A apărut cartea „Flori duhovniceşti în pustiul comunist. Mărturisitori botoşăneni” (Vol I), autor Ieromonah Siluan Antoci, informează Doxologia. Prin amabilitatea Editurii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, vă oferim Cuvântul înainte al autorului, odată cu recomandarea de a procura această carte despre jertfa şi istoria reală a Bisericii Ortodoxe Române şi a României. Sfinţia Sa, Ieromonahul Siluan Antoci (foto dr.), este duhovnicul Mănăstirii Agafton, acolo unde Eminescu poposea adeseori la mătuşile sale, prea cuvioasele maici Fevronia, Olimpiada şi Sofia. “La Biblioteca Academiei Române se află un pateric miscelaneu, cota 1064, scris la mănăstirea Neamţ în 1742, ajuns în posesia preotului Vasile din Botoşani, în anul 1844, iar mai târziu în posesia maicilor Fevronia, Safta şi Olimpiada Iuraşcu, la Agafton, unde Eminescu a avut posibilitatea, cel puţin să-l răsfoiască. Pe fila 92, în partea de jos, se află o însemnare autografă a poetului Mihai Eminescu (Catalogul vol. IV Manuscrise româneşti, B.A.R. p. 20)”, scrie cronicarul. După publicarea unei prime serii de mărturii despre “Monahiile ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist“, Ieromonahul-cercetător Siluan Antoci, revine cu un buchet de flori duhovniceşti:

Cuvânt înainte

Lucrarea de faţă, intitulată Flori duhovniceşti în pustiul comunist – Mărturisitori botoşăneni, vol. I, este închinată monahilor şi monahiilor care au vieţuit în unele mănăstiri de pe meleagurile acestui binecuvântat ţinut al Botoşanilor şi care, prin exemplul vieţii lor înal- te, ca nişte adevărate flori cu duhovnicească mireasmă, au înflorit prin mărturisirea lor în Biserica lui Hristos, într-o perioadă când aceasta era pustiită şi prigonită de regimul comunist ateu.
Ţinutul Botoşanilor a rodit din cele mai vechi timpuri mulţimi de sfinţi, vlăstare ale Duhului Sfânt, prin care Biserica lui Hristos s-a îmbogăţit neîncetat cu ie- rarhi, preoţi, monahi şi monahii născuţi în aceste locuri binecuvântate. Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ- Hozevitul şi Sfântul Cuvios Onufrie de la Mănăstirea Sihăstria Voronei împodobesc calendarul ortodox.
Sihaştrii Ioanichie şi Mardarie, Nicanor şi Ioan de la Sihăstria Voronei, Agaton de la Mănăstirea Agafton, Avramie de la Gorovei, Daniil monahul de la Balş, Ioan, Iosif şi Iacob din pădurile Cozancei au sfinţit acest ţinut cu deloc obositoarele nevoinţe duhovniceşti. Patriarhul Teoctist, mitropolitul Primat al României Iosif Gheorghian, mitropoliţii Sofronie şi Calinic Miclescu ai Moldovei, episcopii Neofit Scriban, Filaret Scriban, Marchian Florescu, Ghesarie Sinadon-Răzmeriţă, Iosif Bobulescu, Ioanichie Moisiu, Narcis Creţulescu, Partenie Ciopron, Adrian Hriţcu îşi au obârşia din aceste locuri.
Marii duhovnici ai ţării: arhimandritul Cleopa Ilie, Paisie Olaru şi arhimandritul Dosoftei Morariu s-au născut pe plaiul botoşănean. La mănăstirea Agafton s-au nevoit întru smerenie trei mătuşi ale poetului naţional Mihai Eminescu. Este vorba despre schimonahiile Olimpiada, Fevronia şi Sofia Iuraşcu, precum şi o verişoară a acestuia, monahia Xenia Velisar.
În cimitirul mănăstirii Agafton odihnesc întru nădejdea învierii: doamna Zoe Secară (mătuşa marelui istoric Nicolae Iorga), monahia Epistimia Mavromati, monahia Eufrosina Scriban şi monahia Agafia Lumeni care a fost mama colonelului Dimitrie Lumeni, erou al Războiului de Independenţă din 1877. La Mănăstirea Coşula, între vrednicii stareţi este amintit şi arhimandritul Iachint Iuraşcu, unchiul poetului Mihai Eminescu. Cununa Bisericii Ortodoxe nu este lipsită de numele mărturisitorilor din această zonă. În lucrare sunt pre- zentate vieţile a şapte părinţi monahi, patru monahii  şi a unei surori, cu toţii nevoitori în mănăstiri renumite de pe meleagul botoşănean: Mănăstirea Cozancea, Mănăstirea Vorona şi Mănăstirea Agafton. Hotărârile Decretu- lui 410/1959 nu ocoleşte nici una dintre aceste mănăs- tiri, aducând asupra lor tulburare, lacrimi şi durere, ri- sipind odată cu acestea, pacea şi liniştea atât a monahilor, cât şi a credincioşilor care îşi găseau alinarea, în vremu- rile grele, sub epitrahilul marilor duhovnici ce vieţuiau în aceste mănăstiri.
Răbdători în chinuri, umilinţe şi permanent urmă- riţi de agenţii securităţii, aceşti părinţi ai noştri, au păstrat tăcerea, s-au rugat în taină pentru toţi şi nu s-au depărtat de slujirea la care au fost chemaţi, ci şi cu mai multă osârdie s-au pus pe sine în slujba Bisericii şi a aproapelui. Deşi prigoniţi, rău primiţi şi pribegind prin lume, nu aşteptau milă decât de la Dumnezeu Căruia Îi slujeau cu multă credinţă. În vâltoarea acestei prigoane ei nu s-au depărtat de oile cele cuvântătoare ale turmei lui Hristos, ci cu Sfânta Cruce, epitrahilul şi moliftelnicul,  drept  arme  de  nădejde,  erau  în  mijlocul acestora „tămăduind toată boala şi neputinţa din popor”.
Locaşurile unde se nevoiseră atâţia ani, cu chipul bâtrânilor călugări, frumuseţea slujbelor, a rugăciunilor şi cântărilor au rămas vii în inimile lor şi le purtau în suflet oriunde ei se aflau pribegind, în speranţa că Dum- nezeu va rândui să se reîntoarcă fiecare în locul unde s-au născut monahi. Izgoniţi fiind din mănăstiri, drama vieţii lor începe prin nevoia de a-şi păstra nepătate făgăduinţele monahale departe de zidurile mănăstirii, ceea ce pentru un monah nu este un lucru uşor de îndeplinit.
Au fost obligaţi de regimul comunist să ocupe un loc de muncă şi chiar li s-a impus să se căsătorească. Prin toate acestea, statul ateu urmărea să şteargă din conşti- inţa monahilor orice urmă de credinţă şi să uite prin aceasta de înalta chemare la care s-au angajat de bună voie şi din dragoste pentru Dumnezeu.
Acolo unde au fost primiţi, unde au muncit sau unde au studiat, aceşti monahi şi aceste monahii, prin pilda vieţii lor, s-au arătat a fi adevăraţi mărturisitori în lume. Meditând la viaţa lor, rămâi cuprins de o adâncă evlavie faţă de persoana lor. În lume fiind, ei au păstrat în sihăstria inimii lor chipul lui Hristos plin de slavă şi nevă- tămat în lumina neprihănită a cerescului Adevăr, aşa cum ne-a fost lăsat moştenire de la Sf. Părinţi ai Bisericii, apostoli, mucenici şi pe care au ştiut să-L pună în faţa lumii acesteia prin însăşi trăirea şi faptele lor: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Unii dintre aceştia au trăit bucuria revenirii în mănăstirea de metanie „ca şi într-un pământ al făgăduinţei”, alţii au trecut la cele veşnice în locuri străine inimii lor, dar care au primit „loc gătit” în Împărăţia Cerurilor. Pentru puterea comunistă aceşti bătrâni ai noştri erau consideraţi nebuni, dar ca nişte ostaşi buni ai lui Hristos pe toate le răbdau cu credinţă, unii aşteptând  vremea despărţirii lor de această viaţă, greu încercată, privind cu nădejde spre cer.
Oamenii „luminaţi” ai regimului comunist, ca şi cei din zilele noastre, au rostit şi rostesc uneori în batjocură, numele acesta de monah. Şi mai vârtos, cu cât trece timpul, se întâmplă aceasta. Astăzi, prin gura aceluiaşi şarpe, ce şi-a scuipat veninul, sunt rostite cuvinte pline de ură la adresa numelui de monah. Cu toate acestea, călugării smeriţi şi blânzi au căutat şi încă vor mai căuta cu însetare, până la sfârşitul veacurilor, singurătatea şi nu vor avea altă râvnă în sufletul lor decât să se roage fierbinte către Dumnezeu. Despre aceştia, oamenii „învăţaţi” nu suflă un cuvânt.
Astăzi ei nu se gândesc, aşa cum odinioară nici fiara comunistă atee nu a gândit, că, poate, tocmai în mijlocul acestor smeriţi şi cucernici, care nu doresc altă nevoinţă în sinea lor decât aceea de a se ruga în mănăstire, se află izbăvirea neamului românesc. Astfel de pilde de bărbaţi cuvioşi şi femei cuvioase sunt şi cei ale căror vieţi, prin smerite cuvinte, au fost trecute în rândurile acestei cărţi. Aceste chipuri de monahi şi monahii, strălucesc astăzi peste ţinutul Botoşanilor şi ne sunt nouă mărturie că, prin trăirea lor profund duhovnicească, prin credinţă neştirbită şi prin lepădare de sine au înfruntat cu devotament şi curaj martiric prigoana comunistă ce se abătuse asupra slujitorilor Bisericii lui Hristos.

Jertfa monahiilor, a căror viaţă este descrisă în cuprinsul acestei cărţi, formează împreună cu ceilalţi mărturisitori botoşăneni, acel buchet de flori duhovniceşti pe a căror jertfă ne întărim în mărturisire şi sporim în credinţă şi dragoste de Dumnezeu. Privind „cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa” (Evrei 13, 7), să le urmăm întocmai credinţa, exemplul jertifirii de sine şi curajul mărturisitor, încredinţaţi fiind că prin rugăciu- nile lor vom primi şi noi alături de ei, un „nume nepieritor” întru Împărăţia lui Dumnezeu. Amin !

Autorul

Vedeţi şi:

“Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist”