Vă scriu, iubiţi tineri, câteva gânduri, cu aceeaşi dragoste cu care vă pomenesc la fiecare Sfântă Liturghie, în numele Arhieriei la care m-a chemat Hristos şi al Bisericii Sale, care poartă în ea desăvârşirea, precum şi din dorinţa de a ne întări în dragostea faţă de Biserica părinţilor noştri şi faţă de valorile spirituale şi morale ale neamului nostru românesc.

Părintele Calinic și Părintele Justin

În acest An Centenar cu toţii vom fi chemaţi să ne exprimăm, prin vot, aşa cum ne va dicta conştiinţa, adeziunea noastră pentru Familia creştină, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, după rânduiala lui Dumnezeu, şi care a fost binecuvântată şi sfinţită prin Taina Nunţii de Domnul Iisus Hristos în Duhul Lui cel Sfânt.

Şi pentru că de-a lungul timpului, lucrarea atâtor generaţii de tineri a fost apreciată şi plăcută înaintea lui Dumnezeu – Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat pe copii şi i-a dat ca exemplu de nevinovăţie (Marcu 9, 36), iar pe tineri i-a iubit, după cuvântul profetului care zice: „Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam” (Osea 11, 1); de aceea pe unii i-a înviat din moartea trupească (Marcu 5, 41; Luca 7, 14; Ioan 11, 1-45), pe alţii din cea sufletească (Matei 19, 20) – suntem încredinţaţi că şi lucrarea generaţiei voastre, în aceste momente de o importanţă majoră din viaţa Bisericii, va stărui în aceeaşi iubire de Hristos şi de semeni, după îndemnul Apostolului, care zice: „Şi acum, copii, rămâneţi întru El, ca să avem îndrăzneală când Se va arăta şi să nu ne ruşinăm de El, la venirea Lui” (I Ioan 2, 28).

II

Tinereţea, care la evrei începea la vârsta de 12 ani, este o treaptă a vieţii: „Tânăr am fost şi iată am îmbătrânit” (Psalmi 36, 25), aşa cum sunt pruncia, copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea şi este cea mai frumoasă perioadă din viaţa noastră pentru că ea este privire spre Cer, vis şi jertfelnicie, ideal şi dăruire, entuziasm şi faptă. De tinereţe, ca aspiraţie spre Cer, putem beneficia sau nu; totul depinde de modul nostru de viaţă şi de vrerea lui Dumnezeu. „Bucură-te, omule, cât eşti tânăr – zice Scriptura – şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale (…) dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa” (Ecclesiastul 11, 9). Interesant este faptul că Ecclesiastul nu îngrădeşte libertatea de mişcare a tinereţii, ci doar o aşază sub grija răspunsului bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos. Oricât de lungă ne-ar fi viaţa aici, pe pământ, ea păleşte în faţa veşniciei, pe care o câştigăm numai prin lucrarea poruncilor (Marcu 10, 19). Desigur, nu este uşor să fii virtuos, să împlineşti poruncile, într-o lume desacralizată; virtuţile se pot ofili, dacă pornirile sau pasiunile din noi nu vor fi ţinute sub control. Or, tinereţea este plenitudine de viaţă doar atunci când beneficiarul acesteia este conectat, prin credinţă, la Dumnezeu – cauza şi finalitatea oricărei existenţe (Apocalipsa 1, 8). Noi ştim că armonia desăvârşită între cuvânt şi faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu şi Om desăvârşit, dar ştim, de asemenea, că Dumnezeu vrea ca noi să ne străduim să-L iubim, să-L imităm şi să-L urmăm. De aici şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spunea ucenicului său Timotei: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Timotei 4, 12). Adică, lucrează la desăvârşirea propriului tău caracter.

III

Cum îşi va păstra un tânăr viaţa sa curată? Răspunsul este unul singur: Urmându-L pe Hristos! Cel Care a zis: „Cel ce Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Însă, sunt şi multe alte modalităţi de înălţare a tânărului deasupra lumii instinctelor, printre care amintim: participarea la Sfânta Liturghie, unde prin Sfânta Împărtăşanie tânărul se uneşte cu tinereţea şi cu veşnicia lui Iisus Hristos, şansa plăsmuirii personalităţii sale până „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13); citirea Sfintei Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi; practica rugăciunii – tinereţea fără rugăciune este un nonsens; postul şi spovedania – armele purificării; pelerinajele la biserici şi mănăstiri – cetăţi ale credinţei, tradiţiei şi spiritualităţii sufletului românesc -, precum şi la alte locuri sfinte din ţară şi străinătate; vizitarea unor muzee şi colecţii de artă şi, de ce nu, citirea unei literaturi, care să nu deterioreze propria credinţă, ci din care să poată decripta duhul ce dă viaţă şi să extragă cu hărnicie şi discernământ de albină nectarul Duhului Sfânt pentru hrana sufletului. În toate, deopotrivă, Îl va putea tânărul afla pe Dumnezeu.

IV

Tinerii botezaţi, miruiţi şi împărtăşiţi fac parte integrantă din trupul Bisericii, al cărei Cap este Hristos. Legătura dintre trupul Bisericii şi Capul ei a surprins-o Hristos în pilda Viţa şi mlădiţele (Ioan 15, 1-16). Hristos fiind Capul Bisericii, tinerii, întocmai celor care au primit tainele vieţii spirituale, sunt mlădiţele care primesc seva din trunchiul Hristos. Orice despărţire de tulpina Hristos înseamnă veştejirea mlădiţei şi aruncarea ei în foc. De aceea, Hristos ne îndeamnă: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 15, 1-5). Ca membri ai trupului tainic al lui Hristos, niciun tânăr nu trebuie să fie pasiv în Biserică, ci fiecare trebuie să lucreze la creşterea şi întărirea acestui trup. Biserica lui Hristos este familia care cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti şi cereşti, ba chiar ne cuprinde ca neam, istorie, cultură şi spiri-tualitate. Am putea spune, fără să greşim, că Biserica, fiind „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, este în acelaşi timp trecutul, prezentul şi viitorul neamului nostru. Or, noi avem obligaţia morală ca să înconjurăm Biserica cu veneraţie filială, chiar şi atunci când unii dintre slujitorii ei calcă uneori în străchini, nicidecum să o bombardăm cu pietrele urii şi ale răzvrătirii aşa cum, din păcate, s-a mai întâmplat. Maşinăria ateismului roşu sau albastru lucrează cu destulă înverşunare ca să-L izgonească pe Hristos din viaţa noastră şi, astfel, să smulgă credinţa din sufletele slabe. Nimic însă nu-l îndreptăţeşte pe un tânăr, şi nu numai pe el, să braveze cinic în diferite circumstanţe ale vieţii, luându-şi „libertatea drept acoperământ al răutăţii” (I Petru 2, 16) şi „balsam” pentru rănile sale. Răul este răstălmăcirea libertăţii date de Dumnezeu îngerilor şi oamenilor – orgoliul lui satan şi neascultarea strămoşilor. De ce să-l repetăm, promovându-l, iară şi iară, prin fapte nedemne de Împărăţia lui Dumnezeu?!

V

Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional – „românul absolut”, după sintagma lui Petre Ţuţea – geniu cu o vastă deschidere universală, dar şi fidel păstrător al identităţii naţionale, a definit Biserica Ortodoxă ca fiind „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului român” (Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, vol. 13, pp. 168-169). Or, „maica spirituală a neamului românesc”, Biserica, trebuie înconjurată de toţi fiii ei, care i-a renăscut şi crescut duhovniceşte şi care i-a povăţuit şi îi povăţuieşte la izvorul nemuririi, la apa Ortodoxiei, care, prin puterea Duhului Sfânt, transfigurează sufletul poporului şi care, de-a lungul istoriei, a salvat fiinţa şi integritatea neamului nostru.

Biserica noastră Ortodoxă s-a dovedit în istorie cea mai redutabilă structură de rezistenţă a naţiunii române. „Cine combate Biserica şi ritualele ei – spunea Eminescu – poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu este”. De aceea, Ortodoxia trebuie văzută în plinătatea ei, cu amândoi ochii, nu doar cu unul, pentru că, spune Sfântul Mare Mucenic Ciprian al Cartaginei (†258), „în afara Bisericii nu este mântuire” (extra Ecclesiam nulla salus). Iată de ce este necesar ca, împreună cu noi, voi, tinerii, „să apăraţi cu râvnă Ortodoxia şi acest pământ de Sfinţi şi de Eroi” (Radu Gyr).

VI

Spre deosebire de unii tineri din zilele noastre, care vor autonomie spirituală şi deplină libertate de mişcare – a se citi libertinaj -, spitale şi nu catedrale, tinerii secolului trecut cereau capele în universităţi şi îndepărtarea profesorilor atei de la catedră, deoarece aceştia insultau credinţa în numele lui Ernst Haeckel (†1919), părintele darwinismului socialist şi al rasismului, demers surprins magistral de I. L. Caragiale în articolul „Noi şi Biserica”: „Ei învaţă o religie omenească ce predică nu mila şi îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predică omului: eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! Nu te uita o clipă în sus spre cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aici, pe pământ, se isprăveşte tot pentru tine. Eşti fiară, fii fiară. Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!” (I. L. Caragiale, „Noi şi Biserica”, în Universul, 7 ianuarie 1900).

Nu se poate vorbi despre o tinereţe biruitoare fără o viaţă trăită în Hristos, în conlucrare cu harul lui Dumnezeu. Viaţa biruieşte doar prin adevăruri veşnice. Tânărul, ca să-şi ocrotească nevinovăţia de noaptea stricăciunii şi a morţii şi, totodată, să-şi realizeze idealurile vieţii, încărcându-se cu polenul veşniciei, trebuie să se roage; digul fiecărui tânăr împotriva valurilor învolburate ale vieţii trebuie să fie Evanghelia lui Hristos, cuvintele de taină ale Sfintei Scripturi, pe care se întemeiază credinţa şi idealul nostru comun.

VII

Tinereţea jertfelnică este tabloul cel mai frumos al istoriei creştinismului. Sinaxarele prezintă nenumărate vieţi de sfinţi care au murit, unii în plină glorie, iar alţii în fragedă tinereţe. Ei sunt eroii martiri ai creştinătăţii. Tinereţea lor a fost sfântă. Ştiut este faptul că nu lungimea vieţii îi dă sens acesteia – Dumnezeu ştie când să pună punct oricărui lucru frumos – cât, mai ales, lucrarea, modul în care valorizăm timpul ce ne-a fost acordat de Dumnezeu. Or, sfinţii sunt cei care au înţeles sensul vieţii în plenitudinea ei. Da, tineretul nostru dintotdeauna s-a jertfit, înrolat fiind în armata ţării, pentru apărarea pământului patriei – care acum, din păcate, se vinde la metru pătrat sau la metru cub, când este vorba de păduri -, precum şi pentru apărarea valorilor morale şi spirituale ale neamului românesc.

Tinereţea este revoluţionară şi idealistă, prin temperament; numai că, spre deosebire de tinerii generaţiilor trecute, care s-au născut în bubuitul tunurilor şi a căror tinereţe a fost aruncată între zidurile puşcăriilor, ei neavând parte de copilărie, unii tineri ai generaţiei prezente poartă uneori în suflete doliul nenumăratelor încercări, dezamăgirile şi mirajul unor tronuri teosofice prăbuşite şi belşugul discreţionar de materiale stricătoare de suflet – stupefiante zilnice – pe care le preţuiesc şi le cultivă mult mai mult decât pe darurile primite de la Dumnezeu. În umbra acestora răsar automulţumirea, blazarea, dorinţa de bravadă, care de cele mai multe ori duc la irecuperabile tulburări de comportament. Şi aşa cum spune Iisus Hristos, fiecare pom se cunoaşte după roadele lui (Luca 6, 44). În acest sens, Isus, fiul lui Sirah, cheamă părinţii la priveghere, zicând: „Nu-l lăsa în voia lui la tinereţe şi nu trece cu vederea greşelile lui” (Ecclesiasticul 30, 11). Însă, dincolo de aceste aspecte, izolate, tinereţea este forţa de înnoire permanentă a neamurilor şi a istoriei, înnoire prin ideal şi înnoire prin jertfă. Un tânăr conştient de darul credinţei, libertăţii şi unităţii în Iisus Hristos înţelege mult mai bine menirea şi rostul său în Biserică; ştie că Dumnezeu ne-a dăruit iubirea şi prietenia Lui, că Şi-a pus sufletul pentru noi; că ne-a ales şi ne-a iubit pe noi (Ioan 15, 16), iar prin faptele noastre ne cere ca să ne arătăm calitatea noastră de prieteni ai Lui. Doar o astfel de tinereţe este plină de lumina veşniciei, care s-a turnat în vasul istoriei ca să fructifice istoria până la sfârşitul veacului. Şi, de felul cum va adera tineretul la idealurile spirituale ale veşniciei depinde viitorul acestui neam. Atâta timp cât omenirea se va îndepărta de Hristos, nu se va putea vorbi de o înnoire a istoriei. Să nu fie!

VIII

Viciile, patimile şi păcatele sunt cele care sting luminile tinereţii; toate acestea se prind mai repede de om decât virtuţile. Sfântul Apostol Pavel spune că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui (Facerea (8, 21); „din tinereţile mele păcatul se luptă cu mine”, spune David (Psalmi 128, 1). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scria romanilor: „Socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Iisus Hristos Domnul nostru” (Romani 6, 11). Orice păcat poartă în el germenii morţii. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi recomandă lui Timotei, Episcopul Efesului, spunându-i: „Fugi de poftele tinereţilor şi urmează dreptatea” (II Timotei 2, 22). În viaţă nu trebuie să beţi otravă amestecată cu miere; nici să închideţi spiritul existenţei voastre în cuşca plăcerilor, a patimilor şi a păcatelor; şi nici să-l purtaţi prin noroaiele vieţii, aşa cum fac astăzi unii derutaţi şi lipsiţi de minime repere, morale şi spirituale, sau care îşi iau de modele „faptele amoroase ale zeilor antici” (Platon). Din păcate, şi lumea în care trăim le oferă toate condiţiile ca să dea un sens greşit vieţii. Delincvenţa juvenilă, creşterea ratei prostituţiei, traficul de fiinţe umane, păcatele contra firii, abandonul şcolar, jocurile de noroc, nebunia drogurilor şi suicidul constituie o crudă realitate contemporană. Iadul lor fiind iadul întregii familii. Astăzi lumea noastră este bântuită de două duhuri: „puţina credinţă” (Matei 17, 20) şi superficialitatea morală – „căldicelul” despre care se vorbeşte în Apocalipsa 3, 16. Cortegiul mediatic anticreştin şi în special antiortodox, păcatele contra firii, care, vai!, se vor legiferate, alcoolismul, narcoticele şi drogurile, labilitatea psihică şi intelectuală, dezinformarea, pervertirea cuvintelor şi a gustului pentru bine, adevăr şi frumos, muzica demonică şi sectele vin să susţină vătămarea sufletească, nu numai a tinerei generaţii, ci să ne dilueze, de ar fi cu putinţă, implicit identitatea culturală şi spirituală, să discrediteze şi să relativizeze valoarea persoanei. „Copiii străzii”, „câinii comunitari”, „victimele colaterale” etc. sunt sintagme emblematice pentru pervertirea diabolică a sensului cuvântului. „Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 2, 19). Mai nou, vor să legalizeze păcatele strigătoare la cer, mai ales pe cele contra firii, şi, astfel, să lovească familia şi Biserica lui Hristos, pe care, după cuvântul Domnului, „nu o vor birui nici porţile iadului” (Matei 16, 18). Oamenii aceştia trebuie să ia seama la cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Cel care va strica templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Citiţi pe Sfântul Nicodim Aghioritul (†1809), autorul lucrării filocalice „Războiul nevăzut”, şi veţi afla despre toate strategiile, mai bine spus şiretlicurile, vrăjmaşului care asediază necontenit inima şi viaţa omului. Însă, orice întoarcere de pe drumul păcatului, orice venire în sine, este posibilă. Iar întoarcerea păcătosului care se căieşte de păcatele sale aduce „mai multă bucurie în cer, decât nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 17). Hristos Domnul este Singurul Care ne poate conferi sensul adevărat al vieţii şi dreptul la transcendenţă. Dumnezeu primeşte cu bucurie şi iartă, altoind în natura păcătoasă pe omul cel nou. Mărturie în acest sens stau fiul risipitor (Luca 15, 11-32), tâlharul de pe Cruce (Luca 23, 43), Zaheu vameşul (Luca 19, 1-5), femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) şi, de ce nu, Maria Egipteanca şi multe alte nume reţinute de paginile sinaxarelor. Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi ne-a asigurat că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37). Însă, înainte de a merge în vizită la Hristos, avem nevoie de o minimă pregătire. Lacrimile pocăinţei spală întinăciunile oricărui păcat!

IX

Spiritul tinereţii voastre trebuie să fie într-o luptă permanentă pentru libertatea cea întru Dumnezeu şi, totodată, favorabil familiei, societăţii şi Bisericii. Noi, cei care suntem botezaţi în numele Preasfintei Treimi „suntem Biserica Dumnezeului celui viu”. Or, în Biserica lui Hristos nimeni nu este singur. Hristos Însuşi ne-a asigurat de acest adevăr, spunând: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16). Continuitatea spiritualităţii, a tradiţiei şi a sufletului românesc, care se adapă din Ortodoxie, nu se poate afirma în afara Bisericii. De aceea, când ne confruntăm cu acuzele mediatice aduse împotriva Bisericii, din care facem parte, fiind integraţi prin Taina Sfântului Botez (I Corinteni 12, 27), este necesar să sporim rugăciunea, discernământul, dar şi dragostea filială, întru apărarea Maicii spirituale a neamului românesc. Sustragerea noastră, sub pretextul că acuzele vizează administraţia şi nicidecum credinţa, ignoră pericolul major asupra căruia am fost avertizaţi de însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Păstorul cel Bun, care a zis: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei 26, 31; Zaharia 13, 7). Ifosul unor „intelectuali” – probabil că unii dintre ei sunt şi botezaţi -, de a crede că este de bonton să critici Biserica – în special pe cea Ortodoxă – nu este doar consecinţa celor 45 de ani de ateism, ci mai curând o dovadă de evidentă rea credinţă şi chiar de incultură. Celor care se grăbesc să considere Biserica o instituţie retrogradă şi o cauză de înapoiere a poporului român, trebuie să le cităm din Istoria Bisericii Româneşti scrisă de geniul ştiinţei istorice, marele savant Nicolae Iorga: „Mitropoliţii, episcopii, egumenii şi aşa de adeseori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura; au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi cu nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi” (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, Bucureşti 1928, pp. 4-5). Quod erat demonstrandum! Dar, ce pretenţii să avem la astfel de „intelectuali” – formatori de opinii? Iartă-le, Doamne, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Fiecare perioadă cu nihiliştii ei, care nu văd bârna din ochiul lor, ci paiul din ochiul Bisericii! (Matei 7, 3; Luca 6, 41).

Iubiţi tineri, fermitatea principiilor voastre, ca o redută neînvinsă, trebuie să vă apere pe voi şi să apere Biserica şi Ţara de toată influenţa cea rea.

De nu ne vom păzi Ortodoxia – spunea părintele Iustin Pârvu – ne vom pierde şi neamul. Să nu fie! „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos v-a făcut liberi şi nu vă lăsaţi prinşi în jugul robiei” (cf. Galateni 5, 1) pentru că nu tot timpul raţiunea şi ştiinţa sunt vinovate de rătăcirile cuiva. Ştim bine că Biserica nu poate fiinţa în afara cetăţii; nu poate abandona duhul profetic care mustră pe conducătorul ticălos, apără pe săracul marginalizat, îndeamnă pe bogat la milostenie şi denunţă păcatul şi corupţia. Prestigiul şi autoritatea Bisericii deranjează cumplit în Războiul cel nevăzut. Este adevărat că foarte importantă este moştenirea cu care venim de acasă în societatea în care se găsesc germenii lumii de mâine. Voi, însă, trebuie să priviţi la Hristos şi să înţelegeţi că plăsmuirea personalităţii voastre este, ca şi naşterea voastră, o operă divino-umană. Sunteţi chemaţi să creşteţi în dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de părinţii voştri, de semeni, dar mai ales faţă de cei care sunt în necazuri, suferinţe şi lipsuri; faceţi bine, din multul sau puţinul vostru, semenilor voştri; ajutându-i să se elibereze de tot ce le întristează viaţa. Nulla dies sine linea!

X

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?” – L-a întrebat pe Hristos un tânăr nobil, bogat şi pe deasupra şi credincios (Marcu 10, 21). Două preocupări complementare, mai ales că bogăţiile erau privite ca un semn evident al binecuvântării lui Dumnezeu (Deuteronom 28, 1-8). Evanghelistul ne spune că „Hristos l-a privit cu drag” (Marcu 10, 21). Da, Dumnezeu priveşte cu drag pe toţi tinerii care au preocupări serioase, mai ales legate de viaţa de veci. Iisus l-a trimis pe tânărul preocupat de intrarea în viaţa veşnică la poruncile Legii, date prin Moise: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17). Atunci tânărul L-a întrebat: „Care?”. Întrebarea era motivată de faptul că rabinii şi cărturarii împărţeau Legea în porunci mari şi mici, dar nu precizau clar care erau poruncile mari şi care cele mici. Or, ca să dobândeşti viaţa de veci – spuneau ei – era suficient să împlineşti doar poruncile mari. Hristos i le enumeră: „Să nu ucizi; să nu săvârşeşti adulter; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 18-19). Nu-i aminteşte nici o poruncă privind datoriile faţă de Dumnezeu; îi aminteşte doar poruncile privind îndatoririle faţă de aproapele. Se referă doar la poruncile 6-9, alegând ca pe o concluzie porunca a cincea (Ieşire 20, 12-16; Deuteronom 5, 16-20). Iubirea de Dumnezeu era fără îndoială socotită cea dintâi poruncă; Hristos, însă, îi arată tânărului că porunca iubirii lui Dumnezeu este inclusă în porunca iubirii aproapelui (Levitic 19, 18). Tânărul le păzise pe toate din tinereţile lui (Matei 19, 20), şi cu toate acestea, el era într-o criză de identitate, neputându-se defini: „Ce să fac?”. Dorinţa lui de a şti ce-i mai lipseşte ca să poată dobândi viaţa de veci a fost apreciată de Hristos, Care i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit” (Matei 19, 21), „un singur lucru îţi mai lipseşte. Mergi, vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 21). Propunerea l-a întristat foarte tare pe tânăr şi l-a făcut să plece mâhnit (Marcu 10, 22), „căci avea multe avuţii” (Matei 19, 22). Şi nu numai că le avea, dar era şi robit de ele. În acest sens, Solomon spune: „Cel ce-şi pune nădejdea în bogăţia lui se veştejeşte” (Pilde 11, 28). Din atitudinea lui reiese că tânărul nu era dispus să moară celor pământeşti în schimbul celor cereşti; să iasă din lumea materiei pentru a intra în lumea Duhului. Avuţiile îl posedau cu patimă, şi s-a întristat la gândul că le va pierde. Văzându-l întristat, Mântuitorul a făcut o afirmaţie cu ecou peste veacuri: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18, 24). Greu, dar vor intra. Probabil că vor intra cu greu, sau nu vor intra bogaţii zgârciţi, contrar bogaţilor milostivi. Pentru că, atunci când bogăţia este folosită în scopuri nobile, filantropice, ea asigură negreşit un loc în veşnicie (Luca 16, 9). Hristos Însuşi a dorit să sublinieze că nu bogăţia în sine este „rădăcina tuturor relelor”, ci felul cum este folosită aceasta are importanţă asupra sufletului. Dacă bogaţii îşi vor alege drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu pe la uşa săracului, sigur se vor mântui.

Iubiţi tineri, a avea mereu mai mult este şi idolul civilizaţiei noastre materialiste şi consumiste, nu numai al tânărului bogat, adus în atenţia noastră de Sfântul Evanghelist Marcu. Nu bogăţia în sine, obţinută arareori şi prin mijloace cinstite, este un impediment la mântuire, ci atitudinea noastră asupra felului în care o gestionăm. Când corabia bogaţilor se scufundă, din păcate, ei nu au înţelepciunea corăbierilor, care îl duceau pe Pavel în lanţuri la Roma (Fapte 27, 18-19). Dacă ar arunca din încărcătura corăbiei lor în marea sărăcie a celor lipsiţi, s-ar izbăvi de nenumărate nelinişti şi chinuri (Matei 27, 5; Fapte 5, 1-5; IV Regi 5, 22-27). Remediul acestei boli, cu rezonanţă în veşnicie, ni-l propune vameşul Zaheu, care zice: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Milostenia n-a sărăcit pe nimeni. Dezideratul nostru, indiferent de vârstă, trebuie să fie unul comun: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 32-33).

XI

Urmarea lui Hristos la care suntem chemaţi, iubiţi tineri, devine mai uşoară când des-coperim în jurul nostru modele de vieţuire ce reflectă frumuseţea vieţii creştine într-o lume care prezintă mereu alte „valori”, adeseori contrare celor din Evanghelie. Este mare tre-buinţă astăzi de sfinţenie şi de lumină: „Eu sunt Lumina lumii – spune Hristos – cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Având „lumina lui Hristos care luminează tuturor”, nu veţi umbla în întuneric şi veţi putea depăşi toate obstacolele, nesiguranţele şi insuccesele vieţii, durerea, neliniştile şi, chiar, frica de moarte.

Sfântul Isaac Sirul (†700), în rugăciunea de încheiere a Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, ne propune să urmăm „chipul icoanei lui Hristos” – supremul nostru reper moral şi spiritual: „Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale, fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în noi chipul icoanei Tale, Mântuitorule”. Acest Chip L-au urmat cu preţul vieţii Sfinţii Apostoli: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68), dar şi toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi. De la sfinţii lui Dumnezeu învăţăm comportamentul exemplar, capacitatea de iubire jertfelnică a omului aflat în suferinţă, puterea de a discerne binele de rău şi de a lucra ceea ce este de folos pentru viaţa şi mântuirea noastră şi a semenilor. „Fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos”, le spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor (I Corinteni 4, 16).

Tânărul se împlineşte prin împreună-lucrare cu Dumnezeu, Care prin Iisus Hristos „ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească dragostea” (II Petru 1, 4-7). În această lucrare de restaurare în Hristos, Maica Domnului nu este numai modelul la care să ne raportăm, ci este şi mijlocitoarea şi grabnic ajutătoarea noastră către Dumnezeu.

XII

1. Aşadar, iubiţi tineri, în demersurile voastre de cucerire a viitorului de Aici şi de Dincolo, însoţiţi-vă cu Preamilostivul Dumnezeu şi cu sfinţii Lui pentru că numai dintr-o astfel de comuniune veţi putea dobândi bucuria încrederii în voi şi vă veţi putea înnobila zilele vieţii.

2. Nu râvniţi la roşcovele înstrăinării de Dumnezeu, ca fiul risipitor (Luca 15, 13 şi 16), ci, dimpotrivă, sporiţi-vă dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de părinţii voştri, faţă de se-meni, dar mai ales faţă de cei care sunt în necazuri, suferinţe şi lipsuri, ajutându-i să se elibereze de tot ce le întristează viaţa. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12, 15).

3. Fiţi statornici în împlinirea făgăduinţelor şi îmbrăcaţi-vă în mantia desăvârşitei trăiri în Hristos şi în Biserica Sa, ca astfel să puteţi birui toate luptele văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, care vă stau înainte.

4. Supuneţi-vă în integritatea voastră – trup şi suflet – unei asceze pe măsura şi vrerea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-Şi amintească de voi, aşa cum Şi-a amintit de Israel (Iezechiel 16, 60), de legământul Lui încheiat cu voi, prin Taina Sfântului Botez, din zilele prunciei voastre, şi, totodată, să-L rugaţi ca să vă vindece de infirmităţile sufleteşti şi trupeşti; „pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).

5. Nu vă construiţi viitorul pe terenuri mlăştinoase, ca nu cumva edificiul vostru să se dărâme atunci când vă este lumea mai dragă şi nici să nu cereţi, tineri fiind, întocmai fiului risipitor, partea ce vi se cuvine de avere (Luca 15, 12), pentru ca nu cumva, risipind-o, să vă îndureraţi părinţii şi dascălii, care vă veghează devenirea şi „să fiţi ruşinaţi pentru că aţi purtat ocara tinereţii voastre” (Ieremia 31, 19).

6. Construiţi-vă o tinereţe după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; înfăşuraţi-vă viaţa într-un giulgiu de in curat, întocmai Evanghelistului Marcu, care, „tânăr fiind, mergea după Hristos” (cf. Marcu 14, 51), dar şi a celorlalţi apostoli şi ucenici, mucenici, mărturisitori şi cuvioşi, care au lăsat toate (cf. Matei 19, 27-29), într-o formă sau alta, şi au urmat lui Hristos.

7. Sporiţi-vă tinereţea prin lucrarea sfântă a Bisericii şi nu vă risipiţi averea, lăsându-vă vrăjiţi de mirajul unor lumi virtuale, ca odinioară fiii lui Israel şi ai lui Iuda, care au făcut numai rău înaintea lui Dumnezeu din tinereţile lor şi L-au mâniat cu faptele mâinilor lor (Ieremia 32, 30). Faceţi-vă pildă semenilor voştri cu cuvântul – „vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare – lipsită de trivialităţi – ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4, 6; Matei 5, 13) – cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia, pentru ca nimeni să nu vă dispreţuiască tinereţile voastre (I Timotei 4, 12).

8. Într-o societate cu moravuri puţin măsurate, este de datoria voastră să vă alegeţi prieteni de caracter şi serioşi, blânzi şi nobili, evlavioşi şi înţelepţi, după cuvântul care zice: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Pentru că sunt mulţi, nu puţini, care pozează în sfinţi, iar înăuntru sunt fiare. „Nu vă lăsaţi înşelaţi – spune Sfântul Apostol Pavel, citând din Menandru (sec. al IV-lea î.Hr.), opera Thais sau, mai curând, din folclorul vremii – tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Şi Solomon atrăgea atenţia asupra prieteniilor îndoielnice, care, uneori, te trag în jos, nicidecum în sus: „Cel ce se însoţeşte cu cei înţelepţi ajunge înţelept, iar cel ce se întovărăşeşte cu cei nebuni devine fără minte” (Pilde 13, 20).

9. Înmulţiţi-vă talanţii încredinţaţi vouă de Dumnezeu cu responsabilitate şi caracter, cu onestitate şi devotament; semănaţi în jurul vostru convingeri demne de luat în seamă şi daţi dovadă, întotdeauna, de seriozitate, perseverenţă şi, mai ales, de o înaltă responsa-bilitate în tot ceea ce vă este îngăduit să faceţi.

10. Convertiţi-l pe Saul din voi în Pavel – pentru că ar fi la limita dizgraţiei să pari drept fără să fii – şi, astfel, propovăduiţi-L neamurilor pe Hristos şi valorile Evangheliei Sale. Faceţi din viaţa voastră o doxologie adusă lui Dumnezeu! Ridicaţi-vă sus cu mintea şi cu inima şi revărsaţi-vă înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni şi mulţumiri.

11. Luptaţi cu toate armele bunei-cuviinţe, ale înţelepciunii şi ale credincioşiei voastre, determinându-i pe fiii acestei Ţări, cu drept de vot, indiferent de culoarea lor religioasă, ca la Referendumul din 6-7 octombrie să iasă la vot întru apărarea acestui Odor de nepreţuit, care este Cununia dintre un bărbat şi o femeie. Numai un bărbat şi o femeie pot lărgi pe pământ hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu, prin naşterea de prunci.

12. Misiunea voastră, iubiţi tineri, indiferent de structurile eclesiale din care faceţi parte (ASCOR, ATOR, LTOR ş.a.), este de a face din lumea noastră o lume contemporană cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii Lui. Şi, chiar dacă trăim într-o epocă de mare progres tehnologic, aceasta nu ne dă dreptul să admitem degra-darea spirituală şi morală a societăţii, ci, dimpotrivă, să ne unim în cuget şi simţire pentru ca, împreună, să spunem Da Familiei, aşa cum a fost creată de Dumnezeu, şi, astfel, să putem învia această lume ce se clatină din toate încheieturile. Putem reuşi cerând ajutorul, prin sporite rugăciuni, Preasfintei Treimi, Maicii Domnului, precum şi Tuturor Sfinţilor din toate timpurile şi locurile.

Se spune că lumea se va sfârşi prin foc (II Petru 3, 7)! La câtă muniţie nucleară se găseşte astăzi pe Mapamond, nici măcar nu este imposibil să murim incineraţi. Însă, întrebarea care se pune este: Să fim noi, oare, generaţia care să aprindă acest foc prin legalizarea păcatelor strigătoare la cer? Mi Ghenito – Să nu fie (Romani 6, 15) – Doamne fereşte!

Ziarul Lumina

MĂRTURISITORII