ortodox roman. Crede in Dumnezeu, har, minuni, in harul preotesc, in puterea rugaciunii si in putinta de mintuire a omului in Biserica. Credinta aceasta simpla cuprinde insasi bazele sistemului teologic specific fapturii acesteia pe care Eliade ii place a o numi: omul de la Dunare, un ins nesofisticat, dar nu prost, nu usor dus cu vorba, de imbrobodit cu fraze spaimintatoare, de convertit la solutia deznadejdii prin cuvinte ademenitoare si goale.
Neincetata bonomie a lui Dumitru, nedepartarea lui de la o rabdatoare compatimire pentru bietul pastor vrajit de teologii si filosofii abstruse si izvorite din minti ratacite, constituie puterea de atractie fascinanta a nuvelei. Dugay–Martin se chinuie, stapinit de remuscari si inrobit de conceptii catastrofale, Dumitru e senin, stapin pe sine si puternic sprijinit de credinta lui. Doctorului nu-i vine a crede ca nu numai a lecuit-o pe Tecla de astm, ci si a intinerit-o. Dovada sta fotografia aceasta, acum veche de 14 ani, pe care Dumitru o arata biruitor pastorului si clientilor din bar, in vreme ce o gurista cinta un slagar stupid. O fotografie in care „timpul nu a trecut”, caci doctorul a facut-o pe Tecla de acum aidoma cu cea din fotografie, asa cum se infatisa cind aceasta implinise 18 ani.
In cele din urma, Dugay–Martin, rascolit, cucerit de atita buna credinta, caldura, statornicie si puritate, recunoaste ca: „Asa cum e Dumitru, cu credinta lui naiva, idolatra si vana, e mai aproape de Dumnezeul adevarat decit noi toti. Si tot el are sa-L vada cel dintii, cind Dumnezeul adevarat isi va arata din nou fata”.
Biruinta lui Dumitru (relativa ce-i drept, caci pastorul tot il socoteste idolatru si naiv) e biruinta ortodoxiei, asa cum a fost marturisita la Chicago, in 1959, nu mai putin limpede si de tare decit Petru Movila si de Sinodul de la Iasi din 1642.
Iata de ce am avut fericitul prilej in vara anului 1970, la manastirea Varatec, sa-i solicit lui Constantin Noica ingaduinta de a-i citi pasajele din nuvela lui Eliade. Noica insa, la sfirsitul lecturii, imi spunea: „Adevaratul inteles al propozitiei: „Cu noi este Dumnezeu!” acesta este: Dumnezeu este si cu noi si cu voi, numai sa intelegeti lucrul acesta si sa nu va inchideti, sa nu va baricadati, sa-I dati viata, sa-I dati crezare!”

Despre Mircea Eliade cu N. Steinhardt

Interviu realizat de Mircea Handoca

– Stimate Domnule Steinhardt, personalitatea Dv. e strins legata de cea a lui Mircea Eliade, asa ca nu puteti lipsi din proiectata mea carte de interviuri: „Convorbiri cu si despre Mircea Eliade”.
Va propun mai intii sa ne intoarcem in urma cu o jumatate de secol. In 1934 aparea in Editura Cultura Poporului, sub semnatura Antisthius, volumul „In genul tinerilor”, unde aproape 20 de pagini ii erau consacrate lui Mircea Eliade. Nu mai este nici un secret asupra identitatii pseudonimului. Ce gindeati in 1934 despre India si Maitreyi? Ce ginditi acum? Cum priviti dupa cinci decenii aceasta parodiere?

– Ce gindesc dupa o jumatate de veac despre acea parodiere? Ca mai bine nu o scriam si mai bine nu aparea Ma simt, acum, atit de indepartat de textul de atunci Am fost dur, pripit, exuberant, superficial. Ma rasfatam. Eliade s-a numarat printre autorii parodiati la care prima reactie n-a fost de suparare, ci de ingaduinta si amuzament. Citatul din La Bruyere folosit drept moto al cartii (accentua vointa parodistului de a nu da mustrarilor sale o coloratura personala) i-a placut indeosebi. Antisthius, caracter al lui La Bruyere, fagaduieste intr-adevar ca se va mentine in aria principiilor, ca nu va cobori in arcanele vietii particulare. Izbutit-am a proceda astfel? Oarecum. Cit de surprinzator ne putem schimba! Ce diferit privesc astazi multe din temele luate la refec in ’34! Intrasem in literatura, la douazeci si doi de ani, cu bastonul de nu cumva cu bita! Pacate ale tineretilor! Iata ca timpul nu le-a inghitit. Iata ca fantomele au viata lunga si apar cind li se nazare lor.
Vorba lui Paul Bourget: „Nos actes nous suivent”.
Eliade, in ’79, la Paris, mi-a confirmat deplina lui absolvire. M-au iertat si Noica si Cioran si Comarnescu si Bogza Si-apoi sa stiti ca-n vremurile acelea, ale tineretii noastre, scriitorii nu erau exagerat de susceptibili si nu considerau criticile (fie ele drastice) ori glumele (fie ele indrasnete) ca atacuri la onoarea personala sau tragedii ireparabile. Atmosfera era bonoma, mai persista mult din spiritul Junimii (unde anecdota prima), iar oamenilor in general nu le sarea artagul cu una cu doua si din te miri ce. Am impresia ca astazi in rindurile scriitorilor s-a insinuat si statornicit o sensibilitate excesiva la critici ori simple rezerve. Striga ca fripti (si parca napaditi de panica) daca nu sint aclamati si proclamati perfecti in toto. Ce Dumnezeu! Intre camarazi se cade ca raporturile sa fie mai destinse si limbajul mai liber.

– Cind si in ce imprejurari l-ati cunoscut pe Mircea Eliade omul?

– Pe Mircea Eliade il stiu din anii de liceu, de la „Spiru Haret”. Zic: il stiu, nu pot spune ca l-am cunoscut. E cu cinci ani mai in virsta ca mine, diferenta serioasa in perioada copilariei. Cei dintr-a saptea ori a opta nu se uitau la noi, pustanii din clasa a doua ori a treia. Apoi, Eliade nu a fost un elev model si stralucit, o fala a scolii ca, bunaoara, Alexandru Elian (istoricul, elenistul, bizantinologul) ori ca Rafael Cristescu (colegul meu de clasa – colegi de clasa mi-au fost si Alexandru Cioranescu, acum profesor la Universitatea din Canare, alt perseverent premiant, si Gh. Eliade, varul lui Mircea), dascal de franceza, mort tinar pe cimpul de onoare.
Abia in vremea studentiei si dupa inapoierea lui Eliade din India am inceput a lua cunostinta de el ca scriitor, teoretician, conferentiar si ziarist. Era prodigios de activ, de harnic, de multilateral, de viu si bine dispus. Lesne observai ca pentru el cultura e o expresie a elanului vital. Pretutindeni prezent, pretutindeni atragea atentia.
Viata mai tirziu – cum vine vorba – ne-a despartit. La Paris in ’79 ne-am revazut – nu fara emotie – si marturisesc: gentiletea, modestia, bunatatea lui m-au fermecat. Timpul putea nadajdui sa fi faurit un bloc de gheata intre noi: un zimbet si o stringere de mina au topit instantaneu orice asemenea iluzorie gheata. In ’80 am locuit citeva luni in apartamentul sau parizian din Montmartre. Nici o clipa, asadar, Mircea Eliade nu a contrazis imaginea mea despre firea romanului: generos, degraba iertator, ospitalier, priceput in a primi loviturile soartei si „valurile istoriei”, in a le opune rabdarea, seninatatea, dirzenia sau – precum atit de frumos a demonstrat Eliade insusi in studiul sau consacrat „Mioritei” – a le transfigura, uneori si cu o scaparare de veselie discret exprimata de cautatura ochilor.

– Sinteti unul dintre cei mai profunzi cunoscatori ai operei lui Mircea Eliade. De ce nu ati publicat nimic despre el pina in primavara lui 1977 ? De-abia in aprilie 1977 a aparut prima Dv. exegeza despre Eliade, in Steaua, nr. 4, „Fantasticul in opera lui Mircea Eliade”, inclus ulterior in volumul „Incertitudini literare”.

– De ce nu am publicat nimic despre el pina in 1977? E o poveste prea lunga, cu tilc si cintec, pentru ca sa o pot rezuma in cadrul acestor raspunsuri pe care ati binevoit a le pofti redactate „cit mai pe larg”, dar carora eu doresc sa le mentin o extindere neostentativa. Oricum, n-am scris deloc din 1947 pina in 1972 (si atunci doar citeva mici note). Asa incit Eliade a fost de fapt unul dintre primii despre care m-am incumetat a scrie, luind aminte ca articolul publicat de Steaua in ’77 fusese conceput cu destul de mult timp inainte de a fi tiparit.
– Pentru Dv., ca si pentru Sergiu Al-George si Constantin Noica, opera lui Eliade este legata in mod direct de (daca se poate spune asa) schimbarea cursului vietii
– Da, pentru Constantin Noica, Sergiu Al-George si pentru mine „evenimentul existential” la care va referiti n-a insemnat o simpla intimplare, o aventura, un accident neplacut, ci nespus mai mult, o experienta cutremuratoare, o cotitura decisiva. N-a fost asa pentru toti: pe unii „intimplarea” nu i-a marcat, altii au indurat-o anevoie, ca pe un blestem. Pot adeveri ca n-a fost o simpla „pacoste” pentru Sergiu Al-George ori pentru Dinu Pillat. Pentru mine unul cred ca evenimentul a luat amploarea cea mai larga si a dobindit semnificatia cea mai puternica: m-a schimbat intru totul, a facut din mine „o faptura noua”.
Stiti ca Eliade, Cioran si Eugen Ionescu au fost intru citva prezenti la intreaga tevatura? Copertele „Noptii de Sinziene”, „Ispitei de a exista” si volumului I din „Teatrul” lui Ionesco au figurat la loc de cinste in dosarul nostru. I-am simtit atunci pe toti trei foarte aproape de noi – „in duh si adevar’.

– Credeti ca ati putea prezenta unele amanunte despre receptarea operei lui Eliade de catre unii intelectuali romani in a doua jumatate a deceniului al saselea?

– Imi cereti sa va spun ceva despre receptarea operei lui Eliade de catre intelectualii romani in a doua jumatate a deceniului al saselea. Receptare! Ce cuvint rece, tehnic, belferesc (sa nu va suparati!). A fost o imensa bucurie, un suflu de aer proaspat, ca de iesire dintr-o camera cu miros greu, un colt de cer albastru dupa boala si apasare, ca in „Ciuma” lui Camus, unde, atunci cind flagelul incepe a da inapoi, oamenii din nou indrasnesc a privi firmanentul (acum nu mai e uniform plumburiu) si a-si suride unul altuia. Gasirea din nou a lui Eliade pentru cei mai virstnici, descoperirea lui de catre cei tineri a fost o astfel de minune, de inceput de reluare a contactului cu o cultura nefalsificata, cu spiritul national, cu libertatea gindirii Doamne, ce greu imi vine a dibui cuvinte care sa nu fie emfatice, dar nici prea straine de o realitate intru totul aflata sub zodia entuziasmului si palpitarii.

– Comentind „Noaptea de Sinziene” ati facut citeva patrunzatoare observatii. As retine printre altele si nota din subsolul paginii studiului „Fantasticul lui Mircea Eliade”:
„Nici in romanul realist-fantastic (dar Dostoievski spune ca alt fel de roman nu poate fi, ca realitatea si fantasticul sint homozigote) „Noaptea de Sinziene” nu stau lucrurile altfel: tema cartii e misterul ursitei, al fatalitatii. Eroul nu-l poate rezolva (desi primeste numeroase avertismente si-i asaltat de premonitiuni). Taina – poate, in parte – i se dezleaga doar in clipa mortii. De remarcat este ca titlul traducerii franceze („Forêt interdite”) este mai potrivit decit cel dat de autor. „Padurea interzisa” este tarimul rezervat, incognoscibil, care-i oprit (ca si fructul paradisic) capacitatii de pricepere a omului in general. Romanul e scaldat in mistere si aureolat de taine, dar nimeni nu paseste peste pragul hotaritor. Dam si aici de o alta notiune a realismului romanesc: cenzura transcendenta, recunoscuta de Blaga”
Ce ati mai avea de adaugat? Ce parere aveti despre interpretarea facuta de Sergiu Al-George (in „Arhaic si universal”) acestei capodopere?

– Pasajul pe care ati binevoit sa-l citati este, nadajduiesc, destul de limpede. Nu mai am, prin urmare, ce adauga. Cit priveste interpretarea lui Sergiu Al-George in „Arhaic si universal”, o subscriu. Imi pare adinca si revelatoare. In „Arhaic si universal” prefer, totusi, capitolul consacrat lui Brincusi: acolo sint convins ca autorul a dat in cel mai intens grad masura maretului sau dar de a intelege participatoriu, acolo comentatorul e cel mai frateste aproape de creatorul comentat.
Al-George il admira si il iubea – si intelegea – nespus pe Eliade, iar „Noaptea de Sinziene”, ca si „Fragmente de jurnal” ii erau – nu mai putin decit uriasul studiu al lui Paul Mus despre Barabudur – carti de capatii.
(Sa folosesc prilejul, adica momentul acesta al raspunsurilor mele, pentru ca sa exclam: cit de fericit sint, cit de covirsit si blagoslovit ma simt pentru a ma fi invrednicit de prietenia unui viteaz si intelept ca Al-George si de simpatia unui om ca Mircea Eliade! Cit de neverosimil imi pare! Ce aspra se pricepe viata a fi – dar si, uneori –, cum se mai intrece in a-si manifesta, in postura de zina buna, capacitatea alintatoare!)

– Ar fi interesante opiniile lui N. Steinhardt despre „Tratatul de istorie a religiilor” (1949). Pastrati insemnarile de lectura ale acestei carti? Dar cele ale monografiei despre Samanism? Puteti face publica o pagina din aceste impresii?

– La intrebarea aceasta am raspuns pe larg in articolul intitulat „Istorie la rece’ (tiparit de „Vatra” in 1982). Textul figureaza si in volumul „Critica la persoana intii” (Editura Dacia, 1983). N-are sens, cred, sa repet.
Samanismul: despre acesta nu am scris, astfel incit pot raspunde (pe scurt). Este excursia la cer a samanului o realitate (fie ea „mitica”) ori o simpla asertiune ce-si afla temeiurile intr-o credinta naiva? Este ori nu este o inselaciune (sau inselare; deosebirea fiind ca primului substantiv ii corespunde verbul a insela, iar celui de al doilea verbul a se insela)? Solutia sint pornit a crede ca ne-o da teoria unui autor citat (dar nu si chezasuit) de Mircea Eliade in „Proba prin labirint”: italianul De Martino.
Natura, zice el, este „culturalmente conditionata”, ceea ce se talmaceste astfel: pentru cei care cred in samanism si apartin cadrului cultural unde o ascensiune materiala la cer nu-i o imposibilitate, samanul cu adevarat se urca. Pentru cei, insa, care cugeta la alte niveluri de cultura si ale caror procese cognitive se desfasoara in alte cadre culturale, o asemenea inaltare se arata a fi o simpla iluzie (ori o farsa): samanul deci nu se urca. Asa incit vraciul–vrajitor respectiv si se urca si nu se urca, dupa cum e cazul si-i este proiectia culturala celui chemat a se pronunta. Eliade se declara foarte sceptic fata de biunivoca solutie a italianului, neferindu-se totusi a o mentine. Eu indraznesc a o socoti ipoteza interesanta si plauzibila.

– Ce ar trebui sa stie orice intelectual roman despre volumele omagiale dedicate in exclusivitate lui Eliade: cele americane (din 1968 si 1981), cel francez (din 1978) si cele din RFG (1983, 1984)?

– Ce ar trebui sa stie? Vorba lui Sieyes: nu stie nimic si ar trebui sa stie totul! Sa aiba, adica, respectivele carti la indemina. In consecinta: volumele sa fie aduse in tara si vindute in librarii; apoi sa fie talmacite (integral) in limba noastra. Cel francez din 1979, care se bucura de colaborarea citorva intelectuali de frunte de la noi, se impune a fi urgent adus si tradus si pus la dispozitia publicului.

– Daca vi s-ar solicita de o revista prezentarea romanului interbelic al lui Mircea Eliade, pe care-l apreciati cel mai mult, ce ati scrie in esenta?

– Cel mai reusit – literar vorbind – roman al lui Eliade in perioada interbelica e „Maitreyi”, desigur. A si cunoscut un mare succes. E si „exotic” si „intelectual” si foarte sincer tineresc si foarte artistic facut, poseda ca si „Le grand Meaulnes” al lui Alain Fournier o ciudata forta de atractie rezultind probabil din bine dozatul amestec de fantezie, mister, adolescentism, aventura, reflectie, melancolie si voioasa placere de a trai. Capodopera lui Eliade in genul acesta e insa un roman de mai tirziu, „Noaptea de Sinziene”. In epoca interbelica „esentialul” mi se pare ca l-a spus Eliade in cartile sale de eseuri: „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Santier”, „Insula lui Euthanasius”. „Santier” e de altfel un roman-jurnal, un „roman indirect”. Romane ca „Huliganii”, „Lumina ce se stinge” ori „Nunta in cer” sint mai ales promitatoare. Si un cititor atent ar fi putut intui care sint preocuparile spirituale ale autorului si incotro se indreapta. Mai „esentiale” decit romanele se arata, in perspectiva timpului, a fi fost nuvelele epocii: „Nopti la Serampore” si „Secretul doctorului Honigberger”. Dar se cuvine sa recunosc: nutresc o predilectie, o infocata predilectie pentru nuvelele fantastice ale lui Eliade!

– Ce parere aveti despre felul cum e prezentat Mircea Eliade in volumul lui Henri H. Stahl „Eseuri critice”? Dar in cartea lui Valeriu Mangu „De vorba cu Iorgu Iordan”?

– Despre felul cum e prezentat Mircea Eliade in volumul „Eseuri critice” de H. H. Stahl mi-am expus negrabit parerea intr-un text intitulat „Asta sa fie tot?” Textul a fost predat revistei Vatra. Trag nadejde sa vada lumina tiparului. N-ar avea rost sa repet cele spuse acolo. Tin totusi sa mentionez ca textul meu are un caracter critic si dezaprobator, modul in care H. H. Stahl a vorbit despre Mircea Eliade si Lucian Blaga parindu-mi-se cu totul nedrept. Ii lipsesc atit buna credinta cit si moderatia; e partinitor, zacas, uneori odios. In cartea lui Valeriu Mangu „De vorba cu Iorgu Iordan” batrinul savant filolog si lingvist il desfiinteaza pe Mircea Eliade in doi timpi si trei miscari si pe nepusa-masa, cu o repeziciune si o sprinteneala de mirare la un om de virsta si eruditia sa. Stahl, cel putin, desi mai vindicativ, e mai elaborat, face o expunere, foloseste citate si formuleaza consideratii (pseudo-stiintifice). Iorgu Iordan nu are pentru „lichidarea’ lui Eliade mult ragaz. Sumar, fugitiv, subiectiv, pe baza de informatii gen „am auzit”, „mi s-a spus ca” si „pare-se ca” enunta sentinte care amintesc nitel de ale tribunalelor franceze din anii Comitetului de Salvare Publica.

– Ce pasaje din scrisorile primite de Dv. sint de interes general? Reproduceti citeva fragmente din aceasta corespondenta.

– O buna parte a corespondentei (1979 – l984) si a convorbirilor de la Paris prezinta un aspect particular. Consider demn de mentionat: aprobarea chipului cum am interpretat (in scris, oral) „Pe strada Mintuleasa” si „O fotografie veche de 14 ani”. Povestirile acestea doua le calific absolut „esentiale”. In „O fotografie” Eliade isi dezvaluie (stralucit si cu verva !) atasamentul pentru credintele romanesti traditionale si o foarte picanta pozitie de adversitate (ori, sa-i zicem, pronuntata rezerva) fata de principalele sisteme filozofice occidentale. „O fotografie”, zic, nu este o marturisire de credinta romaneasca si ortodoxa.
Mi s-a explicat si de ce „Istoria” a fost scrisa „la rece”: pentru ca autorul a trebuit sa se conformeze metodelor obligatorii in mediile academice americane, metode cit mai invecinate de ale ordinatoarelor.
Ii „reprosasem” intr-o scrisoare ca in mod gresit se refera (in „Amintiri”) la Calea Calarasilor ca vecina cu strada Melodiei. Si-a „recunoscut greseala” de indata: memoria l-a inselat dupa trecerea anilor!
I-am surprins o slabiciune pentru explicatia gnostica a elementelor arhitecturale in bisericile si catedralele crestine. N-a contestat seductia exercitata asupra gindirii lui de gnosa. (Se cuvine poate sa revin asupra cuvintului „slabiciune”; mai exact e o preferinta, interpretarea gnostica a elementelor arhitecturale bisericesti nefiind o erezie! Cit priveste relatiile dintre filozofia lui Eliade si maniheism, e nevoie de tratarea aparte a subiectului.)
Opera lui literara si-o confirma ca stind sub semnul unui „patriarhalism” analog celui din „O fotografie” si unui „ezoterism profan” inrudit cu simbolurile calauzitoare din „La tiganci” (si aceea o biruinta literara). Fantezia libera i-a ingaduit sa sugereze mai mult si mai departe in opera literara decit in opera stiintifica (de unde nu lipseste – nici de acolo!) cimpul magnetic al supra si subtextului).
Eliade vorbeste si scrie cald, fara urma de morga, suficienta, afectiune, solemnitate. E – in epistole, in convorbiri – slobod, amical, cuceritor, intocmai ca in nuvelele, romanele si eseurile sale carora nimeni nu le-ar putea contesta spontaneitatea si puterea fascinatorie. Ferice de toti acei carora – ca mine – li s-au vadit!
Sa ne bucuram, adaug eu batrineste, sa ne bucuram ca un compatriot al nostru se numara printre marii eruditi si savanti ai lumii, dar si pentru faptul ca e un fermecator romancier si nuvelist – un mare scriitor roman – si ca, pe deasupra, e un om de mare omenie si mare distinctie sufleteasca. Nu tradeaza observatia aceasta din urma o mentalitate desueta si copilaroasa? Ba da, insa a fi desuet e o inevitabilitate in trimestrul al patrulea al vietii; iar a fi copilaros e un privilegiu al batrinetii, unul din putinele ei privilegii de care inteleg sa ma folosesc fara de reticenta ori de rusine!

– La sfirsitul acestor captivante raspunsuri permiteti-mi, iubite Domnule Steinhardt, sa va multumesc si sa regret ca nu am putut reda stralucirea privirii Dv., tonalitatea vocii si farmecul neintrecutului causeur.

Via: Arhiva Culturală Română / Fabian Anton

Sursa: MĂRTURISITORII

Foto: Ararat Online / Document: BCU