“O privire atentă asupra vieţii Părintelui Nicodim arată împlinirea în viaţa lui a cuvântului evanghelic «Vino după Mine» şi o împlinire a cuvântului Sfântului Apostol Pavel, care doreşte ca toţi creştinii să fie mânaţi de Duhul, să fie fii şi moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, aceasta realizându-se prin pătimirea împreună cu Domnul Hristos, urmată de preamărirea împreună cu Domnul Hristos. Aceasta a fost viaţa părintelui pe care noi încercăm să-l cinstim la trecerea a patru decenii de la plecarea sa în lumea veşniciei“– IPS Mitropolit Teofan la Agapia, la pomenirea a 40 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Nicodim Măndiţă (28 octombrie 1889 – 6 iulie 1975)

Provenea dintr-o familie de ţărani argeşeni, care nu l-a putut trimite la studii, după absolvirea claselor primare. Dar tânărul Nicolae a descoperit ceva minunat în a lectura şi a împărtăşi celor din jur cuvintele simple folositoare vieţii. La aceasta s-au adăugat educaţia primită în familie şi râvna pentru împărtăşirea credinţei creştine. După participarea în războiul de reîntregire a intrat în monahism, la Schitul Măgura Bacăului, de unde chiriarhia l-a trimis să slujească în sate romaşcane şi transilvănene văduvite de slujitori.

A slujit ca un autentic monah, punându-şi stavilă ispitelor din jur şi promovând simplitatea, cunoaşterea continuă a credinţei creştine şi mai ales stoparea viciilor lumeşti. A ajuns duhovnic al maicilor de la Agapia, apoi la Văratec şi, din nou, la Agapia. Dar experienţa acumulată în timpul misionarismului făcut în lume l-a convins pe deplin că este nevoie ca sufletul să se adape din izvorul lecturii duhovniceşti.

A creat o reţea de samizdate din scrierile sale, care a funcţionat fără piedici până la instalarea comunismului. Noul regim politic obliga instituţia Bisericii să funcţioneze numai între zidurile lăcaşului de cult, interzicând chiar educaţia religioasă a tinerelor suflete. A fost o piedică pentru Nicodim Măndiţă, dar care prin râvna sa a reuşit să o depăşească.

La mijlocul anilor ’60, atunci când perioada represiunii dure trecuse, călugărul misionar Nicodim a fost arestat şi condamnat. Regimul comunist se afla în faţa unei “reţele clandestine” de carte religioasă fără precedent. În fapt, amploarea acesteia îl definea pe Nicodim Măndiţă, misionarul neobosit. (Adrian Nicolae Petcu)

Nicodim Măndiţă, părintele care vorbea pentru cei simpli

Pentru intelectualii “subţiri”, opera părintelui Nicodim este destul de greu digerabilă, fiind considerată de unii prea simplistă, chiar puerilă. Dar puţini dintre criticii lui au fost în stare să întoarcă pe calea credinţei un număr aşa de mare de suflete, îndemnându-le să facă un lucru pe care, din păcate, prea puţini credincioşi ortodocşi îl realizează: să citească în mod serios cărţi de învăţătură creştină, pentru a cunoaşte, a cultiva şi a apăra dreapta credinţă.

Revenit din 1933 în spaţiul mănăstiresc, “navigând” între Agapia şi Văratic, părintele Nicodim a reuşit să dezvolte în timp o remarcabilă activitate editorială şi o amplă reţea de colportaj.” Nicolae Măndiţă s-a născut în satul Buneşti, judeţul Argeş, la 28 octombrie 1889. Deşi nu a putut să facă mai mult de cinci clase elementare, tânărul Nicolae a dovedit de timpuriu aplecare către lectură, cele citite împărtăşindu-le cu cei din sat. În 1911 se înrolează în armată, în care va sluji până în anul 1918. A participat activ la campania din 1913 din Bulgaria şi la luptele din timpul Primului Război Mondial. După sfârşitul războiului a ales să urmeze calea monahismului, călugărindu-se în anul 1920 la Mănăstirea Măgura, judeţul Bacău, cu numele de Nicodim. Datorită evlaviei şi pregătirii duhovniceşti deosebite, el va primi în scurt timp şi harul preoţiei. În această calitate, el va fi trimis să slujească în lume în localităţi precum Vâlcele şi Schitu-Frumoasa din judeţul Bacău, Pâclişa, judeţul Alba, Hăşmaşul Ciceului, Leurda Gârboului şi Simişna, judeţul Cluj. Timp de 13 ani va sluji cu multă râvnă în cuprinsul acestor parohii, revenind doar pentru o scurtă perioadă în spaţiul monahal, la Mănăstirea Giurgeni din judeţul Neamţ. A ascultat cu smerenie comandamentele chiriarhale, a părăsit locul ferit al mănăstirii şi a avut curajul să coboare în lume pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu. Cele propovăduite de el nu erau spectaculoase, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe înţelesul celor mulţi, care jalonau calea către o viaţă autentic creştină. Elemente aparent exterioare, precum interdicţia de a mai bea sau “nunta fără lăutari”, marcau de fapt asumarea de către o anumită persoană a unei existenţe moral superioare. Decisiv a fost exemplul personal al părintelui, extrem de exigent cu sine însuşi.

“Ia şi citeşte!”

Părintele Nicodim a fost un preot preocupat să apere credinţa ortodoxă a turmei sale de atacurile “sectarilor”, tot mai numeroşi în perioada interbelică, căutând în acelaşi timp să-i readucă în cadrele bisericii pe cei care se orientaseră spre alte credinţe. Şi în acest domeniu el a fost un model, prin recursul exclusiv la argumentul dialogal, fără a folosi măsuri coercitive. Numeroasele dispute de natură teologică, extrem de numeroase şi pasionale în satele româneşti în perioada interbelică, l-au convins, dacă mai era nevoie, de necesitatea cunoaşterii temeinice de către preoţi, dar şi de către credincioşi, a Sf. Scripturi şi a învăţăturii Bisericii Ortodoxe. Părintele Nicodim a promovat, prin toate mijloacele, gustul pentru carte în rândurile credincioşilor, toţi banii primiţi folosindu-i pentru a cumpăra şi răspândi cărţi. A căutat mai ales acele lucrări “folositoare de suflet”, în care cuvântul dumnezeiesc era înfăţişat pe înţelesul credincioşilor simpli, redescoperind tradiţia medievală a “cărţilor populare”, în care învăţătura creştină este transmisă prin parabole. Mai mult, s-a apucat el însuşi de scris, lista sa de lucrări fiind absolut impresionantă. Faptul că era un ţăran simplu a dus la controverse privind corectitudinea din punct de vedere dogmatic a operelor sale, mai ales în ceea ce priveşte celebrele “Vămi ale văzduhului”. Anumite exagerări au fost făcute mai ales de unii discipoli, care absolutizează unele învăţături ale părintelui. Nicodim Măndiţă a ştiut să-şi păstreze capul pe umeri, evitând să se transforme într-un preot-taumaturg, îndemnând oamenii să meargă la medic pentru problemele de sănătate, chiar dacă tradiţia consemnează numeroase acte de vindecare săvârşite prin rugăciunea părintelui. La spovedanie dădea drept canon penitenţilor citirea de cărţi sfinte, cei neştiutori de carte trebuind să roage pe alţii să le citească.

Reţeaua de “samizdat” religios

Revenit din 1933 în spaţiul mănăstiresc, “navigând” între Agapia şi Văratic, părintele Nicodim a reuşit să dezvolte în timp o remarcabilă activitate editorială şi o amplă reţea de colportaj. Însă, după 1948, au fost luate măsuri drastice de limitare a colportajului bisericesc şi a titlurilor puse în vânzare, fiind eliminate orice cărţi cu conţinut “mistic”. Cărţile religioase puteau fi tipărite doar sub egida editurilor bisericeşti, în număr restrâns şi cu difuzare limitată. Acest lucru nu a fost acceptat de părintele Nicodim, care, pe baza legăturilor deja stabilite, a dezvoltat cea mai amplă şi bine organizată reţea de “samizdat” cu caracter religios care a existat în România comunistă. Ca o idee, în momentul în care reţeaua a fost “demascată”, în patru depozite clandestine din Bucureşti, organele statului au descoperit nu mai puţin de 500.000 de volume! Dacă avem în vedere că activitatea grupului s-a desfăşurat în mod neîntrerupt din 1948 şi până în 1964, ne putem imagina dimensiunile pe care le-a avut această acţiune. În fapt, au fost o mână de oameni care copiau la maşina de scris lucrările părintelui, dar şi multe alte cărţi cu caracter religios, pe care apoi le tipăreau de obicei în mica lor tipografie clandestină. Uneori au reuşit să scoată cărţi la tipografii din diverse localităţi ale ţării, mai ales tipografii ale eparhiilor, semn că oficialii bisericii nu erau străini de acest demers. Alături de cărţile care au fost tipărite în timp, a existat şi o cantitate substanţială de volume tipărite până în 1948, salvate de la topit şi distribuite apoi din casă în casă. Abia când priveşti fotografiile din dosarul penal ale “inculpaţilor”, stând alături de stivele de cărţi, când vezi mijloacele modeste cu care le-au realizat şi în ce spaţii, când afli că mai apoi plecau în lungi călătorii cu geamantanele grele de cărţi, realizezi ce muncă uriaşă au făcut aceşti oameni.

Condamnat după “marea eliberare”

În 1955, o parte dintre colaboratorii părintelui au fost arestaţi, descoperindu-se asupra lor numeroase lucrări “ilegale” cu caracter religios. Nimeni nu a trădat reţeaua şi nu l-a denunţat pe părinte, deşi numele său a fost vehiculat în anchete. Deoarece unii dintre colportori erau membri ai Asociaţiei “Oastei Domnului”, interzisă la acea vreme, s-a deschis o anchetă pe această linie, în care a fost inclus şi părintele Nicodim. În pofida urmăririi sistematice, Securitatea nu a reuşit să stabilească cu certitudine tipul de activitate “duşmănoasă” dus de Nicodim Măndiţă, până în 1964, când reţeaua cade şi sunt descoperite depozitele de carte. Zece persoane sunt judecate şi condamnate la Bucureşti, prin Sentinţa nr. 10 din 9 ianuarie 1965, pentru răspândirea de publicaţii interzise. Din pricina vârstei înaintate şi a bolii, părintele a fost judecat separat, la Târgul Neamţ. În ianuarie 1965, atunci când Nicodim Măndiţă era judecat, trecuseră numai câteva luni de la “marea eliberare” a deţinuţilor politici din închisori, semn că regimul era atent la orice nouă ameninţare. Cei care au instrumentat dosarul au căutat mai întâi să acrediteze ideea de speculă, cu mai multe conotaţii spre dreptul comun, deşi, într-un sistem comunist, şi specula este o infracţiune cu caracter politic. Pentru că acest lucru nu s-a putut demonstra, au fost lecturate publicaţiile confiscate, constatându-se că ele conţin numeroase idei periculoase pentru regim, cei opt ani de închisoare primiţi de părinte reprezentând o condamnare politică clară. Mai mult, părintele Nicodim va fi internat în Aiudul abia părăsit de cei care fuseseră supuşi reeducării, semn că era considerat un element periculos. Cărţile confiscate au fost topite. Nicodim va sta în închisoare un an şi jumătate, restul de pedeapsă fiind anulată prin “bunăvoinţa” regimului. Se va întoarce la Mănăstirea Agapia, încheindu-şi existenţa pământească în seara de 5-6 iulie 1975. Şi azi, mulţi credincioşi cinstesc memoria unui om care a salvat cărţile sfinte de la ardere şi a îndemnat pe toată lumea: “Ia şi citeşte!”

George Enache / Ziarul Lumina

Preluare: MĂRTURISITORII

Cititi si: “Puneţi-mi cătuşele, condamnaţi‑mă şi pace vouă!” – Părintele Gavriil Stoica, Duhovnicul nemuritor de la Mănăstirea Zamfira (+25 august 2008) și fratele de luptă al Părintelui Arsenie Papacioc