ZORII COPILĂRIEI. PORTRET DE TINEREŢE
Maria (Marieta) Iordache, fiica lui Alexandru şi Elena Iordache, s-a născut în ziua de 14 noiembrie 1914, în localitatea Nicoreşti (judeţul Galaţi) – ţinut emblematic pentru pleiada mărturisitorilor pe care i-a dat neamului românesc: Pr. Tănăsache Alexandrescu, Pr. Costache Olaru, pr. Ion Filotei Movileanu, Toma Bârlădeanu) –trecuţi cu toţii prin calvarul temniţelor comuniste. Din cei cinci copii ai săi: Nicolae (Nicoară), Ana, Sultana, Maria (Marieta) şi Eugenia, familia Iordache va jertfi pe altarul neamului pe trei dintre ei (Nicoară, Maria şi Ana), aleşi de pronia lui Dumnezeu să poarte pe trupul şi în sufletul lor însemnele pătimirilor muceniceşti. Tatăl, Alexandru Iordache, de profesie funcţionar şi membru al Mişcării Legionare, după moartea soţiei (1949), trece şi el prin experienţa detenţiei în temniţele comuniste, vreme de doi ani (1952-1954). Rămas văduv, pe umeri purtând durerile bolilor şi ale bătrâneţii solitare, va trăi până la sfârşitul vieţii cu nădejdea neîmplinită însă, că o va revedea pe Marieta acasă, slobozită din chinurile închisorii.
Marieta copilăreşte în satul natal unde urmează primele şapte clase. Cursurile liceale le face la Liceul de Fete din Dej şi la Liceul „Domniţa Elena” din Bucureşti. După ce îşi ia bacalaureatul, revine la casa părintească unde va rămâne vreme de doi ani. În perioada 1934-1938, frecventează cursurile Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (A.N.E.F.), pe care le încheie cu succes, obţinând diploma de licenţă. Meseria de profesoară de educaţie fizică, însă, o va exercita cu totul sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. Concomitent audiază şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, fără a le finaliza cu o diplomă. Peste ani, Sofia Cristescu Dinescu, colegă de detenţie cu Marieta, va ţese pe firul amintirilor profilul sufletesc al tinerei de atunci: „Când am cunoscut-o era studentă la A.N.E.F., facultate pe care a absolvit-o în modul cel mai strălucit. Era micuţă, delicată, plină de farmec copilăresc, dar adânc cunoscătoare a ceea ce este esenţă în desăvârşirea morală şi spirituală a omului care s-a pus în slujba unui ideal mare. Era plină de credinţă, de dragoste, de nădejdea că poporul nostru atât de încercat va izbuti să iasă din impas, dacă ne vom strădui cu toţii să-l ridicăm. Nu a precupeţit niciodată niciun efort în acest sens, dându-ne şi nouă şi celor ce vor veni după noi un îndreptar de trăire profundă în spirit naţional şi creştin, plătind ea multe din greşelile şi nepriceperea noastră” .

OSTENEŞTE LA CONSTRUCŢIA SUFLETEASCĂ A ROMÂNIEI
Etapa studenţiei va influenţa în mod decisiv traiectoria destinului Marietei Iordache. Ca întreaga-i generaţie, se afla în căutarea unei alternative la partidele politice tradiţionale ale vremii, socotite insuficient de dinamice pentru un tineret care nu se mai mulţumea cu fapte mărunte, ci dorea o „Românie ca soarele pe cer”. Partidul „Totul pentru Ţară” (T.P.T.), înfiinţat la iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu şi a generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, răspundea năzuinţelor generaţiei interbelice: „înălţarea morală a poporului român; cinste, demnitate, ordine, dor de muncă şi credinţă în Dumnezeu” – deziderate formulate în Declaraţia de înfiinţare a T.P.T. Legiunea păşea în viaţa politică a României fără niciun program, deoarece – afirma Codreanu – „nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gândi, ci acei care aveam aceeaşi construcţie sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeităţi – Raţiunea – va fi sfărâmată”. Codreanu are revelaţia unui adevăr crucial pentru acea epocă şi anume că „ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”, de aceea „piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul; nu programul politic”. Una din cele mai dese metode de acţiune politică folosite de Mişcare era organizarea în toată ţara a sute de tabere şi şantiere de muncă unde tineri români din toate categoriile sociale participau la ridicarea de biserici, şcoli, diguri împotriva inundaţiilor, drumuri, poduri, fântâni, monumente ale eroilor, dar şi sedii ale propriei organizaţii.
Astfel că în anul 1935, la Nicoreşti are loc o tabără de muncă legionară în care s-au modelat cărămizi pentru sediul legionar din curtea caselor familiei Iordache, dedicată în întregime Mişcării. Marieta devine membră în organizaţia de fete a Mişcării, Cetăţuile, aflată sub conducerea Nicoletei Nicolescu şi va munci ca voluntar la unul din restaurantele legionare din Bucureşti, iar verile în taberele de muncă. Dorul de jertfă care vibrează profund în sufletul Marietei, o face să uite de durerea rănilor din mâinile care îi deveniseră aspre ca o perie de sârmă, de la muncile taberei. Alături de Ana Maria Marin (soţia lui Vasile Marin) se va implica cu trup şi suflet în toate acţiunile Cetăţuilor până în 1938, an care va însemna şi pentru viaţa ei şi pentru existenţa Mişcării, începutul martiriului.

DE VORBĂ CU SUFLETUL ÎN CHINGILE DURERII
Dictatura regală, instaurată de Carol al II-lea la 10 februarie 1938, va avea ca ţintă desfăşurarea acţiunii de lichidare a Mişcării Legionare, culminând cu „Procesul de trădare, uneltire contra ordinei sociale şi pentru crimă de răzvrătire”, intentat lui Corneliu Z. Codreanu. Chemat în instanţă să depună mărturie în apărarea lui Codreanu, poetul Radu Gyr recită solemn, spre uimirea asistenţei, impresionantul poem Avem atâţia morţi, atâtea oseminte, după care se adresează judecătorilor, înmărmuriţi de insolitul situaţiei: „S-a făcut şi mai târziu. Veţi spune un da sau un nu. Un cuvânt pentru o viaţă întreagă. Să ştiţi că dacă veţi condamna, veţi închide deodată cu Corneliu Zelea Codreanu, sufletul unei generaţii întregi”. Marieta Iordache trăieşte din plin momentul de răscruce din viaţa lui Codreanu şi a Mişcării şi în timpul ceremoniilor dedicate zilei de încoronare a regelui Carol (8 iunie 1938), reuşeşte să intre pe stadionul A.N.E.F. şi să se apropie de un microfon, strigând: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte”. Este arestată imediat. Urmează ancheta cu bătăi şi ameninţări peste care Marieta trece cu demnitate ajutată de dârzenia unui caracter pe care şi-l clădise cu multă trudă şi rigoare.
După anchetă, este internată în lagărul de la Mănăstirea Suzana, destinat femeilor legionare. Evocarea Anei Maria Marin, soţia eroului de la Majadahonda, conturează în linii concise, profilul sufletesc al tinerei Marieta de atunci: „În vremea aceea sosea la Mănăstirea Suzana, în munţi o fetişcană de 22 de ani, cu ochii verzi şi două codiţe împletite pe urechi şi legate la spate. Se numea Marieta Iordache. Venea din beciul jandarmeriei, cu încă trei fete. Nu se puteau ţine pe picioare, căci fuseseră bătute la tălpi, dar aveau un moral minunat, întreţinut de cea mai mică, mai fragilă şi mai tânără dintre ele. Noapte de noapte, Marieta stătea în genunchi şi se ruga Maicii Domnului să-i arate calea spre curăţie sufletească şi trupească, spre binele ţării sale şi spre dragostea lui Hristos. Rămâneai înmărmurit la spectacolul pe care îl dădea o copiliţă sortită să înveţe gimnastica pe copii, cum îşi schimba chemarea şi dădea lecţii de curaj, de înfrânare şi răbdare unor doamne mult mai vârstnice”.
În octombrie 1938 reuşeşte să evadeze din lagăr, coborând pe geam cu ajutorul unor cearceafuri înnodate, însă săritura de la înălţimea mare a ferestrei îi produce o fractură la coloană. Cu toate acestea reuşeşte să scape de urmăritori şi rătăceşte mai mult timp prin păduri. Mai târziu va găsi alinare şi adăpost în casa Anei Maria Marin care se îngrijeşte să o pună într-un corset ghipsat, ţinând-o sub observaţie pe toată perioada convalescenţei. După ce îşi revine, stă ascunsă în podul casei părinteşti, răstimp în care se roagă, meditează, scrie şi pictează icoane de o rară frumuseţe, doar la lumina slabă ce venea din luminătorul podului.
Între timp lagărul de la Mănăstirea Suzana se desfiinţează, scutind-o de alte neplăceri. Vestea săvârşirii asasinatului asupra lui Codreanu din noaptea de 29/30 noiembrie 1938, precedată de uciderea, în noaptea de 21/22 septembrie a aceluiaşi an în penitenciarul de la Miercurea Ciuc, a fratelui ei, Nicoară Iordache, inginer chimist, asistent universitar la Politehnică, care cu o sensibilitate de poet se angrenase în luptă pe frontul legionar până la dăruirea totală -, o vor marca pentru toată viaţa. Mult timp va refuza să creadă că cei doi au murit. Doar prezenţa la deshumarea osemintelor lui Codreanu petrecută cu doi ani mai târziu, o va încredinţa de crudul adevăr. Între 1938-1940, Marieta Iordache, revenită în satul natal, străbate o perioadă de adânci frământări sufleteşti la care găseşte răspunsuri în urma unei vizite la Mănăstirea Vladimireşti, mănăstire de maici ce adăpostea aproape 200 de suflete. Care au părăsit lumea aceasta trecătoare pentru a-şi închina viaţa Mirelui Ceresc.
Vremurile tulburi prin care trecea ţara, aflată într-un moment de răscruce după pierderile teritoriale din vara anului 1940, o determină să se întoarcă la Bucureşti ca şefă a Cetăţuilor legionare. Abdicarea regelui Carol al II-lea de la tronul României în favoarea fiului său, Mihai, este urmată de actul istoric din 14 septembrie 1940, prin care România este proclamată prin Decret Regal, Stat Naţional Legionar. Revenită în Bucureşti, lucrează ca voluntară, alături de dr. Ana Maria Marin, la Dispensarul legionar din strada Cobălcescu, fără să se împace însă cu funcţia de conducere a Corpului legionarelor, din care se va elibera curând, plasând-o pe umerii Ecaterinei Gâţă. Păstrează în suflet dorul după viaţa de rugăciune şi de comuniune specifică mănăstirii, ale cărei principii încearcă să le imprime în organizarea unei mici ferme, Ferma Şuţa, aflată pe un teren care aparţinea cumnatei sale, Viorica. Legionarele făceau toate muncile în comun, creşteau animale, lucrau pământul, ţeseau, îngrijeau de câţiva copii rămaşi orfani şi se rugau împreună, după modelul monahal.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial într-o Românie care în anul1941 era aliata lui Hitler, luptătoare pentru recuperarea Basarabiei şi, luptele grele de pe frontul de est, constituie o filă istorică de tristă amintire, scrisă cu sângele multor soldaţi români. Numărul tot mai mare de răniţi care erau aduşi de pe front în infirmerii, determină pe cele mai multe dintre legionarele care lucrau la Ferma Şuţa, să ajute la îngrijirea soldaţilor răniţi. Sosirea unei telegrame prin care Marieta era anunţată că Victor Chimlescu, cumnatul ei, este grav bolnav, o determină să plece pentru un timp la Bucureşti, moment ce coincide cu ordinul mareşalului Antonescu de confiscare a fermei şi de arestare a Cetăţuilor. Vestea o descumpăneşte profund şi îi întăreşte hotărârea lăuntrică de a-şi încredinţa viaţa Mirelui Ceresc. Dezamăgită cumva de înfrângerea în planul cetăţii. Hotărăşte că cea mai nobilă şi sigură luptă pentru învierea neamului este viaţa în Hristos, pocăinţa lăuntrică ce curăţă multe păcate, ale unui neam întreg.

„TOATĂ VIAŢA I-A FOST NUMAI DE SACRIFICIU, PÂNĂ LA SFÂRŞITUL EI MUCENICESC”
După ce îşi oferă un scurt răgaz de liniştire la Mănăstirea Pasărea, la 22 septembrie 1942 intră în obştea monahală de la Vladimireşti, sub numele de sora Maria. Alege să-şi ducă crucea în smerenie, rugăciune şi dăruire necondiţionată. Rezistă ispitei de a fugi de suferinţă, învrednicindu-se de harul de a trăi într-o stare de continuă prezenţă înaintea lui Dumnezeu. Mărturiile maicii Veronica, stareţa mănăstirii, sunt grăitoare în acest sens, alcătuind crâmpeie de materic: „Mergea la ascultările cele mai grele, deşi avusese cândva fracturată coloana vertebrală şi ca să nu cârtească celelalte surori, de exemplu la secerat, secera în genunchi până-i sângerau. Când porumbul din jurul mănăstirii era crescut destul de mare, se ducea şi făcea acolo rugăciuni şi mii de metanii. Când la bucătărie era vreo mâncare (sarmale) ce trebuia să fie fiartă noaptea pentru a doua zi, toate surorile plecau. Se ştia că numai sora Maria se oferea să aibă grijă de mâncare, deşi ziua muncea din greu, sau mergea cu oile pe ger, vânt sau ploaie. Când pleca cu oile, lua în traistă o bucată de mămăligă şi, de era ger, venea cu ea îngheţată tun. Postea zile în şir, dacă o nemulţumea ceva: niciodată nu se supăra, iar pentru toate împrejurările găsea un răspuns. A cerut îngăduinţă să nu stea cu obştea la masă şi timp de un an de zile, se aşeza la masă după ce maicile şi surorile ieşeau din trapeză, de mânca numai resturile ce le rămâneau lor. Dar mâncarea nu era îndestulătoare, aşa că prea multe firimituri nu găsea. Cu timpul, Măicuţa şi fetele lăsau anume pe masă ceva de mâncare. În chilie nu se învelea noaptea, pe motiv că nu avea plapumă adusă de acasă. Aflând familia de aceasta, i-a adus o plapumă de mătase, foarte frumoasă, dar nu s-a învelit niciodată cu ea, ci a dat-o la stăreţie, pentru oaspeţi, pe motiv că nu se cade călugărului să se simtă bine sub o astfel de plapumă… Toată viaţa i-a fost numai de sacrificiu, până la sfârşitul ei mucenicesc” .
După doi ani este rasoforită (16 iulie 1944), iar în 22 septembrie 1946 este călugărită, primind numele de Mihaela şi ascultarea de secretară a mănăstirii. Continuă să fie model de vieţuire în toate, uimind prin puterea de dăruire şi de înţelegere a chemării lăuntrice pe care o trăieşte profund, cu întreaga-i fiinţă. Dârzenia şi spiritul de jertfă care o caracterizau, o fac să apere cu propriile braţe altarul mănăstirii într-o zi a anului 1944, când soldaţii ruşi dau năvală în biserica mănăstirii, vrând să o prade: „Aceştia voiau să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nicio ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credinţă, maica Mihaela s-a aşezat în faţa icoanei, preferând să fie împuşcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus batjocorit” .
Chiar dacă multe tinere din această mănăstire şi-au sfinţit viaţa prin jertfa lor curată şi dorinţa sinceră de despătimire, totuşi trebuie să menţionăm un aspect nu tocmai fericit al mănăstirii Vladimireşti. S-a scris şi s-a vorbit mult despre acest aspect, ce considerăm că nu trebuie lăsat sub tăcere, deoarece lipsa de asumare a greşelii poate provoca sminteli mult mai mari decât cele iniţiale şi credem că pocăinţa poate repara trecutul stricat al fiecăruia, chiar şi al unui popor. Aşa cum au conglăsuit marii părinţi ai Ortodoxiei româneşti din acea vreme, Părinţii Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Papacioc şu alţii, m-rea Vladimireşti se afla sub înşelare demonică prin aşa-zisele vedenii ale maicii Veronica, o tânără simplă de la ţară, fără şcoală prea multă, dar care din păcate s-a făcut organ de înşelare demonică a maselor care veneau în număr mare, îmbulzindu-se la m-rea Vladimireşti, pentru a afla viitorul din vedeniile acestei maici. Înşelarea ajunsese până într-acolo încât Maica Veronica declara fără jenă că ea şi mănăstirea Vladimireşti vor aduce izbăvire lumii şi vor întoarce lumea la credinţă. Părerea de sine că eşti cel mai bun şi vrednic – ştim, după cugetul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că reprezintă una din cele mai mari căderi ale sufletului, mândrie luciferică, ce a distrus până şi cete de îngeri. Ajunseseră să facă inovaţii în Biserică, schimbând multe din rânduieli canonice stabilite de Tradiţia patristică a Bisericii. Improvizează astfel o nouă dogmă în Biserică: „Cine nu are vedenii trebuie să asculte de cel ce are!”
Despre aceste vedenii este detaliat în următoarele pagini ale revistei. Patriarhul Justinian, Episcopul Nicolae Popovici, Părinţii mănăstirii Slatina şi mulţi alţii încearcă să-i convingă, atât pe stareţa Veronica, precum şi pe duhovnicul Ioan Iovan, că sunt în înşelare, dar orice efort s-a dovedit a fi zadarnic. Maica Veronica ameninţa de fiecare dată cu trecea la biserica schismatică de stil vechi. Pentru a nu crea o scindare în sânul Bisericii şi pentru a nu provoca sminteală în rândul credincioşilor care preţuiau m-rea Vladimireşti pentru curajul de a mărturisi împotriva regimului comunist, mulţi ani Patriarhia nu ia nicio măsură de pedeapsă, aşteptând întoarcerea şi îndreptarea acestora. Puţine erau mănăstirile care adăposteau foşti legionari, acesta considerăm că a fost motivul pentru care maica Mihaela a intrat în m-rea Vladimireşti, cât şi faptul că era aproape de satul ei natal. Convingerile şi jertfa ei sincere, Dumnezeu le-a încununat prin sângele muceniciei şi nu a lăsat pătată dorinţa ei sinceră de mântuire. Dumnezeu o scoate din mănăstirea Vladimireşti, şi o duce între zidurile celulei de închisoare, ea singură cu Dumnezeu, unde avea să afle adevărata trăire mistică, temeluită pe smerenie şi învinovăţirea de sine.

„REFUZ ORICE APĂRARE. EU MI-ADUC PE DUMNEZEU SĂ MĂ APERE ŞI N-AM NEVOIE DE NICIO APĂRARE A OAMENILOR”
Securitatea intervine în forţă, printr-o amplă desfăşurare de forţe, în noaptea de 30 martie 1955, arestând mai multe persoane din mănăstire, cei vizaţi în primă instanţă fiind părintele Ioan Iovan şi maica Mihaela. Maica stareţă Veronica îşi aminteşte că „prima chilie unde s-au năpustit soldaţii înarmaţi, în număr mare, a fost chilia maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte din comitet) şi căminul preoţesc, unde se afla părintele Ioan. Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească o oră, îşi scosese numai încălţămintea şi aşa îmbrăcată se culcase pe patul nepregătit, de-a curmezişul. Când auzi zgomotul, tropote în curte, se trezi iute şi, fiind şi îmbrăcată, fugi într-o clipă, desculţă, spre stăreţie. Militarii, negăsind-o în chilie, au făcut zarvă mare, ţipau ca ieşiţi din minţi, se repezeau la maicile din chilii. Au găsit-o la stăreţie; au vrut s-o lege de mâini, dânsa s-a luptat cu ei, i-a muşcat de mâini, dar ei au întors patul puştii şi au lovit-o peste gură. Se zice că ar fi pierdut chiar câţiva dinţi” . Cei doi sunt arestaţi şi duşi la Penitenciarul Galaţi, fără mandat de arestare, care va fi eliberat în cazul maicii Mihaela abia pe 23 aprilie 1955 (pe motiv de agitaţie publică, art. 327 C.P.) . Fără să aibă vreun cap de acuzare „criminală” concret, exceptând rugămintea maicii Mihaela către preoţii slujitori ai mănăstirii, de a săvârşi un parastas pentru fratele ei, chiar în ziua călugăriei -, anchetatorii o supun unui şir de interogatorii chinuitoare care vor dura cinci luni de zile. Maica Mihaela îşi recunoaşte deschis trecutul, se dezice fără teamă de ideologia comunistă, mărturisind că va lupta mereu împotriva ateismului şi recunoaşte că a ascuns fugari în mănăstire şi că nu i-a denunţat din spirit de solidaritate. Cu eroismul care o caracteriza, îşi asumă vina pentru un aşa-zis complot legionar şi pentru acuzaţia că ar fi continuat activitatea legionară sub haina călugărească. Refuză să facă cel mai mic compromis cu puterea comunistă, rod al unei lupte înverşunate cu slăbiciunile firii şi al unor adânci frământări sufleteşti.
În cadrul actului de acuzare prezentat în stilul bombastic specific Securităţii, maicii Mihaela i se impută că ar fi iniţiat la Vladimireşti o veritabilă şcoală a crimei, ar fi organizat tabere legionare şi ar fi organizat exerciţii de tragere cu arma. Ridicolă este interpretarea dată adăpostirii unor soldaţi germani după 23 august 1944, potrivit căreia ar fi vrut să-i sustragă de la răspunderea pentru crimele lor. Adusă, pe 5 decembrie 1955, la Tribunalul Militar Bucureşti, în şedinţă publică, maica Mihaela alege să se predea cu întreaga-i fiinţă în mâinile lui Dumnezeu, declarând în încheierea interogatoriului: „Refuz orice apărare. Eu mi-aduc pe Dumnezeu să mă apere şi n-am nevoie de nicio apărare a oamenilor” .

LUMINA CU PREZENŢA EI ZIDURILE NEGRE ALE ÎNCHISORII
Prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Maria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” p.p. de art. 209 p III C.P., şi la 5 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, pentru fals în acte publice. Urma să execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P . La recomandarea preşedintelui completului de judecată pentru care faptele maicii Mihaela sunt „grave şi prezintă pericol social” , este readusă la Penitenciarul Galaţi şi apoi transferată la Miercurea Ciuc, în lagărul unde cu ani în urmă îşi găsise sfârşitul, fratele ei, Nicoară Iordache.
Viaţa maicii Mihaela începe să se consume strop cu strop în foame, frig, boli şi umilinţe. La o percheziţie făcută pe 1 ianuarie 1959, i se găsesc în celulă o coroană şi câteva flori, delict pentru care primeşte 7 zile de regim sever, după ce mai fusese pedepsită pentru o tuse despre care se constatase „că această tuse forţată care o făcea când ieşea sau intra în cameră, ar fi un semnal pentru restul condamnaţilor” . Regimul de închisoare distrugător, oboseala şi slăbiciunea excesivă a trupului sunt cauzele metropatiei hemoragice, afecţiune care o va chinui de acum încolo şi la care va refuza operaţia „din motive personale”. Acceptă fără nicio şovăire să poarte crucea bolii care în scurt timp îi va frânge trupul răstignit pe Golgota suferinţei.
Urmează transferul la închisoarea Arad unde va rămâne din 4 martie 1960 până în 4 septembrie 1960, dată la care este adusă în închisoarea Jilava pentru noi cercetări. Între zidurile de piatră lipite cu otravă ale unei carceri cu ciment pe jos şi pereţi umezi, unde niciodată apa nu ajungea, iar lipsa de aer îţi lăsa impresia că ai o senzaţie de sufocare permanentă, „deţinutele politice executau o pedeapsă imaginară, fiind ţinute numai în cămaşă, cu o bucată de mămăligă şi o gamelă cu apă sărată (pe zi). În aceste condiţii nu se putea rezista mai mult de 7 zile. Acele femei care au trecut pe aici, şi nu au fost puţine, s-au îmbolnăvit de anexită şi reumatism. Foamea le chinuia ca şi pe bărbaţi. Lipsa de aer şi lumină de asemenea” . Însă „atmosfera sumbră a închisorii dispărea treptat, pe măsură ce căldura sufletească a celor din jur învingea teama şi ignora precauţia. Îndoielile ce îi sfredeleau mintea noii venite se destrămau când o inimă de soră, un cuvânt bun, un gest generos te ajutau să te regăseşti”. Sunt frânturile de gând şi trăire ale Vioricăi Stânuleţiu-Călinescu, pe care pronia divină o va mângâia în tenebrele Jilavei cu prezenţa luminoasă a maicii Mihaela: „În camera aceasta din Jilava am cunoscut-o pe Maica Mihaela. Imaginile oamenilor se estompează peste ani şi totuşi figura Maicii Mihaela o am şi astăzi clară în minte, o port în suflet alături de marii martiri ai neamului românesc. Maica Mihaela (Marieta lordache), călugăriţa de la Vladimireşti, o femeie la 40-50 de ani, scundă şi slăbuţă, cu o voce şi o privire caldă, ce răspândea bunătate, era săritoare la necazurile celor din jur şi deosebit de modestă” .
Lunile de iarnă petrecute la Jilava îi vor şubrezi ireversibil sănătatea şi aşa destul de precară. Contribuie din plin şi cele trei zile de pedeapsă la izolator „pentru faptul că s-a găsit asupra ei un săpun scris” .

„MĂ DUC SĂ MOR ŞI EU ACOLO UNDE A MURIT FRATELE MEU”
La 21 februarie 1961, maica Mihaela este transferată din nou la Miercurea Ciuc, cu diagnosticul de cancer esofagian şi poliradiculonevrită dureroasă care duce la paralizii. Drumul de la Jilava la Miercurea Ciuc care va dura aproape 20 de ore şi-l va petrece depănând ghemul amintirilor cu Viorica Călinescu: „Dacă în celula de la Jilava nu am discutat aproape deloc, drumul de la Jilava la Miercurea-Ciuc a fost pentru mine o revelaţie. Fiecare făceam parte din altă generaţie. Securitatea nu reuşise să-şi pună amprenta pe sufletele noastre. Vorbeam aceeaşi limbă, aveam aceleaşi simţăminte, aceleaşi frământări sufleteşti, aceleaşi aspiraţii, aceeaşi nesfârşită dragoste pentru acest neam, aceeaşi dorinţă de înălţare spirituală, de luptă permanentă împotriva răului din noi şi din jurul nostru, până la sacrificiul suprem” .
Va mai lupta cu încercările bolilor încă doi ani fără să primească nici cea mai mică îngrijire medicală. În referatul medical emis de doctorul penitenciarului la 23 aprilie 1963 găsim analiza sumară a stării de sănătate a maicii Mihaela: „În ultimul timp a dominat insuficienţa cardiacă, bolnava a devenit caşectizată gravă din cauza lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor şi disfuncţiei pronunţate (am şi pus diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ţinut seama de caracterul bolii, anulând tratamentul reumatismului, medicamentele căruia fiind contraindicate. La data de 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul Văcăreşti, care a fost aprobată cu cursa din 23.04.1963. Deţinuta a refuzat examenul ginecologic în repetate rânduri” .
Fără să-şi piardă nădejdea în momentele cele mai grele ale bolii care o ţintuieşte paralizată la pat, maica Mihaela, care avusese premoniţia propriului sfârşit de când păşise din nou în celulele Ciucului, îşi acceptă martiriul cu seninătate: „… Parte năpădită de amintiri, parte şi de presimţiri, mi-a mărturisit, nu cu teamă, nu cu regret, nu cu revoltă, ci ca o curgere normală a firului vieţii, ca o împlinire logică a destinului ei: «Mă duc să mor şi eu acolo unde a murit fratele meu»” .
În ziua de 20 aprilie 1963, orele 20, după o criză de sufocare, candela sufletului maicii Mihaela se stinge aici ca să fie reaprinsă veşnic în Împărăţia Mirelui Ceresc. Îngrijită cu abnegaţie de Medeia Hanuţiu şi de alte deţinute, maica Mihaela va lăsa posterităţii un mesaj testamentar transmis oral şi confirmat a fi autentic, de mai multe camarade de suferinţă din temniţa Ciucului: „Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greşit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă. Au aprins o lumină şi am mers cu ochii ţintă spre ea. Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi de ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem, dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost odată călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte şi a răzbunării în seama lui Dumnezeu. Iar grija noastră să fie una singură, aceea de a cunoaşte voia Lui şi apoi de a o îndeplini întocmai” .

(material realizat de m-rea Paltin Petru-Vodă, Preluat din Revista ATITUDINI, NR. 36)

Sursa: MĂRTURISITORII