Din Temniţele Memoriei: 9 iulie 1948 – Arestarea studentei Aspazia Oţel

În ziua de 9 iulie, pe la prânz, tata, care robotea prin curte, a intrat alarmat: „– Vin doi civili spre şcoală.” De notat că oamenii din partea locului umblau în port naţional. „– Ei sunt şi nu mai am timp să intru în ascunzătoare.” „– Atunci hai la pădure!”

Când am ieşit din casă ei tocmai deschideau portiţa. Am trecut chiar pe sub nasul lor; stupefiaţi,şi-au dat seama că sunt eu după ce am început să fug. Tata a pornit pe vale, eu am luat panta în piept deoarece aşa ajungeam mai repede în pădure. Ei, probabil, m-au somat dar eu nu i-am auzit şi nici nu am realizat faptul că eram cu spatele complet descoperit.

Pocnetul de pistol a făcut să răsune valea. Glonţul a trecut însă pe lângă mine şi a sfâşiat frunzişul arinului care se afla chiar în faţa mea. Tata a văzut că cei doi sunt după mine şi a strigat cu disperare: „– Pe vale, Aspazia!”

A fost o greşeală. Eram aproape de pădure şi nu cred că m-ar fi nimerit chiar dacă ar mai fi tras un glonte. Coborând spre vale, ei au câştigat distanţă. Valea nu era uscată încă, iarba înaltă, plină de rouă, mi-a udat rochia care se lipea de picioare şi mă împiedica. Sandalele uşoare pe care le aveam în picioare se năclăiseră cu noroi şi alunecau peste pietrele ude.

Tata întorcea din când în când capul şi mă încuraja arătându-mi pădurea. I-am făcut semn să plece şi, în clipa când a dispărut în pădure, m-am oprit. Îmi amintisem că, în alte cazuri similare, agenţii au ridicat pe cine au mai găsit în casă. M-am gândit că, dacă le scap, o vor ridica pe mama, care era atât de bolnavă cu inima. Mă hotărâsem să-i aştept, să-mi urmez destinul.

Unul din ei – auzisem că s-ar fi numit Dreve – era foarte aproape de mine. M-a ajuns repede şi m-a luat în primire lovindu-mă cu pistolul într-un acces de furie, cu un potop de înjurături. Printre sudalme am înţeles că mă luasem la întrecere cu campionul antrenamentelor de fugă din poliţie.

Al doilea a ajuns mai târziu şi avea un rotogol mare de noroi pe fundul pantalonilor; lunecase şi el. M-a anunţat că, drept pedeapsă, nu mă vor duce pe acasă să-mi iau ceva îmbrăcăminte. Şi să nu-mi închipui că tata va veni cu partizanii lui să mă scape din mâinile lor. Soarta mea e pecetluită. În închisoare îmi vor putrezi ciolanele.

* Aspazia Oţel Petrescu, “Strigat-am către Tine, Doamne…”

Din Temniţele Memoriei: Nicoleta Nicolescu către Cetăţui în 13 decembrie 1934

“Şi vrem camarade să dăm acestei Românii o femeie mare, care înţelege năzuinţele, o femeie mare care nu şovăie o clipă, ci dezbrăcându-se de ea închină tot: minte, inimă, voinţă neamului ei, îndrăzneşte tot pentru el şi moare pe redută cu gândul mereu înainte. Şi dacă prăbuşirea din jos se va mări, şi braţele entuziaste vor trada, fără să ţinem seama de nimic ca şi când am fi rămas singure în luptă, să ne ridicăm noi şi din iubirea noastră adancă, sfântă, tăcută dar energică şi determinată, să înălţam un bloc de suflete de femei, drepte, neclintite în credinţa cu care au pornit care vor sfârşi apărându-l şi-l vor slăvi prin moarte.”

Sursa: Fundaţia “Profesor George Manu”

Preluare: MARTURISITORII

In Memoriam Nicoleta Nicolescu: