„Atunci când Dumnezeu vrea, se răceşte jarul aprins de sub tălpile tale, iar braţele devin aripi. Aşa s-a petrecut că numărul martirilor a ajuns la capătul căii, când pietricica a răsturnat carul cel mare, înţesat de călai şi ideologi”. – (Radu Ciuceanu – “La taina cu diavolul”, INST, Bucureşti, 2015 via ISPRI)

Joi, 22 Octombrie 2015, la sediul Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, a avut loc lansarea celui de-al V-lea volum de Memorii al profesorului Radu Ciuceanu dintr-o serie proiectată în şase volume. Celelalte patru volume apărute sunt “Intrarea în tunel”, “Potcoava fără noroc”, “Pecetea diavolului” şi “Prea mult întuneric, Doamne!”. Volumul V, “La taina cu diavolul”, se axează pe perioada terorii demonice a reeducării de la Piteşti şi se încheie în anul 1954, urmând ca ultimul volum preconizat să acopere perioada de aproape un deceniu până la eliberarea din închisoare.

Născut la 16 aprilie 1928, istoricul Radu Ciuceanu este director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, membru fondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi ulterior, după lovitura violentă dată de impostorul Constantin “Ticu” Dumitrescu, al Federaţiei deţinuţilor politici, editor fondator al revistei “Arhivele Totalitarismului”, autor al unor cărţi fundamentale pentru cunoaşterea regimului represiv comunist.

În anul 1948, Radu Ciuceanu a fost arestat, la vârsta de doar douăzeci de ani, după ce a activat timp de doi ani în Mișcarea Națională de Rezistență Anticomunistă din Oltenia. A fost cercetat cu o brutalitate fără seamăn şi condamnat de Tribunalul Militar Craiova la cincisprezece ani de temniţă grea, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, scrie Gazeta de Maramureş. A cunoscut şi a trăit toate grozăviile din penitenciarele de la Craiova, Piteşti, Jilava, Văcăreşti, Târgşor, Dej şi Gherla.

Pentru început, prezentăm cititorii portalului MĂRTURISITORII prefaţa istoricului Constantin Buchet, fost membru şi secretar al Colegiului CNSAS.

Între bestiar şi martirologiu. Amintiri din iad.
Intern şi internaţional în paradigma reeducării

O nouă carte din memoriile profesorului şi mentorului nostru iubit, Radu Ciuceanu, La taină cu diavolul, ne arată trăirile şi zbuciumul sufletesc al Domniei-Sale în anii devastatori de ciumă roşie, după celebra sintagmă camusiană, ca om revoltat împotriva bezbojnicului sovietic, dar aflător între Dumnezeu şi temniţa grea, deoarece pe ordonata crezului său s-au aflat Neamul, Biserica Creştină şi Familia.

Lupta împotriva militantismului ateu şi gregar desfăşurat de acest Barbaricum al unei aşa-zise Pax Sovietica postbelice, desfăşurate la limesul nostru nistrean, a reprezentat opţiunea sa militantă, iar intenţia sa a fost fără echivoc în alegerea Binelui, ca om al binelui comun, dincolo de spectrul colectivităţii carcerale reprezentate de naşterile politico-ideologice ale deţinuţilor, poziţiile grupurilor muncitoreşti opresate ce luptaseră împotriva unui Mărăşeşti intern interbelic, sau profilul purtătorilor Jacqueriilor româneşti împotriva colectivizării prin colhozuri.

În viziunea sa, închisoarea ca spaţiu satanic al Răului transpare prin nervurile testimoniale ale acestui volum, ca o cetate populată cu figuri patibulare, coborâte din pânzele flamande ale lui Frans Hals ori Hyeronimus Bosch, o copie imperfectă a cetăţii telurice configurată de acei ejusdem farinae din tagma Ţurcanu-Reck-Juberian, în contrast cu De civitate Dei visate de tânărul student la Medicină, educat în spirit creştin de mama sa, după cum reiese din dosarele de urmărire informativă ale acesteia şi ale fratelui autorului, ing. Constantin Ciuceanu.

În această frescă demonică găsim martirii lui Hristos – deţinuţii, alături de noii soldaţi romani, tot ai unui Imperium mundi cu ambiţii hegemonice, aceştia din urmă ipostaziaţi în noua eră de prigoană de gardienii / belatores ai regimului democrat-popular, apărători ai iluzoriei dictaturi a proletariatului, plămădită din pedagogia socială „ca poem” a lui Anton Makarenko şi împărţirea în lagăre a lumii postbelice, teză postulată de Andrei Jdanov printr-un cominternism resurecţionat.

Avansând, narativ, memoriile de detenţie ca gen literar-istoric, lucrarea de faţă este plămădită din memorii ale trăirii şi supravieţuirii prin credinţă creştină şi toleranţă democratică, cu o pledoarie pentru o societate interbelică pierdută, model pe care tânărul medicinist îl apăra cu arma în mână, atunci când îmbrăca bluzonul făcut dintr-o foaie de cort germană pe care mama sa cususe însemnele Casei Regale, simbol reperabil ca o veritabilă cămaşă a morţii (acest episod al dăruirii pentru Neam, Ţară şi Rege, a fost relatat de autor la o lansare a volumului privind rezistenţa anticomunistă din Oltenia).

Prin pana sa este relevată natura demonică a reeducării ca experiment odios cu inspiraţii sovietice la origini, dar îmbogăţit prin lipsa de umanitate a unor brute neanderthaliene autohtone, apărute, parcă, din negura antropogenezei, specialitate care printr-un făcut omenesc îl va fascina prin relaţia cu eminentul arheolog şi paleontolog Constantin S. Nicolăescu-Plopşor, un reprezentant de frunte al Olteniei istorice, alături de tatăl Domniei-Sale, Ştefan Ciuceanu, tentat, ca descendenţii săi, de mărirea în Bănie a unei Şcoale de Umanioare. Fost parlamentar de frunte în două Legislative ale ţării noastre (1990-1992, 2000-2004), preşedinte al Comisiei Camerei Inferioare de Cercetare a Abuzurilor, prin vocaţia sa justiţiară, profesorul nostru nu se erijează într-un logograf care să istorisească din auzite, ci un cronicar al temniţei cu acribie benedictină, care narează, năvalnic şi dominant, din trăite, strivind basnele propagandei comuniste despre bandiţii din munţi şi picurând un plumb în tâmplele contemporanilor printr-o însemnare moralicească pe răbojul suferinţei: „Nouă nimeni nu ne-a cerut iertare”.

Practic, cum ar spune anglo-saxonii, este un insider, dar şi un survivor al universului carceral comunist, care poate adânci, cu penelul său, tonurile reci ale reeducării şi întregi acest cursus honorum al făptuitorilor în frunte cu Eugen Ţurcanu, pe care autorul l-a descris, dintru început, drept un inventator neostenit, care improvizează, creează din nimic. Schingiuirile Chinei pălesc în faţa lui. Câtă subtilitate! Cât rafinament! Inchizitorii Evului Mediu s-ar ruşina de primitivismul lor (Intrarea în tunel, Memorii I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991). Gândurile carcerale ale deţinutului Radu Ciuceanu, strânse de menghina intra muros a închisorii de toate zilele se trezesc printr-o comparaţie funcţională cu statul S.S. al celui de-Al Treilea Reich, omnipotent peste Konzentrazionslager : „Unde sunt lagărele morţii? Unde sunt gardienii care să te ducă la gazare şi gata? Unde sunt medicii care să-ţi înfigă o seringă în braţ şi gata, s-a terminat, ai scăpat, eşti un om liber, poţi să mori. Geniul lui Ţurcanu, al celorlalţi din generaţia întâi, din generaţia a doua, maeştri şi elevi, este că suspendă moartea, o fixează într-un punct, ca un ţăruş înfipt în tavan, la care nu poţi să ajungi niciodată”.

Reperul narativ, însemnările personale din acest volum sunt un monument al scrisului prin prisma unei memorii individuale, integrate într-o trăire colectivă a tuturor deţinuţilor, reflecţie adâncită şi de statutul autorului de cercetător ştiinţific, obişnuit cu zăbava asupra documentelor carcerale ale represiunii.

Ipostazele Răului absolut, personalizate pe coperta primului volum de memorii, după imaginarul fantastic şi grotesc al pictorului din Brabant, se suprapun exact peste fizionomiile şi apucăturile sadice ale torţionarilor care ucid în masă, aducându-ne aminte de pânza pe ulei a lui Goya, Trei Mai 1808, sau de pictura murală a lui Pârvu Mutu Zugravu de la „Voroneţul Munteniei”, Hurezul brâncovenesc, cu moara dracilor; dar oponenţii prinşi de tăvălugul reeducării nu au avut privilegiul de a alege moartea rapidă prin plumb sau baionetă, deoarece „bandiţii trebuie să crape când vrem noi!”

În această cetate telurică imperfectă, cu amfiteatrul terorii dimensionat de straturile de deţinuţi ai penitenciarelor M.A.I., completat prin barbaria temnicerilor şi a noilor urmaşi ai lui Pilat din Pont, peste aceşti apostoli răi ai reeducării – Teoharie Georgescu, Pantelei Bodnarenko, Tudor Sepeanu, Iosif Nemeş, Constantin Avădani – şi peste tot acest spectacol abominabil tronează ochii de linx ai lui Ţurcanu, care face ca măştile să cadă şi camera chinezească inventată la Gherla să frângă vorbirea şi să rătăcească mintea.

După privirea fără pleoape a lui Ţurcanu, geniul Răului, banda de acoliţi se lărgeşte prin unul dintre cei mai mari agresori de la Gherla, un călău îndobitocit (Dumitru Bordeianu, Mărturii din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti, 2001) şi care a primit pecetea diavolului, ne referim la Mihai Livinschi, personaj ce face „onorurile” pentru autorul acestor memorii către camera unde morţii sunt aproape morţi, Hundertzweiundzwanzig, relicvă de însemnare chezaro-crăiască şi care poate mai anima spiritual amintirea luptei memorandiste pentru nefericiţii tineri puşi în faţa maşinii de tortură conduse de Ţurcanu & Co.

Sarcasmul dialogurilor dintre ursitoarele Sachelarie, Basil, cu graficele morţii pentru Lucillus, doctorandul de la Roma şi domnul Bertoldi, ne arată un univers greu de imaginat chiar pentru marele Dostoievski, deoarece în camera muribunzilor Hundertzweiundzwanzig, fiinţele respirătoare se pregătesc pentru exitus, trecere dincolo de care este cuprinsă şi Camera 150, la refacere, deoarece mirosul morţii nu iartă pe nimeni nici aici. Emoţionant este portretul făcut lui Ion Cotan, vajnicul luptător macedonean din Codrii Babadagului, un simbol al onoarei, care a refuzat trocul delaţiunii propus de torţionarul Mihai Livinschi, deşi era la rând în dinamica generaţiei de muribunzi: „Mi-am luat rămas bun din ochi de la camaradul meu, care mi-a aruncat o privire lungă şi expresivă”.

În pendularea dintre bestiar şi martiriu, această adevărată martirologie (literal, dar şi prin semnificaţie aproape de mariologie) a spaţiului carceral comunist, memoriile expuse pe caleidoscopul timpului urzit reeducării, apare o figură aparte, cu lumini şi umbre în această dinamică a terorii, fostul chestor de poliţie şi şef al Direcţiei de Paşapoarte, Vintilă Vais, mutatis mutandis – un Schindler à la roumaine, care a oprit prin informările sale spre Centru (polul de conducere al P.M.R.) un posibil Wansee românesc, cu o soluţie finală pentru exterminarea intelighenţiei, elitei politico-militare şi de intelligence, clerului, studenţimii, dar şi a culacilor din Vechiul Regim.

Ca şi omul de afaceri german, Oskar Schindler, col. Vais era membru al unui partid totalitar, reprezentant al cercurilor de siguranţă, ordine şi apărare naţională ale Noului Regim, cu speranţa într-un socialism luminos, fiind convins că acest partid-tată (Vaterpartei) nu ştia despre bestialităţile din închisori.

Într-o culpă colectivă de „război intern”, asemănătoare cu o Kriegschuldfrage jaspersiană, Vintilă Vais nu dorea să fie maculat precum a fost adversarul său, ministrul adjunct de Interne, Marin Jianu, promotor al unei Nopţi a cuţitelor lungi în M.A.I., de responsabilitatea emergenţei şi dezvoltării reeducării şi tocmai în acest sens a asimilat tabloul exterminării sistematice descris de deţinutul contrarevoluţionar Radu Ciuceanu. Fostul chestor avea ecranarea analitică şi evaluarea principială că partidul nu cunoaşte aceste stări de lucru, tocmai când regimul de democraţie populară căuta, în „Era Dej”, o legitimitate internaţională prin accederea în Organizaţia Naţiunilor Unite. Memoriile induc imaginea, pe fundalul Camerei-Spital, a unui ritual de exterminare accelerată prin binomul Piteşti-Gherla, sinonim cu industria camerelor de exterminare naziste.

Implozia informativă Vais spre cercurile de decizie politice comuniste, aduce – dincolo de salvarea „adusă” de colonelul Czeller sub forma interogaţiei: Mă banditule, pe cine păzeşti tu aici? V-a dat cineva ordin, mă bandiţilor? (vraja, cum o numeşte autorul în Intrarea în tunel) – cu informarea făcută de Kurt Gerstein, Obersturmführer Waffen S.S. – echivalentul căpitanului din Wehrmacht – membru al Institutului de Igienă al Waffen S.S. despre exterminarea evreilor cu Ziklon B, notificare a crimei în masă din lagărele hitleriste transmisă diplomatului suedez baronul Goran von Otter şi, prin contele Fontana, spre cercurile de decizie de la Vatican (Raportul Gerstein a fost folosit în Procesul de la Nürnberg).

Practic, Vais nu a dorit sa fie un echivalent al lui Eduard Roschman sau Amon Goeth, călăii de la Riga şi Cracovia –Plaszow, deşi cuplul Bodnarenko-Nicolski suprapune dubletul Heydrich-Eichmann, primii ca reprezentanţi ai totalitarismului roşu de clasă, iar naziştii din Walhala previzionată de S.S., ca acoliţi ideologici ai totalitarismului brun de rasă derivat din Mein Kampf.

Încetarea bruscă a reeducării, la fel cum începuse această anomalie fără seamăn în civilizaţia secolului XX – poate doar crimele lui Idi Amin Dada sau ale khmerilor roşii conduşi de Pol Pot mai şochează aşa prin latura extrem abominabilă – i se datorează într-o mare măsură lui Vais, după ce aducerea sa la Gherla şi este emblematică prin interferenţa sa cu Vasile Puşcaşu, unul dintre artizanii demascărilor de la Piteşti: Mă chestore, vezi ce scrii, că nu înţeleg, ce-ai scris tu aici, nu înţeleg (…) mă, Weiss, tu eşti comunist adevărat, ia vorbeşte-le tu bandiţilor despre ceea ce a făcut P.M.R. pentru poporul muncitor (…) partidul a creat condiţii, aşa, Weiss, aşa, mă băiatule, foarte bine, şomeri nu mai sunt, nici exploatare nu mai e, spune-le bandiţilor. Dar în timpanul său uscat de decibelii propagandei plescăie o picătură de argint din dialogul cu banditul contrarevoluţionar Radu Ciuceanu: De ce m-au adus aici?/ Ca să mori./ Cum?/ Simplu. Chinuit./ Şi voi?/ Ne facem că am murit, dialog terifiant pentru fostul dregător comunist din M.A.I. şi care chiar credea că Ghiţă Dej nu ştia de fenomenul violenţei maximale „industrializate’’ prin tehnologia morţii din penitenciarele României Populare.

După volumul memorialistic Intrarea în tunel, unde naratorul arăta că Binele nu poate fi protejat decât mortificând Răul, Potcoava fără noroc, care reflectă alienarea totală a societăţii româneşti sub dictatul procesului de comunizare şi Pecetea diavolului, unde Marele Inchizitor comunist îşi arată întregul arsenal represiv pentru cultura reactivă a M.N.R.O., experienţa închisorii craiovene prin notabila întâlnire cu asul represiunii, Nicolschi şi pregătirea psihologică a reeducării, istoricul Radu Ciuceanu, un adevărat părinte spiritual şi reper etic pentru mine, a fost, în devenirea sa existenţială postcarcerală, un deţinut politic monitorizat prin celebrul D.U.I. al Securităţii Populare, perioadă expusă cu nerv literar în Jurnalul unui om liniştit, scriere cu reflecţie profundă asupra amplitudinii unei represiuni târzii de la eliberarea din cercul de foc al închisorii cea de toate zilele la Revoluţia din Decembrie 1989.

Această represiune târzie şi tăcută prin urmărirea sistematică a foştilor deţinuţi politici s-a făcut printr-o acţiune informativ-operativă circumscrisă unui dosar de problemă (în anii 80!) pentru acest grup social rezidual şi dosare de urmărire individuale, cum a avut în „posesie” şi autorul acestor rânduri despre răul pe timp lung al reeducării.

Prin ilustraţia aleasă copertei volumului de la Intrarea în tunel, prin Cristul care poartă crucea pe fundalul negru şi al feţelor groteşti, dar şi speranţa Binelui încarnată de Sfânta Veronica şi Simon din Cyrene, deşi Mântuitorul are ochii închişi şi capul înclinat – sugerând chiar iertarea şi împăcarea cu torţionarii – profesorul Radu Ciuceanu ridică o cortină peste o scenă uitată a memoriei naţionale, insuficient explorată de tribuna şcolii româneşti şi forumurile mediatice contemporane.

Recidiva memorialistică într-o serie de aleasă testimonia prin Prea mult întuneric, Doamne! – lucrare pe care am avut onoarea şi cinstea să o prezint la lansarea sa – s-a pus în consonanţă tematică cu undele tragice ale ecourilor carcerale ale unei piese de detenţie, ca arie literară specifică în corpusul dramaturgic românesc, Frumoase zile de tinereţe, unde tabloul al IV-lea al Actului I arată antagonismul greu conciliabil al masei de deţinuţi politici batjocoriţi şi cei patru-cinci miliţieni cu ciomege, figuri ce reprezintă aparenta omnipotenţă a Răului.

După cum magistral a reflectat autorul în aceste naraţiuni dominante, istoria poate fi privită şi ca un balast, dacă nu are partea de învăţăminte din historia rerum gestarum hegeliană, iar reeducarea trebuie pusă în lumina unei atrocităţi unice şi spectaculare printr-o dezrădăcinare a fiinţei naţionale româneşti, iar printr-o linie de comparaţie, experimentele hodjene ateizante, ingineriile sociale bazate pe cărticica roşie maoistă şi tentaţiile de conversie de tip Makarenko sunt palide încercări.

De ce ajungi condamnat, deţinut contrarevoluţionar sau bandit contrarevoluţionar în procesele reeducării? Deoarece Radu Ciuceanu este luptătorul solitar cu arma în mână, cu accente de Anabasis în lupta cu N.K.V.D. şi Securitatea Populară, după cum descria autorul, sugestiv, experienţa rezistenţei anticomuniste armate în profesiunea sa de credinţă din primul număr al periodicului Arhivele Totalitarismului, iar atributele de lider al unei formaţiuni de rezistenţă au fost asumate moral-volitiv şi patriotic în timpul interogatoriilor şi procesului de judecată, evoluţii demonstrate de dosarul penal al Grupului Carlaonţ-Ciuceanu şi D.U.I. individual al Domniei–Sale.

Spectrul scrisului carceral conţine o serie de denumiri utilizate: literatura de detenţie, literatura memorialistică de detenţie, literatura universului concentraţionar, memorialistica concentraţionară, memorialistica închisorilor, memorialistica de penitenciar, literatură carcerală, memorialistica de detenţie, memorialistica rezistenţei, dar la fostul deţinut politic şi cercetătorul Radu Ciuceanu se împleteşte literatura memorialistică de detenţie cu memorialistica rezistenţei, unde autorul se constituie în factor de reflecţie asupra universului concentraţionar şi rezistenţei anticomuniste, dar şi subiect al torturilor, abuzurilor, represiunilor exercitate de instrumentele de forţă şi poliţia politică ale regimului totalitar comunist, iar naratorul aduce, prin istoriile personale ale martirilor şi supravieţuitorilor, o istorie colectivă a unei generaţii pierdute.

Dincolo de fluxul narativ alert, concis, al însemnărilor, ultima contribuţie de memorii a profesorului Radu Ciuceanu găseşte noi resurse de explorare a umanului printre îngeri şi demoni în marasmul demascării interioare şi exterioare, reperul spiritual fundamental cu accente catehetice rămânând credinţa în Dumnezeu, iar opera sa memorialistică înglobează atât faza memoriilor de închisoare, cât şi a celor de rezistenţă, precum şi a celor post-detenţie, cu urmărirea Gestapoului roşu până în anii 80, când explodează informativ-operativ dosarele de urmărire ale foştilor deţinuţi politici din ţara noastră.

Memoriile istoricului Radu Ciuceanu fac o încadrare în ramă a tabloului închisorii, cu definiri de Bildungsroman, cu personaje în aquaforte din universul deţinuţilor, dar şi bestiarul cu brute care depăşesc, în atrocitate şi ferocitate, arhipelagul Gulag soljeniţânian, contribuţiile lui Gyorgy Faludy – Zilele mele fericite în iad, amintire decupată din lagărul de concentrare de la Recsk – sau scrierile ilirului Jusuf Vrioni, Memoriile unui european despre patrulaterul terorii Burrel-Spac, Qafe-Bari-Bulqiza, câmpurile concentraţionare de la Jachymov, narate de cehul Antonin Hlusnik, precum şi istorisirile de detenţie leşeşti ale lui Marek Nowakowski, scrierile vecinilor de la Dunăre, sârbilor Dragoslav Mihailovici şi Vlada Gotovac sau ale bulgarului Venko Markovski.

Într-o explanare non-europeană, chiar forţa condeiului cunoscuţilor autori chinezi, laureaţi de Nobel, Mo Yan, cu ciclul sinocentric comunist al revoluţiei culturale din Sorgul roşu, sau a disidentului Liu Xiabo, încarcerat la Qincheng, câmp concentraţionar de educaţie, reverberat de un maoism târziu şi ilustrat de Dialoguri literare, nu au suficientă forţă reverberativă pentru a pătrunde în complexul industrial al crimei din abisul închisorii.

Accentul simbolic pe religios şi divinitate în viaţa de puşcărie, cu o transfigurare a genului memorialistic de la experienţele traumatizante colective reale în condiţii „de pace” la cele particulare, individuale ale universului concentraţionar, subliniază o complementaritate cu Jurnalul fericirii şi Cu Dumnezeu în subterană, dar memoriile La taină cu diavolul reprezintă o depoziţie peste timp despre o oroare a universului totalitar concentraţionar comunist, care primeşte în acest timp lung un crez literar, social şi o profesiune de credinţă faţă de Sinaxarul inimilor celor obidiţi în întunericul Gherlei.

Constantin Buchet

Prefaţă la RADU CIUCEANU, La taină cu diavolul, volumul V din Colecţia Memorii, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2015

Sursa: MĂRTURISITORII