de Mihaela Aionesei / Târgu-Secuiesc
Credincioși veniți din toate colțurile țării, și chiar din afara ei, s-au adunat la Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț, pentru a participa la Sfânta Liturghie și Slujba de pomenire a Părintelui Arhimandrit Iustin Părvu, de la a cărui trecere la cele veșnice s-au împlinit 5 ani, sâmbătă 16 iunie 2018. Slujbele au fost săvârșite de starețul Mănăstirii, Arhimandrit Hariton Negrea, și Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.
Printre cei treziți în miezul zorilor pentru a ajunge la Mănăstire s-au aflat și români veniți din Târgu-Secuiesc, Brețcu, Mărtănuș, Sfântu-Gheorghe, Ozun, Lunca Ozunului, Brașov și Tulgheș, bucuroși că-i pot aduce mulțumire pentru darurile primite, celui care a fost mare duhovnic, „ziditor de suflete și ctitor de mănăstiri”. Români veniți pe „Calea Neamului” împreună cu doctorul Mihai Tîrnoveanu, președinte al Asociației cu același nume din Brașov, urmând astfel îndemnul dat de părintele Iustin Pârvu, profesorului Florin Palas, cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice, în anul 2013, când i-a îndemnat: „Fiți alături de frații voștri din Covasna, Harghita și Mureș.”
Și ei, dr. Mihai Tîrnoveanu și prof. Florin Palas, fac ascultare, unindu-ne pe aceeași cale în dragostea de Neam și Țară prin acțiunile pe care le organizează cu dăruire, fără vreun interes personal, la fel cum apostolii adunau cândva creștinii la rugăciune. Pe o cale îngustă, adesea spinoasă, care nu-i dată decât acelora care cred cu tărie și au puterea de a se jertfi în numele a ceva pus tot mai des sub semnul întrebării, din păcate, noțiunea de Țară. Oameni simpli care trăiesc cu speranța că în Țara noastră se mai poate schimba ceva prin Credință, Unitate și Dragoste de Neam. Prin acțiuni menite să aprindă un mugur de lumină sau să mențină flacăra românismului acolo unde ea mai este aprinsă. Și toate astea nu se pot face fără dragoste și milă de aproapele.
Sfinția Sa, Părintele Iustin, este cel mai desăvârșit model de iubire, acceptare, milă și iertare. Căci ce moment mai înălțător poate fi pentru un suflet care întâlnindu-se cu călăul său, se face că uită tot chinul îndurat, și în loc de fierea cu care l-a îndestulat îl servește cu miere, după cum se desprinde din fragmentul interviului realizat de scriitorul Adrian Alui Gheorghe din Piatra Neamț: „În momentul în care a fost căutat, după ani şi ani, de un fost torţionar, părintele l-a primit la chilie, l-a servit cu miere de albine şi i-a arătat multă iertare şi iubire, căci, spunea Sfinţia Sa, „a fost şi el o unealtă“ şi poate nu a făcut ceea ce a vrut, ci ceea ce i s-a impus.”
Pentru că, mai spunea Sfinția Sa:
„Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu“.
Despre Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu cel care „a dat speranță celor ce suferă, pentru că el însuși a trecut prin suferință”, s-au scris multe cărți. Merită căutate și citite pentru că aduc multă învățătură, multă alinare, lumină duhovnicească. A povesti înseamnă a știrbi din frumusețea imaginii de Sfânt lăsată de părintele Iustin Pârvu.
În rândurile ce urmează voi aduce doar câteva date biografice, mai puțin cunoscute, poate, despre anii grei petrecuți în închisorile comuniste. Ani de temniță pentru credința sa în Învierea Neamului Românesc, nu pentru că ar fi furat, ori ar fi omorât, așa cum se întâmplă în zilele noastre când o mână jegoasă spală una murdară.
„Părintele Iustin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă în 10 februarie 1919 și a primit la botez numele Iosif. A intrat, ca frate, la Mănăstirea Durău în anul 1936, iar în anul 1940 a fost tuns în monahism primind numele de Iustin. În anul 1941 a fost hirotonit preot. A participat ca preot militar în al doilea război mondial, apoi a fost întemnițat pe motive politice între anii 1948-1964. „Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu a dat speranță celor ce suferă, pentru că el însuși a trecut prin suferință”, spunea Patriarhul Daniel.
Cei 12 ani de închisoare i-a petrecut în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. Înainte de a fi trimis la „reeducare” la Pitești, a fost trimis să muncească, deținut fiind, în mina de la Baia Sprie. Cea mai mare parte a pedepsei a executat-o în închisoarea din Aiud, perioadă care a fost și cea mai grea din cei 17 ani de detenție. După perioada de detenție a viețuit la Mănăstirea Secu, până în 1975, când a plecat la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț. În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Vodă, pe care a condus-o ca stareț până la trecerea sa la Domnul.”- (basilica.ro.)
Multe au fost ctitoriile ridicate: mânăstirile „Petru Vodă”, Urecheni, Rădeni, Blaj, mânăstirea de maici „Petru Vodă” şi Capela Aiud, de la Râpa Robilor. Apoi Școala de copii, Azilul de bătrâne şi un Laborator de plante medicinale, dar cele mai mari ctitorii le-a ridicat în oamenii căzuți, deznădăjduiți. În sufletul cărora a plantat o sămânță de lumină și tot ce a crescut a fost plăcut Domnului. Despre multe dintre mărturiile celor care i-au trecut pragul chiliei și au stat lângă fotoliul de spovedanie, am citit. Toți vorbeau despre minunile săvârșite de Sfântul care le-a schimbat viața nu doar cu povețe. Căci în afară de înțelepciune, din mărturii reiese că era și înainte-văzător, o parte din profețiile sale împlinindu-se.
După parastasul săvârșit în curtea Mănăstirii devenită neîncăpătoare, s-au spus cuvinte de cinstire meritate, căci a lăsat în urma sa multă sfințenie. Duhul său sfânt se simțea la fiecare pas și cred că puțini au fost cei care nu au simțit pacea, liniștea care cobora în sufletele noastre pic cu pic, așa cum dintr-o perfuzie picură în vena bolnavului seva dătătoare de viață.
Oriunde mergeai prin curtea Mănăstirii, privirea părintelui din cele două imagini părea că te urmărea. Dar mai presus de asta, spiritul său blând parcă te întâmpina cu o vorbă bună la fiecare pas. Cât am stat acolo nimic rău nu mi-a trecut prin cap, de parcă tot ce trăisem până atunci se ștersese cu buretele. Timpul petrecut în chilia sa în care, cu siguranță, în decursul anilor, au curs multe lacrimi de deznădejde, strigăte de neputință ale sufletelor rătăcite, și pe toate le-a îndreptat cu înțelepciune prin rugăciune, m-a făcut să am o stare de înaltă trăire spirituală. Era așa o armonie. Te încerca așa o stare de beatitudine între acei pereți. Probabil rugăciunile părintelui sfințise fiecare colțișor. Simplitatea locului în care a trăit, cămăruță în care abia dacă încăpeau 5-7 oameni odată. Fotoliul pe care a stat și pe care acum era așezat patrafirul. Cărțile din care citea, soba la care si-a încălzit mâinile și picioarele degerate în închisorile comuniste, ofereau imaginea clară a unui om cu un trai modest, departe de huzurul în care vedem unii preoți pe la televizor că se lăfăiesc. Un bunic fericit oricând să-și primească nepoții pe care-i ospăta cu bunătățile avute mereu la îndemână: miere, plăcinte, fructe etc. Așa mi l-am imaginat, iertată să-mi fei comparația. Iar cele două tablouri atârnate pe peretele chiliei, unul pe peretele de la intrare și unul în stânga, sporeau și mai mult senzația că el este acolo, privește și ascultă gândurile. Trăiesc și acum în timp ce scriu, sentimentul straniu că am fost la un om viu, nu la unul plecat.
Mă uitam la mulțimea care mișuna de ici colo, grăbită să prindă un loc în față la mormânt, la chilie, la biserica ce are ca hram Sf. Apostloli Mihail și Gavril, înființată în 1991 în amintirea celor care au suferit în detenție în timpul regimului comunist, și pe chipurile lor nu era întristarea care se citește la un parastas. Chipurile lor erau senine, pline de bucurie, de parcă ar fi venit la o mare sărbătoare. Tot citind câte ceva despre acest mare duhovnic al României, am aflat că și ziua înmormântării a fost la fel. Mulți considerând că moartea a luat un om, dar le-a dat un Sfânt, iar bucuria de a ști că au trăit alături sau au fost îndrumați de un Sfânt pe cărarea vieții, era fără margini.
Ne-am înfruptat și noi din bunătățile pregătite de măicuțe și credincioase bucuroase să poată participa la așa o mare lucrare. Nu înainte însă, de a trece cu emoție, cu flori, cu lacrimi de mulțumire, cu rugăminți ascunse în suflet, la mormântul Părintelui Iustin Pârvu. Mormânt acoperit cu trandafiri albi în mijlocul căruia o cruce din trandafiri roșii ne vorbea despre credință și dincolo de moarte.
Să nu uiți crucea, parcă spunea. Oricât de grea ar fi ea, să nu uiți că ți-a fost lăsată moștenire încă de la botez. Căci crucea este simbolul de căpătâi al creștinismului. „De la botez până în mormânt, credinciosul este purtat de crucea pe care o ţine la gât, pe trupul lui: îi apără şi îi încununează trupul, care este, de altfel, „templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni VI, 19). Această cruciuliţă este cea mai mare avere a lui pe pământ: ea îi aduce aminte mereu al cui este şi pe cine slujeşte. De dragul acestei cruciuliţe, mulţi au mers în mormânt; ea mărturiseşte: „Sunt creştin!”. Cu mâna îşi însemnează credinciosul trupul său întreg: acest semn este o rugăciune fără cuvinte şi o lăsare în mâinile lui Dumnezeu cel biruitor: „întru acest semn vei birui””– Tito Colliander.
N-am uitat să coborâm cu flori, coronițe de brad și bentițe tricolore care au fost legate la unele cruci, ca un omagiu adus jertfei celor îngropați în cimitirul cu cruci verzi. Loc în care Părintele Iustin Pârvu „și-a așezat” frații și împreună-luptătorii întru credință, pentru somnul de veci în ograda sa. Printre ei, preotul Gheorghe Calciu- Dumitreasa și poetul temnițelor Radu Gyr. Nu pot să nu amintesc aici versurile unui binecunoscut poem al cărui îndemn este valabil și astăzi:
„Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!/ Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”
Dar când ne vom ridica împotriva domniei celor „fără inimă de români” cum spunea părintele? Când ne vom revolta împotriva nedreptăților, abuzurilor și jafului național care ne împinge tot mai aproape de râpă?!
Un posibil răspuns l-am primit de la starețul Mănăstirii, Arhimandrit Hariton Negrea, care a avut îndelunga răbdare de a ne asculta, a ne povățui și binecuvânta, după ce ne-a încercat voința și ne-a cercetat sufletele, uitându-se adânc în noi până la rădăcina sânului care ne-a alăptat. Blândețea cu care ne-a vorbit, imensitatea de privire albastră cu care ne-a învăluit, ne-a dat speranța că într-o zi va fi mai bine, dar pentru asta „este nevoie de multă stăruință în rugăciune, convingere. Cum au fost mărturisitorii. (…) Așa puternică era convingerea lor, că le ieșeau flăcări din suflet. Să avem viața curată, și nu are cum să nu se realizeze ce ne propunem.(…) Cei care au fost mărturistori, martiri, toți cei care s-au urcat la cer, ei așteaptă să ne uităm și noi la cer. Asta este cea mai mare unitate posibilă, să ne rugăm și noi pentru ei…”
În timp ce binecuvânta câteva persoane apărute din senin, a încheiat cu un îndemn care m-a uluit: „Să scrieți, că este arma cea mai importantă! Scrieți! Că poate acum nu vedem efectul, nici peste 10, nici peste 20 de ani, dar peste o sută o să spună cineva: uite ce s-a scris!”
Am luat îndemnul ca pe un canon, dar am scris cu dragoste și cu regretul că nu am putut cuprinde toată simțirea adunată de fiecare suflet. Că n-am adăugat mai multe îndemnuri ori mărturii ale Părintelui Iustin Pârvu. O voi face la final, pentru că nu mă rabdă inima să nu împărtășesc cu cititorii Mesagerului de Covasna, un mesaj atât de grăitor.
Am avut cu adevărat un drum binecuvântat și pentru asta îi mulțumesc doctorului Mihai Tîrnoveanu, președintele Asociației „Calea Neamului” din Brașov, care a avut binecuvântata inițiativă de a ne purta pașii la Mănăstirea Petru Vodă. Preoților Macarie din Sfântu Gheorghe și Ionuț Constantin din Târgu Secuiesc, care ne-au însoțit pe acest drum duhovnicesc. Familiei Pop Ștefan și Lăcrămioara pentru invitația de a vizita Muzeul din Tulgheș, un adevărat tezaur folcloric al românismului, ce cuprinde: fotografii, scrieri, straie populare, obiecte casnice ori agricole vechi, păstrate de pe vremea străbunilor, ca mărturii ale existenței și continuității comunităților românești pe acele meleaguri.
Greu ne-am despărțit și de ceilalți din grup, pentru că fiecare a urmat drumul pe care a venit, dar putem și la distanță să rămânem în Dragoste, Unitate, Credință și Rugăciune. Pentru că toți împărtășim același ideal, aceeași dragoste de Țară și de Neam.
„În fond ce este neamul? Neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna mea şi judeţul meu şi tot cel ce vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi aceleaşi idealuri. Acesta este neamul, nu e nici o noţiune aşa de periculoasă. Dar se năpustesc asupra acestor lucruri pentru că ateismul şi masoneria de astăzi vor să distrugă orice binefacere între oameni, nici o solidaritate, nici o legătură, şi vin acum şi-ţi spun: a, că tu eşti naţionalist. Parcă ar fi o dihonie naţionalistul, cine ştie ce ciudăţenie de om ar fi? Eu pot să-l iubesc şi pe ungur şi pe slavon şi pe neamţ, pot să-l iubesc şi pe musulman în măsura în care el are o nevoie ca să convieţuim împreună. Doar ştiţi foarte bine că la noi, în ţara asta, am convieţuit şi cu catolici şi cu romano catolici, şi cu musulmani, şi cu toate soiurile de protestanţi, dar nu era mâncătoria, nu era răutatea care există astăzi semănate între noi, românii. Şi trăia toată lumea acelaşi ideal. Măi, era vorba de război, apoi venea fiecare cu arma în mână să-şi apere hotarele, indiferent de ce confesiune era, să-şi apere locul şi glia de unde se hrăneşte. Vedeţi voi, cu cât se presează mai mult cu drepturile omului, cu atât nu le mai ai, că doar atunci nu erau concretizate drepturile omului.” – fragment din cartea „Ne vorbește părintele Justin”.
Sfântul Ioan Botezătorul şi Ziua Universală a Iei, o sărbătoare naţională creată cu binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu. Ca o doină în linii şi culori
Se împlinesc cinci ani de când sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul este şi ziua când este cinstită în lume Ia Românească, semn inalienabil al identităţii noastre naţionale recunoscută şi apreciată ca atare. Iniţiată de comunitatea La Blouse Roumaine – cu binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu – , ia noastră spune lumii întregi povestea sufletului românesc în care motivele şi culorile de o diversitate uneori neaşteptată reuşesc să compună o unitate ce respiră linişte şi pace, vis şi duioşie, poveste şi joc, iubire şi înţelepciune. De-ar fi să-i căutăm un corespondent pe măsură, l-am recunoaşte în doină despre care, la vremea lui, Coşbuc scria: „Copilo, tu eşti gata de-a pururi să plângi/ Şi când eşti tristă, doino, tu inima o frângi/ Dar nu ştiu cum e bine, când plângi/ În urma ta, noi plângem toţi ş-amarul mai dulce e aşa.” Purtată mereu, cu ornamente şi culori specifice după zi de lucru sau sărbătoare, după „locul de care se ţine”, ea povesteşte cum se face că „veşnicia născută la sat”. E o veşnicie ca o unduitoare diversitate, rânduită în care forma şi ritmul motivelor în timp ce iar melosul culorilor nalţă cântare despre destinul de a fi între cer şi pământ, cumpănă a fântânii în care stelele se odihnesc în apă. Blaga vorbea de un cosmocentrism al satului nostru, situat „în centrul lumii” şi prelungit în mit”. La rându-i, Mircea Vulcănescu observa că se pleacă la noi se face, că plecând real, se ajunge în legendă. E ca şi cum realitatea întreagă este o canava pentru sufletul ce respiră „dorul-dor”. Luând distanţă faţă de competiţia care ne-a aruncat într-o luptă cu mize adesea meschine, recunoaştem că datoria faţă de noi înşine, faţă de lume şi de Dumnezeu e de a ne înmulţii talanţi pe care Iubitorul de oameni ni i-a dat la naştere. Ca simbol, ia semnifică aceşti talanţi pe care poporul i-a înmulţit prin creativitate, talent, sârguinţă şi acea „omenie” fără de care, oricât de „mare” ai fi, rămâi undeva pierdut în nevrednicia de a purta chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Sărbătoarea de astăzi este a mângâierii abia simţite a firii care ţi s-a dat ca locul să-ţi poarte numele spre cinstire, iar recunoaşterea celorlalţi este semnul comuniunii întru frumosul care este „splendoarea adevărului”. Astăzi, ia ne povesteşte cum se face că satul, merge dincolo de spaţiul şi timpul spre a da seama de ele în atemporalitate. E ca un dar făcut tuturor în care fiecare se regăseşte în şi prin împreuna vieţuire într-o aceiaşi lume.
Elena Solunca Moise
Fotografii extrase din Albumul FB de mai jos, cu mulțumiri:
