Pe 2 iulie s-au împlinit 10 ani de când a plecat la Domnul Părintele Nicolae Grebenea, fost deţinut politic, care a luptat pentru apărarea credinţei şi afirmarea adevăratelor valori spirituale. Părintele Nicolae a pătimit 23 de ani în închisorile comuniste din Galaţi, Ploieşti, Aiud, Baia Sprie, Nistru, Iaşi, Jilava, alături de alţi mari mărturisitori precum părintele Justin Pârvu, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Radu Gyr, Nichifor Crainic s.a. După ce termină şcoala primară, în satul natal, Răşinari, avându-l ca profesor de istorie pe părintele Emilian Cioran, tatăl renumitului filosof român, tânărul Nicolae îşi îndreaptă paşii spre Academia de Teologie din Sibiu, unde va studia sub îndrumarea părintelui Dumitru Staniloae, finalizându-şi ulterior studiile de teologie la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, aminteşte Ziarul Lumina.

“Din felul in care a trait si a actionat sub toate regimurile de pana azi, putem spune ca la ora actuala, parintele Grebenea intruchipeaza una dintre cele mai frumoase vieti de traire si de lupta crestina. Avem foarte multe de invatat de la dansul. Intai de toate, perseverenta in adevar, curaj, dreptate, corectitudine, disciplina in gandire si o profunda convingere religioasa.” – Părintele Justin Pârvu

Părintele Justin şi minunile din închisoare, alături de Părintele Nicolae

Fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Justin Pârvu de la Petru Vodă.

Spuneaţi în „Abecedarul duhovnicesc“, la un moment dat, că adevărata biserică a fost în închisorile comuniste…

Dovada este că dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am şansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la Piteşti… Acolo, dacă dai cu târnăcopul, la câţiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă.

Am văzut la televizor procesiunea de înmormântare a unui gardian şi torţionar de la Sighetul Marmaţiei, unul dintre cei mai răi. Dar la înmormântare au venit mulţi dintre foştii deţinuţi, au aprins lumânări… Cum explicaţi acest lucru?

Unii au uitat, alţii şi-au pierdut spiritul de răzbunare. Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri, şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi, da, toţi nu pot face neîntâmplate cele care s-au întâmplat.

Nu e vorba de un „complex al călăului“? E acel celebru „complex al călăului“, când îl vezi pe stradă, deşi eşti liber, te cutremuri din nou…

Prin torţionari nu mai vorbea Dumnezeu, prin ei vorbea şi înfăptuia direct diavolul. Şeful lor, al torţionarilor, îi întreba dimineaţa, pe fiecare: „Bă, câţi ai făcut astă noapte? Câte căpăţâni ai spart…?“; „Păi, cinci, şase…!“; „Puţin, bă! Puţin…!“. Vă puteţi imagina? Cu aceşti oameni cum să mai stai de vorbă omeneşte? Consider că aceşti oameni erau şi sunt satanizaţi, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul şi mesagerii lui. Păreau creaţi special ca să ucidă, să tortureze, să umilească. Îşi depăşeau limitele torturii pentru care erau puşi acolo. Ajunseseră la aşa nivel de sadism, încât nu-i mai satisfăcea decât suferinţa pe care o provocau celorlalţi.

Am citit în volumul părintelui Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric“, relatarea despre acele Sfinte Paşti din mina de la Baia Sprie. Acelaşi episod îl relataţi şi dvs. în „Abecedar duhovnicesc“…

Da, a fost o mare îndrăzneală din partea noastră. Din sfredele am făcut clopote, unii au stat de pază, alţii ne-am adunat şi am oficiat slujba. Cred că niciodată n-a răsunat mai bine „Hristos a înviat!“, cred că niciodată o Liturghie n-a fost mai bine primită de Dumnezeu. Gardienii s-au ascuns speriaţi, dar n-au îndrăznit să sune pe securişti, n-au suflat o vorbă.

Acolo erau multe minuni, pe care de obicei le neglijăm, în libertate

Părintele Grebenea spune la un moment dat că în închisoare a citit asiduu din Fericitul Augustin, o ediţie în limba franceză. Era posibil să circule o carte în închisoare la Aiud? Nu erau considerate cărţile mai periculoase decât oamenii?

Se putea să circule şi cărţi, dar numai prin minuni. Iar acolo erau multe minuni, pe care de obicei le neglijăm în libertate.

Apoi spune că a învăţat pe de rost „Confesiunile“ Fericitului Augustin…

Da, o carte circula numai în fascicule, pe pagini, aveam controlul exact al fiecărei pagini. Sfânta Scriptură era împărţită, câte trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia lui Ioan, pentru că asta era cea mai interesantă, era cartea cea mai disputată. Plângeam şi citeam sub pătură; niciodată cărţile n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul nu a avut atâta înţeles. Citeam şi învăţam pe de rost, repetam în cursul zilei, ne adunam când puteam şi reconstituiam interiorul unei cărţi, fiecare dintre noi ştia un fragment dintr-o carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam cum puteam paginile pe care le deţineam, cel mai adesea la WC, dimineaţa. Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu le repete zilnic.

Poezia v-a salvat…?

Ne făcusem o datorie din a le reţine, din a nu le uita; ele nu mai erau scrise, ele se transmiteau prin viu grai. Poeziile se spuneau ca şi rugăciunile, poeziile ne încălzeau. Dar şi poeziile lui Eminescu şi alţi poeţi, cunoscuţi sau nu; fiecare îi învăţa pe ceilalţi ceea ce ştia. Poezia îmblânzea instinctele din fiecare vieţuitor de acolo. Tendinţa gardienilor, a torţionarilor, care ştiau care e psihologia omenească, era să ne învrăjbească, să ne înnebunească prin lipsa de comunicare, să ne înrăiască unul împotriva altuia. Oamenii care stau mult unul lângă altul, în condiţiile de acolo, pot să ajungă la certuri, la scandaluri, să nu se suporte unul pe altul.

În condiţii extreme oamenii se manifestă altfel…

Da, se comportă chiar animalic…! Or, ei nu s-au gândit că mai există şi cultura care poate să-l facă pe om să reziste, că mai există gândurile, răbdarea şi educaţia. Este extraordinar ce poate născoci mintea omului…! Am început să ne folosim unul pe altul. „Ce facem azi?“, ne întrebam. „Azi avem întâlnire în celulă cu un inginer agronom!“. Inginerul acesta agronom trebuia să spună totul despre ceea ce ştia el, de la răsadul roşiei până la răsadul sfeclei…

În primul rând el nu uita propria meserie, iar ceilalţi învăţau şi ei lucruri folositoare. Memoria era însă, prin exerciţiu, cea mai câştigată.

Da, toţi învăţam lucrul expus. Aveam profesori de engleză! Gata, hai să începem! Gramatica, lingvistica, cuvinte, tot ce ştii spune celorlalţi. Aşa am învăţat şi aprofundat noţiuni de engleză, germană, franceză, italiană, tot ce trecea prin celula noastră (…)

Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate

Mulţi dintre supravieţuitorii închisorilor comuniste vorbesc de faptul că erau mult mai liberi în interior decât cei care rămăseseră în afară. Unii spun că erau mult mai liberi chiar decât cei care i-au închis. Cum puteţi defini libertatea din această perspectivă? Dvs. sunteţi mai liber acum? Sau sunteţi „îngropat în oameni“, cum spuneaţi chiar dvs…?

Numai Dumnezeu ştie… Acum nu mai am timp să fac o rugăciune, nu mai am timp să citesc viaţa unui sfânt, să mă întreţin cu cineva, să mai comentez ceva cu vreun preot, cu vreun intelectual. Cu toate astea să ştiţi că în puşcărie s-au realizat cei mai puternici oameni. Dacă ieşeau deţinuţii din închisoare şi îşi făceau măcar zece la sută dintre ei câte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor mântuit, de neînfrânt de nici o putere trecătoare. Închisorile comuniste au creat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi, pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe gardieni cu poporul român.

Şi apoi, libertatea nu înseamnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcând ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernământul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici. (…)

Spunea părintele Galeriu: „Jertfa e conştiinţă; e cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă devotez. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de adevăr, de un sens şi de o persoană sau colectivitate în care aflu raţiunea de a trăi“. Din această perspectivă, care e adevărul revelat care v-a susţinut în perioada în care aţi fost închis în închisorile comuniste?

La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate. Închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din suferinţă, jertfă şi dăruire de sine. (Ziarul Lumina)

Sursa: MĂRTURISITORII