„Sunt tineri care habar nu au ce s-a întâmplat. Am rezistat cât am putut, cum am putut, fără să ne batem cu pumnul în piept. Asta le spun eu la tineri: Nu vă mai bateţi cu pumnul în piept până nu încasaţi două la fund de la Securitate! După aceea să vorbiţi. Să dea Dumnezeu să nu mai fie nevoie!” – Nicolae Purcărea
Nicolae Purcărea s-a născut la 13 decembrie 1923, la Braşov. A fost arestat în perioada 1941-1944, 1945, iar în 1950 a fost condamnat la 7 ani de închisoare. A trecut prin Piteşti, Gherla, lagărele de muncă din Deltă, iar în 1956 a fost trimis în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Lăţeşti; în 1958 este reîncarcerat la Culmea, din 1960, la Aiud. Eliberat în 1964, s-a întors în Braşov şi s-a aplecat cu mult talent asupra sculpturii în lemn de tradiţie românească. S-a dăruit rugăciunii neîncetate, sub povăţuirea Mărturisitorului Traian Trifan. S-a săvârşit în dimineaţa zilei de 25 septembrie 2015, după mai mulţi ani de suferinţă.
*
– Terminasem clasa a VII-a [de liceu, clasa a 11-a astăzi], eram la începutul clasei a VIII-a când m-au arestat. Am venit acasă, am învăţat câte ceva şi m-am prezentat la şcoală. Dar tocmai atunci s-a întâmplat ceva, cu 23 august ’44, cu schimbarea. M-am îngrozit puţin, pentru că eu ştiam ce înseamnă comunismul.
Încă nu se ştia ce urmează. Pentru că lumea era destul de nepăsătoare, mai ales oamenii de aici, care se ocupau cu tot felul de treburi, de meserii, pentru viaţă, ca să câştige un ban, nu îşi dădeau seama de ce sunt în stare ruşii.
Făceam parte din Mişcarea Legionară, din Frăţia de cruce, şi ştiam de atrocităţile pe care le-au săvârşit în Spania comuniştii, de regimul din Rusia şi de atrocităţile de acolo, şi te îngrozeai când te gândeai că ei erau atei şi luptau împotriva Bisericii. Erau internaţionalişti. Şi pentru că pentru ei nu exista graniţă, toţi erau una.
Nu exista liceul în care să nu fie Frăţia de cruce. Educația era deosebită: încercările, sacrificiul, renunţările la unele plăceri ale vieţii… Aderau mulţi copii. Eram în închisoare în jur de 5.000 de tineri, că toţi erau tineri. După aceea a venit perioada anticomunistă şi a fost mult mai aspră. Pentru că a fi legionar era o agravantă pentru ei. Te întrebau anchetatorii „Dar pe cutare l-ai cunoscut? Da… Deci şi el era legionar.”
Am ignorat latura asta, mi-am dat examenele, am dat bacalaureatul după aceea, tot la începutul lui Septembrie. Apoi am fost arestat, am fost ţinut la Securitate – adică la Siguranţa statului –, am stat într-o curte, la chestură, şi acolo într-un depozit, am stat cum am putut. Într-o zi – mai venea mama la mine, îmi mai aducea mâncare – şi mi-a spus că mâine se dau examenele de admitere la facultate. Şi am rugat-o să vină a doua zi să mă aştepte, la 8 fără cinci, în faţa localei Academiei Comerciale, a ASE-ului de astăzi, şi acolo m-am dus, am dat examen, şi m-am întors înapoi. Când am plecat, am anunţat pe nişte amici că plec, şi a trebuit să mă întorc ca să ies la numărătoare, pentru că altfel s-ar fi repercutat asupra colegilor mei. Şi m-am întors ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Aveam visuri mari, voiam să plec în Franţa, să urmez psihanaliza, ca să îmi fac un laborator de psihologie – ca să testez aptitudinile, atenţia, cum e obiceiul în alte ţări, pentru că înainte de a angaja un om, trebuie să ştii ce poate. Şi după aceea să vin să aplic în ţară.
– Ce însemnau pentru dvs patria, neamul?
– Era supremul argument pentru care să lupţi: patria, pentru că constituia o entitate. Spune în Biblie că în fața lui Dumnezeu vor fi judecate neamurile, după aia indivizii. Şi noi trăiam cu concepţia asta. A trebuit să treacă ani de zile după aceea ca să aprofundăm sentimentul, să conştientizăm ceea ce este Dumnezeu, ce este patria. Şi timpul a trecut cu gândul acesta, că o să ni se întâmple ceva, noi ştiam că nu vom fi lăsaţi în pace.
Pentru că au venit ruşii cu tancurile, au vrut să implanteze pe sufletul românului concepţia aceasta nouă. Sigur că poporul a rezistat. Mai mult: a luat atitudine, pentru că după 23 August s-au format grupuri în munţi. Luptători care au renunţat la viaţa lor şi s-au văzut implicaţi în această luptă anticomunistă. Dar comuniştii au reprezentat forţa armată, noi, cu mâinile goale sau cu un pistol… E şi un lucru foarte interesant: noi nu am făcut o zi în viaţa noastră politică; pentru noi era o şcoală a credinţei creştineşti, căutam să ne desăvârşim ca oameni. Asta făceam în Frăţia de cruce.
Manifestam o teamă, dar am ignorat-o. Eram tineri, îndrăzneţi, şi am ignorat-o. Ceea era în sufletul în nostru, ceea ce urma să se întâmple, am ignorat. Şi noi ne-am văzut de activitatea noastră educativă.
Mi-au dat drumul şi în ianuarie ‘45 ne-au arestat din nou. De data asta, ne-au dus la Caracal. Noi, majoritatea, am simţit [că urmează ceva grav] pentru că nu primeam pachet de acasă, mâncam de la cazan. Era destul de aspră viaţa în lagăr, pentru că dormeam afară noaptea. Baraca era plină de ploşniţe şi păduchi, şi voiam să evităm asta. Dormeam înăuntru doar când începea ploaia. Am venit acasă în septembrie, şi m-am dus şi mi-am continuat facultatea.
În ‘48, însă, au venit şi m-au căutat. Eu am reuşit să scap, m-am ascuns după uşă. Au bătut la poartă doi indivizi şi era fratele meu acasă şi i-am zis: „Du-te, vezi cine e!” Şi au spus: „Îl căutăm pe dl Purcărea.” El le-a spus: „E la şcoală, la Academie.” Şi ei s-au dus să mă caute la Academie. Ei m-au căutat înainte, să mă oblige, prin metodele lor, să dau tot: schema de organizare a organizației braşovene, pentru ca după aceea să înceapă arestările. Ei, nu a fost aşa, pentru că eu am înţeles, am avut intuiţie că ceva se va petrece.
Şi, într-adevăr, după aceea, în 15 mai, au început arestările.
Într-o noapte m-am pomenit cu cinci indivizi care au venit să mă caute, de la partid, de la închisoare, de la chestură. Era şi un polițai cu ei. Şi am reuşit să mă ascund în fân (tatăl meu avea cai, avea fân), şi a trebuit să iau nişte măsuri (când eram copii, ne jucam de-a hoţii şi jandarmii, şi în fân făceam tunele, unde ne ascundeam). Şi bineînţeles că am revenit cu joaca aceasta… Şi într-o noapte au venit cinci indivizi. „Unde e? Unde e?” M-au căutat, nu m-au găsit. Şi au urcat în podul de fân şi cu furca au înţepat pe ici, pe colo. Dar mie îmi era frică nu că mă găseşte, ci să nu strănut, că praful care se făcea în fân te obliga să strănuţi. În fine, am reuşit şi am rezistat, şi tata care s-a urcat cu ei, le-a spus: „Nu e aici!”, dar el ştia că eram acolo… Am reuşit am scăpat şi de momentul acesta.
Un an de zile am stat ascuns, în pod, pe unde puteam, am dormit şi în cimitir. Era greu. Veneam eu şi luam câte ceva [de la părinți] şi plecam iar. Eram singur. A fost o viaţă grea. Viaţa de refugiat era grea, pentru că nu ştiai în cine să ai încredere, și te fereai de toată umbra, de tot omul.
Câteodată ieşeam noaptea, aveam îndrăzneală. Ieşeam noaptea, să îmi reiau legăturile. Şi într-o noapte tot aşa, era toamnă deja, seară de fapt, că seara se făcea curând, am ieşit, m-am dus unde trebuia. Când m-am întors am văzut pe cineva că aştepta mai departe. Am aşteptat. Era un profesor de al meu, Benchea, care locuia pe unde mergeam eu. Şi el aştepta pe cineva… dar, mă rog, teama, prudenţa de a nu te întâlni cu cineva cunoscut, cu toate că el nu spunea nimic…
Pe unde am putut, am stat ascuns, şi apoi m-am dus în munţi. Am rezistat cum am putut, pe unde am putut. Şi după aceea a venit cineva la mine: „Nu vrei să vii în munţi?” Cineva care ştia că duc o viaţă grea… La munte, când am plecat, a fost bucuria noastră. La munte am stat ce am stat şi am avut un moment de trădare. Trădarea era cumplită.
Am stat ascuns în ’49 câteva luni, dar totuşi cu teamă. Atunci aveam la noi o puşcă, căpătată de la cineva. Că, vreau să menţionez, noi nu am făcut în viaţa noastră politică, nu am purtat armă, nu ştiam cum să manevrăm o armă. Norocul a fost că ştiau alţii, care au fost pe front şi mai cunoşteau. Iar în munţi, altă greutate: am scăpat de una şi unde eram izolaţi, că eram mulţi, era un alt sentiment. Dar în munţi erau tot felul de concepţii: erau ţărani, erau intelectuali, erau ţărănişti, liberali. Cu un cuvânt, erau toţi anticomunişti, asta conta. Şi educaţia care se făcea era anticomunistă. Nu se făcea educație legionară sau ţărănistă, ci anticomunistă.
Ceea ce era important era faptul că trebuia să învăţăm să ne păzim de unul şi de altul. Asta era mai greu. Eram în grupuri. În grupul nostru erau 20 de persoane. Dormeam într-un adăpost improvizat. Eram într-o vale şi pe partea cealaltă era puţin ridicat, şi în malul acela am săpat un bordei, care de deasupra nu se vedea. Focul nu îl făceam decât noaptea. Cine se uita vedea fum, dar nu se gândeau ei că suntem tocmai acolo.
Mâncam ce primeam. Nu conta mâncarea, nu ştiu de ce, dar nu conta. Erau oameni de-ai locului, care se ocupau de adus ale gurii – un sac de mălai, un sac de cartofi -, de ici, de colo, se făcea o ciorbă lungă şi trebuia să mâncăm toţi. Asta era mâncarea noastră. Dar ne bucuram de o oarecare libertate: libertatea de a vorbi, de a comunica între noi (pentru că toţi ne ştiam la fel de luptători, toţi sufeream de acelaşi regim, pentru că atunci erau cotele mari care se puneau, şi ţăranii lăsau tot ce aveau şi plecau, lăsau casele, tot, şi fugeau în munte).
Dar datorită unei trădări a trebuit să plecăm de acolo. Asta era: trădarea schimba atmosfera, ne schimba în tot ce aveam. Trebuia neapărat să plecăm în altă parte şi plecarea aceasta era greoaie. Noaptea dormeam şi după aceea, cum puteam, tot noaptea plecam, cum puteam, cu tot calabalâcul. Aveam raniţa cu elemente personale, trebuia să cărăm tot ce era în comun (de exemplu, pari pentru un eventual adăpost, pentru foc).
Noi aşteptam (realitatea asta a fost) că vor fuziona toate grupurile şi se va da o lovitură puternică. Asta a fost. Şi speram să vină americanii. Conflictul între Răsărit şi Apus era evident, ziceam noi, dar nu a fost, pentru că americanii cu englezii au jucat pe două fronturi. Erau consilieri sovietici pe lângă Roosevelt.
Ai noştri făceau instrucţie cu agenţi americani şi după aceea alţii dădeau informaţii. Ultimii au fost în ’53: a venit un grup de paraşutişti care s-au lansat între Copşa Mică şi Braşov într-o pădure. Acolo era grupul lui Samoilă, Tănase, mai mulţi au fost. I-au lăsat. Au ştiut rușii ora exactă unde i-au lăsat: ora exactă, tot au ştiut, şi le-au comunicat românilor. Românii i-au lăsat trei ani de zile să se desfăşoare, deşi ştiau de existenţa lor, i-au lăsat să se organizeze, cu cine, cum, oamenii cu care iau legătura, şi după aceea i-au prins pe toţi. Sunt câteva scrieri în legătură cu procesul paraşutiştilor şi este destul de greu să îţi dai seama cum au putut fi prinşi.
Apoi am auzit că au fost prinşi datorită faptului că spionajul american şi cel rus erau mână în mână. Asta zic: americanii şi englezii ne-au trădat şi apoi ne-au vândut pe 50 de ani, că tocmai 50 de ani s-au împlinit când s-a destrămat Uniunea Sovietică [1991].
Până la urmă am fost prinşi, băgaţi la puşcărie. Tot ferindu-ne, au dat peste noi. Eram în Munţii Argeşului, spre Topolov în sus (până în Făgăraş nu mai era mult). Erau oameni care cunoşteau potecile, drumurile, şi în felul acesta am reuşit să depăşim. Dar până la urmă au venit cu brigadă de soldaţi şi vrând, nevrând… Şi bineînţeles că după ce ne-au prins, ne-au băgat la închisoare, ne-au condamnat, a fost proces mare.
– Cine v-a trădat?
– Ciobanca, Sabin Ciobanca… L-am prins şi în închisoare în ‘42, era un tip voluntar, mai deosebit decât noi… Era la şcoala miliatră de la Timişoara, cu alţi băieţi…
Procesul a fost la sfârşitul lui noiembrie ’49, la Craiova, pentru că Piteştiul ţinea de Craiova. Eu am avut noroc: am fost condamnat la 7 ani, aproape cea mai uşoară condamnare. Pentru că, fiind din altă parte, nu ştiam. De exemplu, problema gravă era: cine ne-a alimentat pe noi?
Unul dintre noi, pe patul de moarte (că a fost cel ciuruit de gloanţe), a spus: „Pe noi ne-a alimentat toată lumea”. Şi aşa a fost, că nu se ţinea cont: eram luptători ai speranţei, devenisem, toată lumea avea încredere în noi, că vom da o lovitură, că vom ataca…
Intenţiile noastre erau mai paşnice. Arsenescu, care a fost mai belicos, care a fost ofiţer şi care considera că e pe frontul de luptă, era mai deschis, avea visuri mai mari, şi Apostol s-a despărţit de el. Apostol era învăţător, profesor. Duminică îi ridicăm o troiţă la Şuici. El a fost mai prudent, şi a făcut foarte bine. El a fost luat din închisoare de la Craiova şi dus la Piteşti, şi de la Piteşti l-au ridicat, l-au dus la Şuici, că duminica la Şuici era târg şi l-au dus acolo şi l-au împuşcat. Înainte l-au bătut, şi l-au dat rudelor şi l-au îngropat. A murit acolo la Şuici.
După proces, am fost dus la Piteşti, că eram student, fără să îmi dau seama că puteam să evit, să spun că sunt contabil sau altceva. Şi la Piteşti ne-au pregătit cât ne-au pregătit şi după aia ne-au băgat în reeducare.
Stalin nu se temea decât de legionari
Reeducarea de la Pitești a fost îngrozitoare, nici nu reuşesc să îmi mai amintesc, pentru că accentul s-a pus pe toate relele. Dacă nu ar fi existat Mișcarea Legionară, nu ar fi existat nici Piteştiul. S-a pus problema aşa, fiindcă Stalin nu se temea decât de legionari, nu pentru numărul mare, ci pentru puterea de regenerare. Asta l-a înspăimântat. Unii generali au zis: „Îi trimitem în Siberia şi scăpăm de ei!” Alţi generali au spus: „Nu, îi vom folosi în aşa fel încât să ne fie nouă de folos, dar să creadă că ei au făcut tot”. Piteştiul era pregătit, dar trebuiau să aştepte momentul şi omul ca să declanşeze acţiunea. Şi l-au găsit pe Ţurcanu, care a făcut totul.
Țurcanu era Satana întruchipat. Că atunci când se dă la tine un câine să te muşte, te înspăimânţi. Aşa era şi Ţurcanu. Când intra în camera noastră, aveam sentimentul că intră Satana. Avea şi o putere asupra ta, pentru că luase rolul de mare şef, avea puteri de viaţă şi de moarte asupra ta, şi-a omorât prietenul cel mai bun (pe Bogdanovici), a omorât şi pe alţii, pentru că el avea spatele acoperit, pe inspectorul de la Interne din minister, pe inspectorul Nemeş, pe Sepeanu.. Datorită lor, făcea ce voia în închisoare.
După câteva luni, ne-au băgat în camere de circa 40 de inşi. O parte erau reeducaţi, care notau tot şi spuneau tot, alţii – nereeducaţi. Şi a trebuit să ne împrietenim (asta a fost prima fază) şi să ne destăinuim unul faţă de altul. A fost foarte bine gândită toată povestea. Şi după aceea a trecut la a doua fază – demascarea exterioară – să spui tot: pe cine ai lăsat afară, pe cine mai cunoşti, toate să le expui după ce te bătea. Şi bătaia era îngrozitoare.
Era îngrozitor: trebuia să spui şi ce nu ştii, pentru că, în timp ce ai stat în pregătire, te-ai destănuit unuia, altuia. Şi dacă nu spuneai tu, trebuia să spună altul, şi altuia îi era frică că ai spus tu, şi spunea şi el. Cine ştie ce poveste spuneam eu? „Despre cutare, ce ştii?”
Dar eu când am fost chemat prima dată la anchetă (în cameră se formase un comitet de patru inşi care conduceau camera şi şeful lor te chema la raport) eu nici nu am apucat să mărturisesc ceva şi zice: „Uite, banditul, că nu vrea să spună!” Şi m-au luat la bătaie! Te întindea pe un prici, alţii se puneau pe tine să te imobilizeze, şi şeful te bătea cu coada măturii sau cu o bâtă, te bătea la tălpi. Era îngrozitor. Bătaia la tălpi este îngrozitoare, pentru că te doare aici – te doare în moalele capului.
În două părţi ale camerei, pe lung, de o parte și pe alta erau priciuri, paturile de lemn pe care dormeai, şi în fundul camerei erau două vase, un hârdău pentru necesităţi şi altul pentru apă. Şi vărsase apă pe jos şi te punea să alergi. După bătaie, parcă călcai pe sticlă, era îngrozitor. Şi aveai în spate un planton care te tot îndemna să alergi. A fost îngrozitor. Şi după aceea ziua te punea să stai într-un picior, și să faci șmotru (pe jos era mozaic, trebuia să freci), să faci genuflexiuni, fel de fel mişcări care te umileau. A te mişca era bine, dar îţi punea în spate, după ce erai transpirat, un palton, şi pe altul, şi te încărca peste tine, și toţi, hai peste el, şi te sufoca.
Până la urmă vorbeau despre ateism. Unii începuseră să cedeze, să fie convinşi de Ţurcanu. Ultima întrebare era: „Care mai crede în Dumnezeu?” Şi dacă ridicai mâna – „Eu mai cred”, gata: „Banditule, cu tine mai am de lucru!”
Asta era vorba lui Ţurcanu: „Mai am de lucru cu tine”. Dumnezeu nu i-a ajutat. Pentru că îşi dădea seama că încrederea în Dumnezeu era o legătură invizibilă care te determina să nu faci aia, aia… Că, altfel, cei care nu mai credeau, erau liberi şi făceau tot felul [de răutăţi]: băteau, înjurau, schingiuiau de mama focului.
– Cum aţi rezistat?
– Ne rugam, pe de o parte. Ce să mai înveţi poezii… Că te ținea în poziţie – de exemplu, pe marginea patului, să stai în poziţia aceasta şi să nu priveşti decât drept înainte, să nu te mişti în dreapta sau stânga. Înţepeneai.
În alte cărţi spune că din situaţia asta nu scăpai decât doar cedând sau te omorai. Dar nu puteai să te omori, că nu aveau cu ce. Cei care şi-au ascuţit o lingură de exemplu sau au avut cuţit şi şi-au tăiat venele, de exemplu, ca să moară, i-a prins Ţurcanu şi i-a bătut de mama focului.
Dar mai era a treia cale: te băteau până înnebuneai. De exemplu, eu o bucată de timp nu am mai ştiut de mine. După ce m-au băgat în hârdău am simţit că s-a rupt o coardă. Mult timp nu am mai ştiut de mine.
După ce considerau că nu mai ai nimic de spus, te băgau la demascarea interioară. Trebuia să spui ce ştii de unul, de altul, de toţi din cameră. Şi spuneai ce ştiai. Bătaie îngrozitoare, animalică, ferească Sfântul pe cel care are parte de aşa ceva! Erai chinuit întâi sufleteşte şi după aceea veneau celelalte… Inventai ce să le spui, unii fabulau tot felul de lucruri şi până la urmă se încurcau, erau prinşi şi bătuţi îngrozitor.
„Nu-i aşa că ai ţinut şedințe legionare?” Nu ţineai… Dar erau unii ademeniţi, se retrăgeau în fundul camerei şi mai vorbeau… Erau unii mistici, se retrăgeau în fundul camerei. Era un mistic de la Iaşi care era parte călugăr, parte laic, dar trăia cu credinţa mai mult decât noi.
Rugăciuni se făceau comune, dar înainte de reeducare, pentru că la reeducare nu te puteai mişca din poziţie – „Treci în poziţie!” – şi nu puteai nici să mişti un pic capul, pentru că aveai planton şi imediat te lovea cu bâta în cap.
Ţurcanu se plimba. Avea o şubă mare, îl făcea mai voinic. Se plimba cu cheile în mână, îl schimba pe unu, pe altul. Îl socoteam Satana întruchipat. Avea o faţă rotundă, o frunte destul de lată (unii zic îngustă, noi o vedeam lată)… Era întruchiparea diavolului. Era voinic, faţă de noi… Era mâncare proastă, slabă, ne bucuram că era caldă: era o zeamă, noroc cu turtoiul, cărămida care ne hrănea (nu era cât caietul dvs de lat, dar ne hrănea), şi sugeam la coaja care era neagră, aşa, un deget, şi sugeam la ea.
Disperarea era acolo în permanenţă. În reeducare era în permanenţă. Ne dădeam seama că nu mai e scăpare. Nu mai aveam speranţă. Şi crucea ne-o făceam cu limba în gură. Că dacă te prindea, aoleu, ce bătaie mâncai!…
Cum am rezistat? Nici eu nu ştiu. Prin a face pe prostul. În închisoare, unul care se arată prea deştept, dă buzna. Unul mai timid, mai retras, e socotit mai ignorant, şi eram mai mult lăsat în pace. Am luat tactica asta. „Nu ştiu, nu ştiu…” Cu „nu ştiu” în braţe am parcurs toată închisoarea. Dar tot m-au prins. Pentru că eu, după ce am scăpat de la Piteşti, am spus tuturor: „Feriţi-vă de studenţi, ei sunt obligaţi să raporteze tot!” Şi Ţurcanu a spus: „Uite că Nae Purcărea a trecut de tabăra ailaltă. Deci nu a fost reeducat.”
Noi am fost duşi la Canal o parte, iar o parte au fost duşi la Gherla, în anii 50, şi acolo iar era o atmosferă foarte apăsătoare. Nu ştiai cum să te păzeşti, cui să spui, ce să spui.
Şi tocmai atunci aveai de la interne un inspector Czeller: „Care are sub 10 ani să plece la Canal!” Care e sănătos… dar ce sănătos? Că noi eram nişte schelete! Ne-au cântărit după Piteşti şi când am ajuns la Canal, s-a uitat comandantul al noi – „Ce-i cu aştia?” Eram nişte stafii. „Bagă-i o lună de zile la grădină.” O lună de zile am lucrat la grădina de zarzavat şi ne-am vitaminizat şi dimineața, fără să ne vadă gardianul, ştergeam un pic ardeiul, ceapă, usturoi, şi altele, ce puteam, şi înfulecam. Înfulecam aşa, cu disperare. După o lună de zile, deja ne-am schimbat, în afară de vitamine, era soare… am socotit că a fost nemaipomenit.
Şi când am ajuns eu la Gherla, a şi venit frizerul, care era informator, să mă întrebe ce zice unul, altul. Eu i-am spus că sunt oameni necăjiţi. „Dar ai un student, doctor…” Dar eu l-am prevestit pe ăla. „Fii atent, nu vorbi nimic!” Şi când m-a întrebat, i-am spus: „Domnule, nu ştie nimic.” După aceea, doctorul a rămas unul dintre puţinii mei prieteni care veneau şi îmi băga o bucată de pâine, o bucată de zahăr în buzunar, după ce am ieșit de la Gherla, din izolare [n.red. unde a stat 7 luni pentru că a vorbit despre Pitești]. Pentru că, după ce am ieşit de la izolare, la Gherla, toţi se fereau de mine, toţi reeducaţii, bineînţeles. Se fereau de mine, ştiau că nu divulg, că nu sunt reeducat. Normal erai informator; anormal era cel care nu dădea informaţii. Aşa am reuşit să trec.
Noi eram la etajul 1 şi sub noi erau celule unde erau izolaţi TBC-iştii care mureau. Bacilul era peste tot. Ori noi, în situaţia aceea, de flămânzi, ne-au aruncat într-o celulă fără nimic, goală, dormeam pe jos. Era în 21 Septembrie, era bine când am intrat, dar a trecut timpul: Noiembrie, Decembrie… Peste 3 luni deja eram TBC-ist, am simţit că mi-e frig, că transpir, că nu mai am poftă de mâncare, simţeam că îmi slăbesc puterile – trebuia toată ziua să te plimbi ca să nu îngheţi. Era un geam de sticlă cu despărţituri multe, un geam de fier, un ochi spart, şi intra frigul. Când a început frigul… nu aveam cu ce să îl acopăr… Eram determinat să mă plimb: celula era mică eram pătrată, cam atîta… Nu am primit nimic [nici un medicament].
Când am ieşit m-am dus la doctor: „Uite, dau sînge!” „Ce să îţi dau? Nu am ce!”
Când am reuşit să ies, noroc că a murit Stalin, şi ne-a graţiat pe noi Goiciu, vestitul Goiciu de la Gherla [n.red. Petre Goiciu, comandantul închisorii]. Într-o dimineaţă, zice gardianul: „Faceţi-vă bagajele!” Dar ce bagaje aveam noi? O trăistuţă cu nimica toată. Nişte zdrenţe. Şi am coborât jos.
Când am ieşit, Goiciu a zis: „Care puteţi, mergeţi la muncă.” Şi m-am dus. Era Juberian care dirija totul – sistemul era acesta – noi făceam tot şi administrația veghea ca să facem bine. Noi ne organizam, aveam şefii noştri, reeducaţi, bineînţeles, care vegheau să meargă totul bine. Juberian a rezistat cât a rezistat şi apoi a căzut. Zice: „Nae, vezi ce ai păţit dacă nu ţi-ai văzut de treabă?” „Nu, dumneavoastră aţi vrut să ne omorâţi.” „Hai lasă-mă!” Pe atunci m-am revoltat puţin faţă de el.
„Unde vrei să te dau?” „Undeva unde nu e praf, că sunt TBC-ist.” „La tinichigerie e bine?” „Da.” Şi m-a dat la tinichigerie… Am învăţat să bat tabla – se făceau nişte stropitori, am învăţat. Cum făceam norma, nu ştiu…
Înainte de a termina termenul de pedeapsă de închisoare am fost dus cu duba (nu ştiam unde), m-au lăsat la Codlea. Era depozitul Securității. Acolo e obiceiul, când intri de la o închisoare în alta, să te percheziţioneze, să te dezbrace, să te percheziţioneze, dacă nu ai ceva. Şi m-au ţinut la carantină. Înainte, asista un ofițer, eu nu știam cine e. Și eu aveam, așa, o îndrăzneală – îndrăzneala unui învingător. Noi eram vai de noi, el mă sâcâia: „Ce ești? Student?” „Da.” „Deci ai fost la Piteşti?” „Da.” „Şi nu mă cunoşti?” Nu, că sub Ţurcanu nu mai cunoşteai pe nimeni. Asta era Iagăru, unul din ofițerii politici. Zice: „Păi acolo v-ați omorât între voi!” Atâta mi-a trebuit, a pus paie pe foc. M-am revoltat: „Cum spui aşa ceva? Noi eram cu cheile în mână, sau Ţurcanu, care era omul dvs?” Aflasem ce s-a întâmplat, că era pedepsit şi că a fost împuşcat.
Dar el a raportat la Securitate, și s-a hotărât: „Ăsta nu e de lăsat în libertate, e tot bandit!” Şi în felul acesta m-au luat la Securitate. Era colonelul Iacob, m-a mai întrebat, dar deja soarta mea era pecetluită. M-am răzvrătit un pic împotriva lor: „Tot ce aţi făcut, aţi făcut ca să ne omorâţi pe noi!”
E o poveste frumoasă, întâlnirea cu Eugenia… În dubă erau două celule, într-una eram eu, şi în alta Eugenia. Şi aud bătăi în uşă, în Morse: „Cine e acolo?” Că am învăţat şi Morse. Spune: „Gica Fuică, merg la Lățeşti [în Bărăgan, unde au mai fost duși Paul Goma, Adrian Marino, Nicolae Balotă], în domiciliu obligatoriu.” Eu nu știam unde merg. M-a luat cu duba, pe mine m-au lăsat la Codlea.
Şi, apoi, când ajung la Lățeşti [în 1956], de cine dau acolo? De Gica, cu care ne-am împrietenit, pentru faptul că trăiam într-o comunitate. Şi dacă a fost benefic Lăţeștiul, a fost pentru că era o atmosferă nemaipomenită.
La Lățeşti ne-am căsătorit pentru că timpul trecea – vom mai sta, nu, nu ştiam… Am aflat că ni se prelungise domiciliul obligatoriu acolo. Nunta a fost ca orice nuntă: a fost plăcută, a fost cu tot satul, a fost un butoiaş de vin de vreo 50 de litri, dar nu ne-a ajuns, a trebuit să mai caut vin, unde găseam şi noi, şi a fost cu de toate. A venit tata, fratele, ne-a cununat doctorul Sonea, care era din Braşov, şi a fost adus în ’57 la Lățeşti. Am rămas în legătură până a murit. Am stat la Lățeşti şi apoi ea a fost dusă la o închisoare de femei, eu la Culmea [la Canal].
La Lățești am stat până în ‘58, când ne-a arestat din nou şi ne-au dus la Culmea, de frica mişcării din Ungaria. Ne-au luat şi ne-au arestat pe toți. Ne-au dus la Culmea în lagăr. Acolo li s-a spus: „Ăştia sunt nişte bandiţi!” În pază erau şi soldaţi şi gardieni. Ne-au dus la munci agricole. Ne-am revăzut [cu Gica] după 6 ani, în ‘64.
– În închisori cine v-a marcat?
– În afară de Ţurcanu, Mărtinuş şi cei care au fost în comitetul de conducere, toţi îmi erau prieteni, eram fraţi acolo. Eram într-o frăţie deplină. În afară, sigur, de cei reeducaţi care ne priveau ca bandiţi: banditul nu era cu ei, era tot bandit.
Am stat cu Petre Ţuţea la un moment dat, la Aiud. Era într-o curte interioară, unde erau muncile. El nu lucra, dar și acolo stătea cu scaunul la ușă și începea să povestească dacă îl întreba cineva, dacă ridica cineva o problemă: cum e cu asta, cum e cu asta. El povestea ore întregi, dar nu spunea lucruri banale, ci lucruri care interesau pe toată lumea. Și noi îl ascultam. El trata de exemplu problema catolicismului și a ortodoxiei. Era un creștin ortodox profund, pentru că el a avut o evoluție; la început, în tinerețe, el și Petre Pandrea au fost comuniști, pro-comuniști, pentru că lui Țuțea îi plăcea să îi ajute pe cei săraci. Apoi a fost trimis de Vaida-Voevod în Germania, să își dea doctoratul. Acolo, în Germania, Țuțea a devenit liberal, pentru că așa era moda. Iar Pandrea a rămas tot comunist. Venit în țară, el a fost director prin minister, dar tendința lui nu era să conducă, ci să creeze. A venit în țară și l-au închis, dar pe un fond puternic creștin. Tot ce face nu este altceva decât de inspirație legionară. Și el spune: „Dacă la 30 de ani nu ai o carieră, și la 40 de ani nu îți desăvârșești concepția social politică, și nu îți faci o avere, degeaba mai trăiești.” Concepții de-ale lui.
În felul acesta, vorbea, vorbea, se așeza pe un scaun, la soare, și vorbea, vorbea. Până la urmă, un gardian îl trăgea de mânecă: „Bă, sus! Tu nu auzi să vorbești mai încet?” Că era cam tare de urechi și vorbea tare. Dar Țuțea nu a lăsat nimic scris, el a tot vorbit, a tot vorbit. Se ducea la Capșa înainte. Cei care îl vedeau, spuneau: „Tăceți, că vorbește Țuțea!” Era numit Socratele României, pe bună dreptate: el a vorbit, alții au ascultat. Și târziu, după închisoare, a început să vorbească. A apucat Revoluția, dar Revoluția aceasta pentru el a fost scurtă…
La Aiud am stat din ’60 până în ’64, cinci ani. A fost o perioadă grea, pentru că se formaseră comitete care au căutat să te aducă „pe drumul cel bun”.
A fost ceva banal la eliberare. Spuneau că ne-au protejat de furia poporului. Dar poporul avea o simpatie pentru noi, pentru că tot poporul era în lagărul acesta imens.
Povestește Țuțea că, la eliberare, lumea era binevoitoare. La un moment dat zice Țuțea: „Nu am un ban să dau un telefon.” Prințul Ghika spune: „Nici eu nu am.” Niște tineri, care au auzit și care și-au dat seama după haine că sunt de la pușcărie, unul dintre ei spune: „Uite, vă dau jumătate din ce am eu, vă dau dvs.” Și a dispărut. Zice Țuțea: „Asta e linșajul pe care voia să ni-l facă poporul…”
După ce au plecat toţi din închisoare, colonelul Crăciun [comandantul închisorii Aiud] a spus că trebuie să mai reţină pe o parte din noi pentru a termina o lucrare. În echipa mea era şi episcopul, mitropolitul Bartolomeu. Şi am stat până s-a terminat şi apoi ne-a dat pachet şi vorbitor, primul vorbitor pe care l-am primit la închisoare. Şi am vorbit [cu soţia]… Ea se eliberase cu câteva luni înaintea mea şi se dusese la Bârlad, la părinţii ei. Ne-am luat la revedere cu credinţa că peste câteva luni ne vom revedea. Şi aşa a fost. Am regăsit-o la o librărie…
Cel mai greu a fost la Pitești. Dintre celelalte închisori, la Jilava, pentru că într-o cameră unde puteau intra 50 oameni, băgau 200-300 oameni. Erau trei rânduri de priciuri, şi dedesubt pe şerpărie erai băgat şi după aceea era umezeala pe care trebuia să o suporţi, pentru că Jilava era sub pământ. Dorinţa multora este să rămână Jilava un muzeu și foarte bine fac.
Eu am fost cu câțiva ani înainte acasă, că în drum spre Gherla, spre Lătești, l-am rugat pe milițian să se oprească, să îmi iau câte ceva, și atunci am stat de vorbă cu taică-miu, am simțit lipsa mamei. Și lipsa mamei s-a simțit imediat. Pe tata l-am găsit într-o mare liniște, liniștea singurătății. Este greu să fii bătrân. Lipsa soției îți scade orice posibilitate de a mai dori ceva.
*
Am umblat foarte mult, nu am găsit o slujbă. De la forța de muncă m-au repartizat la o hală de aprovizionare pentru materiale de industrie și acolo am stat până am găsit ceva mai bun.
Fiicei mele nu i-am povestit nimic, că nu am vrut să o implic. Ea citeşte cartea acuma şi se minunează. Am vrut să o protejez. Că Securitatea [era cu ochii pe noi]… Că ne-a dat drumul în 64, mulţumesc! Dar la două-trei luni, eram chemaţi sau venea după noi un agent, ne telefona: „Vino la camera cutare”. Ne chestiona: nimicuri, prostii. Ultima întrebare era cea mai dificilă: „Nu vrei să ne ajuţi?” Căutau să te facă informator.
Ce le spuneam? Le spuneam ceva, aşa, şi ne lăsau în pace. Pentru că în acelaşi timp ne urmăreau. Aveau informatori, de exemplu, care dădeau tot felul de amănunte, care nu existau, pentru că nu ne cunoşteau viaţa noastră intimă, dar le inventau.
Eram mai liber în închisoare pentru că acolo nu aveam decât un gând: eliberarea şi păstrarea demnității noastre ca om, şi verticalitatea.
*
După ce am văzut că nu pot să termin facultatea, mi-am adus aminte de cioplitul lingurilor. Am învățat în ’43 la închisoare de la un călugăr, de la un elev al lui Papacioc, la Alba Iulia.
Sculptura nu era o eliberare. Din contra: căutam, aveam dorința ucenicului care voia să învețe, și am învățat, am lucrat. Prima dată a trebuit să fac scara aceasta ca să pot să urc la pod, la mansardă. Și ce mi-a venit mie să fac în stil de pridvor – tot ce vedeți este după o îndelungă chibzuință. Am găsit formula aceasta – treaptă în treaptă – și stâlpii de pridvor. Necesitatea ne-a obligat, și aici, necesitatea ne-a obligat și am făcut scara, care era mai importantă; mi-a luat un an de zile. Apoi colțarul, fără cuie, fără fier, numai din lemn sînt îmbinările. Apoi patul, scaune, masa, porticul acesta. După aceea a fost nevoie să abandonăm un timp, ca să fac sobele.
Poarta am făcut-o târziu, am terminat-o în ’83. Porțile sunt elementele cel mai greu de făcut, pentru că necesită cunoștințe. Poarta e făcută din două straturi, unul din brad, un fel de chenar, peste care am montat ornamentele de poartă. Poarta se zice că este ferecată, e bătută în cuie. Am avut norocul că meșterul la care lucram avea niște ornamente vechi – balamale, lanțuri. Elementul trebuie să fie un romb: este scos din niște șipci care toate vin îmbinate, trebuie să se îmbine în nut și feder. Am reușit să o fac. Dar nu îmi plăcea. Nu erau adunate. Și i-am făcut un chenar, cu dinte de lup ca ornament, și imediat s-a schimbat.
*
Tinerii ar trebui să ia exemplu de la noi și să facă ceva. Adică să trezească în ei forțe creatoare. Eu am încercat la liceu, la mine în sat, să deștept în ei acest sentiment. Omul, dacă vrea să fie ceva și dacă vrea ca altul să își scoată pălăria în fața lui, ar trebui să studieze, să învețe, să devină cineva. Și dacă face ceva, să facă nu pentru moment: să facă pentru a fi util societății. Trebuie să învețe ca să devină… Doar o forță creatoare înseamnă ceva, atât pentru el cât și pentru etnia în care trăiește.
*
– Aveţi regrete?
– Ce regrete?! Dați-mi ceva mai bun și atunci poate o să mă întreb: Ce e mai bun decât să crezi în Dumnezeu și să te jertfești pentru patrie? Ce este mai bun altceva?
Nu îmi pare rău… dacă așa mi-a fost destinul. Ce altceva mai bun în lumea asta, ce concepție mai bună? Omul nu e capabil să se ridice la înălțimea cerințelor. Și așa și noi am încercat prin felul în care am putut, să ajungem la un nivel spiritual.
Interviu: Anca Ștef
Foto: Raul Ștef și Arhiva
Sursa: Petru Vodă
