VEGHEA despre Sfinţii închisorilor.

Nicolae Purcărea: Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae PURCĂREA

Nicolae Purcarea, fost detinut politic timp de 20 de ani, vorbeste despre sfintenia din inchisorile comuniste si cere scoaterea adevarului la iveala!

Îmi este greu să comprim cei 20 de ani de puşcărie în câteva cuvinte. Mă voi rezuma totuşi la o parte din convulsiunile care au fost în aceşti 20 de ani de închisoare, pentru că închisoarea nu este doar un zid rece. În închisoare se zbat oameni, se frământă idei. Şi acolo iese adevărul. Adevărul încă nu s-a scris, încă nu s-a dat pe faţă; nu se cunoaşte adevărul. Eu vă voi prezenta o parte din aceste convulsiuni.

Trifan şi Marian au fost mentorii sfinţilor închisorilor

În 1941, când primii deţinuţi politic au început să populeze Aiudul, toţi cu pedepse de 10, 15, 20 de ani, şi-au pus problema: ce ne facem? Cum vom rezista noi 20 de ani de puşcărie? Pentru că problema se pune astfel: ce este mai puternic, materia sau spiritul? Şi bine-nţeles, concluzia a fost că spiritul este acela care ne duce pe treptele acestea ale rezistenţei. De la Braşov erau atunci avocaţii Traian Trifan şi Traian Marian, cu pedepse de 17, respectiv 20 de ani. Ei au fost mentorii tuturor sfinţilor din închisoare. Luăm Biblia în mână şi cu Biblia vom parcurge 20 de ani sau toată viaţa. Aceasta a fost decizia lor. Şi aşa a fost. S-a format la Aiud aşa-zisul „grup al sufletiştilor”, în care câţiva, un grup frumos, s-au aliniat şi au uitat de cele materiale. În grupul acesta au fost Părintele Arsenie Papacioc, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Virgil Maxim, Marian Naidim, Nicu Mazăre. Şi acest grup nu a făcut altceva decât, cu Biblia în mână, să gândească, să mediteze la cele sfinte. Mai mult, nu a fost o formă artificială de manifestare. A fost o formă profundă, spirituală. Ei, când şi-au luat acest ideal pe care să-l ducă până la moarte, au fost profund conştienţi de ceea ce fac. Şi bine-nţeles că ei s-au separat.

Vă puteţi închipui că pentru noi închisoarea nu a fost doar zidul rece. Pentru noi închisoarea a fost o mănăstire de cultură, o cetate de cultură.

Cea mai grea boală în închisori a fost deznădejdea

Să vă spun un lucru: cea mai grea boală în închisoare nu este nici foametea, nici frigul, ci decăderea. Atunci când omul nu mai are nicio speranţă, atunci când omul cade în deznădejde. Deznădejdea aceasta aduce de la sine şi moartea. Ori, împotriva acestei deznădejdi trebuia luptat. Cum să lupţi? Au început ţevile să vorbească, plăcuţele de săpun, toate, pentru că noi, în perioada aceea, nu aveam voie să avem un vârf de creion, nu aveam voie să avem o bucată de hârtie. Toată mulţimea a fost obligată ca pe talpa bocancului, pe orice bucată de scândură găsea, să facă plăcuţă de scris. Cu un vârf de sârmă, cu un vârf de lemn ascuţit scriau şi învăţau. Şi ţevile caloriferului au început să vorbească. Abia aşteptam să vină dimineaţa ca să ascultăm o poezie nouă transmisă pe ţeavă de Radu Gyr. Şi aşa au trecut anii, rapid, rapid. A fost o perioadă mai liniştită, când deţinuţii aveau o oarecare libertate. Acolo s-a cimentat sufletul omului.

Să ne întoarcem la izvoare, la omenia românească

Aş vrea să vă spun un lucru pe care trebuie să-l reţineţi. Nu scăpăm de criza sufletească în care ne aflăm dacă nu ne întoarcem la izvoare. Ce sunt izvoarele? Izvoarele sunt omenia strămoşilor noştri. La ei trebuie să ne întoarcem, la gândul lor, la trăirea lor, la credinţa lor. Ei sunt acei care ne şoptesc, care ne îndeamnă: „Trăiţi ca noi şi veţi fi mai aproape de Dumnezeu”. Aceasta este legătura care s-a creat între om şi Dumnezeu. Legătura aceasta se numeşte omenie: să fii bun, să fii cinstit, să fii drept, să fii milos. Toate aceste lucruri le aveau strămoşii noştri. „Punga de bani din mijlocul cetăţii nu-i a mea, e a vecinului. Brazda până aici este, de aici este a vecinului. Nu mă lăcomesc să mă întind”. Numai aşa vom reuşi să scoatem oameni de omenie. De ce? Pentru că e uşor să zicem Tatăl nostru, Doamne-Doamne, dar e foarte greu să zicem: „şi iartă-ne nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Mircea Vulcănescu, înainte de a muri, a zis: „Să nu ne răzbunaţi!”. Dar cum să te răzbun când tu, în gândul tău, în concepţia ta, ai dragostea creştină, ai iubirea? Cum pot să te răzbun? A te răzbuna e un factor negativ. E satanic. Ura te îndeamnă să te răzbuni. Ori dragostea creştină nu poate naşte ura. Ura este un apanaj al materiei, al materialismului. Noi, creştinii, mergem cu ideea de iubire, de dragoste.

Aş vrea să vă spun o poveste. În 1956 erau la Jilava, zidiţi de vii în celule, 16 deţinuţi. Într-o celulă erau părintele Calciu, scriitorul Marcel Petrişor, Costache Oprişan. Acesta din urmă era pe moarte, era bolnav de tuberculoză. Părintele Calciu, din dragoste pentru Costache Oprişan, şi-a tăiat o venă şi a umplut o cană cu sânge să i-o dea lui Costache; gândea el că în felul acesta Costache poate îşi va reveni. Dar fost prea târziu. Costache Oprişan a murit.

Noi suntem generaţia care a renunţat la viaţă!

Noi suntem generaţia de la 1948, care a renunţat la viaţă. Ne-am dăruit viaţa unui crez din prea mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de neam. Noi n-am făcut politică. Nu ştim ce este politica, dar ştim că trebuie să jertfim pentru Dumnezeu şi neam. Şi cu aceste gânduri noi am rezistat 20 de ani. Într-o mănăstire, toţi sunt îmbunătăţiţi, dar mai presus de toţi sunt duhovnicii care se retrag pe undeva printr-o chilie. Aşa a fost şi la noi în închisoare. Gândurile noastre au fost întotdeauna aceleaşi, dar trăirile la unii au fost mai puternice, la alţii mai omeneşti. Dar în căruţa asta sfântă am mers cu toţii, am împins cu toţii, ne-am străduit cu toţii.

Închisorile noastre au fost pline de sfinţi

Pentru că ne punem întrebarea: care este scopul final al vieţii? Şi dacă suntem creştini, mărturisim pe Hristos. Trebuie, pe drumul acesta pe care l-am purces, să zicem: Alături de Tine, Doamne, spre mântuirea noastră, a neamului şi a noastră, a tuturor. Şi dacă acesta este un ţel final pe care trebuie să-l îmbrăţişăm, trăind în societate trebuie să fim modele, exemple pentru toţi cei care încearcă să vină la noi. Acestea au fost frământările care au dus la apariţia sfinţilor. Vă spun aşa cum a zis cineva: toate închisorile comuniste au fost pline de sfinţi. Este adevărat, pentru că viaţa noastră a fost destul de izolată. Am trăit unilateral. Gândul nostru, flacăra la care ardeam era una: să scăpăm de comunişti, să fim liberi. Şi pentru acest lucru între noi a existat o frăţie nemaipomenită.

Vă spun iarăşi o poveste frumoasă. La mină, povesteşte Părintele Justin Pârvu – căci şi el a fost acolo – a venit un lot. În lotul acesta, unul dintre deţinuţi a văzut pe cineva. Şi când l-a văzut, s-a dus iute, a făcut rost de mâncare şi i-a dat. Zice: „Domnule, ţi-o fi foame. Uite, să-ţi dau ceva de mâncare”. Şi, sigur, deţinutul, venind de pe drum, era flămând, era ca vai de el. Şi deţinutul care a primit mâncarea întreabă: „Dumneata de ce eşti condamnat, domnule”? Şi-i spune deţinutul: „Ei, pentru că am dat de mâncare unui fugar. Nu ştiam că acel fugar a fugit din munţi, s-a rătăcit, şi pentru asta m-au condamnat”. Iar deţinutul care a primit mâncarea întreabă: „Cum s-a găsit un aşa om netrebnic pentru acest lucru să te condamne… Cine a fost acela?” Şi atunci deţinutul, ce spune? „Dumneata! Dumneata ai fost acela care m-ai condamnat pentru acest fapt”. Sau un altul, un amic zice: „M-am dus în celulă şi ştiam cine este în celulă, preşedintele tribunalului de la Ploieşti, şi l-am întrebat: „Domnule Manea, mă mai cunoşti? Eu sunt cel pe care l-ai condamnat 20 de ani”. „Nu, nu te cunosc. Şi ce, ai venit să-mi ceri socoteală”? „Am venit să văd dacă ai pâine, dacă ai pătură, dacă îţi trebuie ceva”. S-a îngrozit domnul Manea crezând că urmează represalii. Amicul meu s-a dus, a luat o pâine, a luat o pătură şi i-a dat. Şi lacrimi grele au început să curgă pe ochii magistratului. „Cum, domnule? Eu v-am lovit cu ani grei de puşcărie şi dumneavoastră mă loviţi cu pâine?”. „Aşa suntem noi crescuţi, domnule colonel, aşa am fost învăţaţi”.

 Adevărul să iasă la iveală: Gafencu i–a dat streptomicina lui Wurmbrand! Ne-am săturat de umilinţă!

Iertaţi-mă, n-aş vrea să fiu rău dar un lucru trebuie pus la punct: adevărul să iasă la iveală. Nu Wurmbrand i-a dat lui Gafencu streptomicină, ci Gafencu i-a dat lui Wurmbrand; el a trăit mulţi ani, Gafencu a murit. Acesta e adevărul pe care toată lumea trebuie să-l ştie. Ar trebui să-l ştie şi domnul Stejărel Olaru. Iertaţi-mă că vă prezint acest mic amănunt, care n-are nimic cu trăirea noastră, n-are absolut nimic, dar noi ne-am săturat de umilinţă. Pentru că nimic nu doare mai mult decât o umilire nedreaptă.

Am intrat în închisoare suflete curate, cum spune poetul, suflete de crini, curate în gând, în fapte şi în tot ce exista în noi. A trebuit să treacă tăvălugul comunist ca să ne facă neoameni, pentru că am avut neşansa, destinul m-a aruncat şi la Piteşti, acolo unde, dacă intrai în izvoada dracului, deveneai neom. La un capăt intrai curat, la celălalt ieşeai neom. Şi peste toate acestea am trecut pentru că mai presus de toate aveam în sufletul nostru imaginea lui Dumnezeu, imaginea lui Hristos, şi cu ea ne-am dus şi am trăit 20 de ani. Şi, care mai suntem, avem datoria să mărturisim, ca voi, copiii care sunteţi, ca voi, părinţii care nu vreţi să vorbiţi, sau moşi care nu vreţi să vorbiţi despre trecut, să vă spunem noi ce este comunismul.

Nicolae PURCĂREA

Text si Video via Florin Palas / Revista VEGHEA

Sursa:MARTURISITORII