“O, ţara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”.

Vasile Voiculescu: Confesiunea unui scriitor si medic

Conferinta rostita in fata studentilor de la Teologie

Multe din lucrurile pe care imi cereti sa vi le destainuiesc sunt nu numai fara putinta de impartasire, dar imi sunt chiar mie misterioase. Desi ale mele, le simt inaccesibile.Versurile mele cu caracter religios sunt mai putin chiar decat o aluzie la aceste realitati tainice, asa cam cum o harta arata lunii in loc de munti reali ori ape si traduce in cifre cotele inaltimilor. Nu ne vom putea intelege decat prin simpatie si identitate de experiente launtrice!
Imi cereti sa va spun despre credinta, macar despre credinta mea!
D-lor, m-am nascut pe tarmuri de ape mari si m-am trezit ca stiu sa inot. Va pot deslusi toate felurile de a inota dar despre inot in sine nu v-as putea articula un singur cuvant valabil. Cum v-as putea invata acea impletire deplina a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranta care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiratie mladiata de val, cu deschiderea pieptului intr-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanica din lumea aceasta?… Ma intrebati despre credinta si pexresia ei lirica despre arta si credinta?… Va voi raspunde in ceea ce priveste inotul, cu cat gesturile in apa sunt mai mari si mai galagioase, cu atat inotatorul e mai slab, mai nesigur, aproape de inecare. Nestiutori, incepatorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase si grandilocvente gesturi cu bratele si picioarele… Inotul perfect se faca fara opintiri, e nesimtit. Plutesti, aproape cufundat intreg in apa, abia miscand… Astfel e inotul de fond, inotul serios in mare si ocean…
Credinta adevarata e asijderi acestui instinct de tacuta si lina plutire, e la fel ca aceasta nesfielnica predare in puterea apelor, de cufundare si mentinere gratie harului unei respiratii tainice, gratie unei inspiratii de aer pe care-l sorbi intr-o clipa, de sus, ca sa-l aduci cu tine la fund… credinta e un instinct de ritm si orientare care nu se poate dessuruba in cuvinte oricat de maiestre.
D-lor, dupa mine, iertati-ma, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atat de departe de adancul credintei, cum sunt departe de inotul adevarat balacirile copiilor intr-o baltoaca pana la glezne.Cand sunt intr-adevar mari si sfasietoare, gesturile de arta pot fi cel mult marturia unui dramatic inec, cum s-a intamplat cu toti romanticii. Legaturile intre arta si credinta, sunt vechi legaturi de pura dependenta. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauan credinta de-a lungul tuturor religiilor. De cand insa arta s-a emancipat, de cand arta a devenit ea insasii o religie, care cere credinciosilor sai sa o slujeasca numai pe ea, sa fie numai ritul si formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea sa faca arta pura tradeaza credinta cea pura. Adevarata inspiratie religioasa care mai poate impreuna arta si credinta a ramas numai rugaciunea…Dar si rugaciunea suprema se rosteste, cum stiti, muteste, cu buzele sufletului.
D-lor, mi-am revazut zilele astea versurile, marturie constiintei mele religioase, care ma tarasc azi in fata D-voastra, ca inaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-am intentat eu singur poeziei mele, nici procesul constiintei mele religioase, care ma tarasc azi in fata D-voastra, ca inaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-am intentat eu singur poeziei mele, nici procesul constiintei mele literare care a alunecat, ca bila pe marginea ruletei si laearga inca sovaind, in fata carui stil si forme sa se opreasca definitiv… Vreau sa apuc alta alta cale de data asta, sa patrund mai de-a dreptul si mai adanc pentru D-voastra, in firea problemei si sa deslusim impreuna, daca se poate, temeliile neclintite ale credintei deasupra carora se alcatuiesc si se petrec jocurile de la suprafata noastra.
D-lor, eu socotesc credinciosia o insusire organica, un temperament , o cristalizare speciala a vietii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit chipurile si categoriile in ordinea spirituala decat cea psihica si biologica. Muschii, oasele, capacitatea pulmonara, indicele vital, reactiile nervoase, micile si marile pasiuni, facultatile cu care ne nastem, toate ne dau aceasta taietura, ne imprima anume forme biopsihice si ne incadreaza in anumite tipuri, mai mult sau mai putin fericite. Ati auzit de cele doua tipuri fundamentale ale omului la care s-a oprit invatatii: unul tipul picnic, mic si celalalt tipul atletic – intre ele se aseaza toate celelalte corcituri.
Spiritul l-as recunoaste intre altele macar doua calapoade, doua caractere: credinciosia si necredinciosia – picnismulu si atletismul spiritual. Cu o intreaga gama de amestecuri intre ele.
Credinciosia e de aceeasi stare morala cu caracterul. Caror strucutri biologice si psihice se incorporeaza aceste structuri spirituale, de credinciosie si necredinciosie, nu stiu daca se va cunoaste vreodata. Eu marturisesc aceste lucruri ca pe niste fantezii ale mele, desi le simt sau le presimt ca foarte reale…
D-lor, n-am nici un merit sa cred, m-am nascut asa! Caut in tot trecutul meu si nu gasesc nici o intamplare care sa ma duca silnic la credinta, nici o nenorocire care sa ma rastoarne, nici o suferinta care sa ma-ntoarca, cum intorci o manusa, nici un foc alchimic care sa ma topeasca si apoi sa ma transmute in alt metal. Daca am incetat uneori de a crede am facut-o linistit, asa cum mi se intampla deseori sa uit a respira cand sunt prea plecat asupra unei lucrari. Dar numaidecat nevoia de aer imi dilata iar pieptul, fara stirea si voia mea. M-am nascut, cred, un tip credincios, organic credincios, si indraznesc sa spun credincios chiar daca nu as fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o data… Ati vazut ce socoteli lungi si incurcate trebuie sa faci ca se explici unor persoane o problema, pe care altii o intuiesc numaidecat! Celebrul Inodi, aproape cretin, gasea dintr-o data, cu simplu calcul mintal, radacina patrata a unui numar de zeci de cifre… Fericiti cei ce nu au nevoie de logaritme mistice sau religioase ca sa-l afle pe D-zeu. Ce simpla e credinta! D-nelor, iertati-mi indrazneala, dar as pune intre fericirile de pe munte si aceasta : fericiti cati se nasc credinciosi. Despre unul ca acesta a spus Domnul prin gura psalmistului “Inca din pantecele maicii tale te-am ales”. Inca o data, nici o lupta patetica, cu lumea ori cu mine insumi, nu mi-a incercat credinta.
Departe de mine a socoti credinciosia ereditara. E cu atat mai mare pretul celor care capata credinta mai tarziu, cu lupte si exercitii, dupa mari incercari si eforturi, asa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au realizat prin educatie o rasa de japonezi atleti, gratie unui regim special de mancare si de practica fizica.
Dar cei mai multi dintre noi ne nastem in chip normal tipi credinciosi si numai educatia moderna, faustiana, ne abate de la tipul primitiv : asa cum ne orasenizeaza trupul, ne altereaza si spiritul.D-lor, nu stiu daca e de rigoare sa repet toate banalitatile care insotesc confesiunile de acest soi. Sunt nascut la tara, ceea ce socotesc ca e cel mai mare noroc din viata mea. Parintii mei, oameni simpli, au fost piosi, de o credinta neabatuta, de nici o clipa de sovaire sau de indoiala. Practicanti moderati, fara habotnicie, religia a fost insa pravial, enciclopedia vietii lor practice. In casa noastra s-a citit mult, mai ales carti religioase si rituale, Biblia cu vechiul si noul testament.Pastrez si acum psalitri si ceasloave de-atunci, cu litere chirilice, al caror rost l-am deprins buchisind bucoavne sfinte, si mama si tata, ca toti oamenii de la tara, erau mari pasionati ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strana. Cand ne-am inaltat putin, am trecut noi copiii la rand, sa le citim lor.
Traiam insa o viata autentic rurala, ritmata de anotimpuri, poruncita de natura, insailata pe datini si stravechi obiceiuri.Trebuie sa va mai spun ca nu am avut preoti in familie.
Cat mai pot descoperi eu insumi inapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, ma vad un copilas, stand singur intr-o poiana cu flori salbatice, la marginea unei garle…Nu e nici poezie, nici proza… E adevarul. Sunt singur, in fundul gradinii noastre de cateva pogoane, care mi se parea atunci uriasa … Stau pe un mal cu flori si ma uit in zare, si simt si acum fericirea acelei singuratati copilaresti, plina de o mare, de o nespusa, ai zice de o mistica asteptare.Asteptam de atunci, ceva ce astept si acum, ceva care sa-mi implineasca un dor nehotarat si asteptam cu siguranta, atunci, ca va veni… Ma simteam, ma credeam predestinat. Mi se spunea ca m-am nascut cu caita-n par, ca voi avea noroc… Mama ma adora… Surorile ma iubeau, pentru toti eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copacel intre flori de in salbatec, cu un cer albastru dreasupra, cu un sir de munti albastri in fund, visam cu ochii deschisi la soarta si eram fericit de asteptare. Ce asteptam? Ingeri, pe Dumnezeu si pe Sf. Petre, pe Sfanta Duminica din basmele cu care-mi era capul impuiat, era desigur in acel copilas carliontat o copie, ceva imprumutat si de la Fat-frumosul din poveste, aur, arme, cai, taramuri de dincolo. Dar era de atunci in mine o sigunrata c-are sa mi se izbandeasca un vis pe care nu-l formulam si nu l-am formulat niciodata. Cred ca n-am sa pierd nici in clipa mortii acest sentiment clar si mistic, despre care nu ma pot insela : sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, intr-o tainica gradina asteptand ceva inca si mai minunat.Refaceam experienta edenica? Eram iarasi primul nostalgic dupa Paradis? Cert e ca sentimentul meu de atunci era de ordin religios, si astazi cand arare ma duc departe acasa, locul cu predilectie mi-e tot acolo, in fundul gradinii, astazi saraca in flori, cu tot orizontul ingustat, aceeasi vasta asteptara tabara asupra mea … E trepiedul Sibilei din mine, apucata de reverii si asteptari ca de oracole. O asteptare de la nord, din munti. Si raman acolo, asa, pana ce amurgul isi strange coada de paun de pe culmea Panataului – si luceafarul imboboceste in vazduh.
Mai tarziu, acea asteptare s-a coborat din cer sub pamant : am ajuns cautator patimas de comori, nu pentru tezaure in sine, ci ca sa mi se implineasca soarta proorocita.
Din toate lecturile, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare de drama jumatate pamanteana jumatate divina. (…) Sfintii mei favoriti afara de arhangheli, indeosebi focosul Mihail, sfintii mei au fost Avram si Isac si Iacob, am dormit ca ei cu capul pe piatra si am asteptat sub agudul din fundul gradinii ingerul pentru lupta.Am ciulit urechea ca sa aud glasul Domnului cu Samuel. Am luptat impotriva Filistenilor cu Samson, am cantat cu David, pazind oi si am plans cu profetii. Am stiut vechiul testament de la capat la celalalt, – ca pe un epos – incat idilica evanghelie a ramas pentur mine pana tarziu in umbra.
Dar ceea ce cred ca a ajutat la intarirea unui temperament cu care m-am nascut si care n-a fost prea contrariat de imprejurari a fost traiul de la tara din priam copilarie. Datinile care se impleteau pe cununa anului si pe care le asteptam si le practicam ca pe niste mari si de pret spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia si serviciul religios din fiecare Duminica si sarbatoare, mai ales dupa ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor liturgice. Mai desfatatoare decat orice gala de opera din cate am vazut de atunci incolo, mi-au ramas pentru totdeauna deniile pastilor, cu marea si minunata Vinere, cand cantam prohodul. Cu luni de zile inainte il invatam impreuna cu mama, fara greseala. Ocolirea bisericii, slujba triumfala a invierii, au pus pecetii indelebile pe-o amintire ce n-as vrea sa o pierd niciodata. Sunt emotii nestirbite, a caror intensitate o simt la fel acolo in amintire si astazi. Sufletul nostru, macar in copilarie, prinde, fara sa stie, in placa lui sensibila, pe Dumnezeu. Practicile religioase, cultul, fac sa se contureze, sa apara si sa se fixeze in constiinta, chipul domnului, asa cum manipulatiile in diversi reactivi ajuta sa reiasa pe placa fotografica chipurile prinse. Astfel misterioasa impregnare ramane pururi negativa, sau se sterge – ma vad intr-o zi luminoasa, cu sora mea cea mare de mana, mergand pe drum afara din sat. Deasupra mea, pe cerul verzui, un inger imens, ca un Crist pantocrator pe bolta bisericii… Intreb si acum pe sora mea, care nu-si aminteste si crede ca am visat. Impresia mea e insa asa de tare si vie, ca si cand as avea o vedenie. Ma intreb iarasi alergand prin gradina la mama care tesea la razboi ca sa-i spun cu uimire si oarecum speriat de bucurie ca mica si sdrentuita cartulie de cinci bani, epistolia maicii domnului, cazuta din cer, pe care o purtam in buzunarul de la san, s-a zbatut acolo, a palpait ca o vietate, dandu-mi un semn. D-lor, daca n-as fi ajuns medic, cred ca as fi fost preot… Cel mai placut joc al meu a fost de-a biserica – Nu o maimutareala si nici o batjocura, ci o reala si sincera practica copilareasca a marilor mistere. Puteam sa ne jucam de-a orice altceva, de ce numaidecat sa botezam mieii priori din curte. Sub un nuc imens aveam biserica si altarul dupa niste perdele. Clopotele ne erau crengile. Insasi mama consimtea sa vie uneori la slujba mea si sa ma asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasare cu sutele. Si mureau foarte multi… Credeti ca a pierit vreunul necrestineste, fara slujba inmormantarii sau neingropat? Gropite dupa gropite, spate cu sapaluge de gradina, se insiruiau mormintele puisorilor jeluiti, toti cu cruci de betisoare la cap si asta nu o data, ci veri intregi si ani de-a randul. Mi-amintesc de jalea ce ne-au adus intr-o toamna iernatica moartea a vreo cateva sute de randunici apucate de zapada si adapostite in pod, in proumbar, prin casa. Toate au raposat, insa toate au avut parte de inmormantare, mi s-ar fi parut un mare pacat daca nu as fi facut-o.
Amintirea randunicilor inmormantate in pamantul copilariei mele inalta si azi aripi in sufletul meu.
Toate acestea mi-au fost in fond, o comoara de unde am cheltuit si din care-am trait dupa ce-am plecat de acasa, de la 6 ani, in scoli, printre straini. Pentru examene m-am rugat si-am dat in genunchi la icoane, pana in primele clase de liceu. Multa vreme, dorul de acasa, vitregia vietii de internat si de gazda mi le-am consolat citind cu planset psaltirea pe care o purtam la mine, insusindu-mi pentru mine tate revendicarile lui David. Incetul cu incetul insa impresiile s-au acoperit cu praful oraselor si credinta am uitat-o. N-a fost o apostazie, nici macar tagada sau lupta. Am trecut prin studii stiintifice si prin toate vamile materialismului numai cu mintea, nu cu sufletul. Pana si socialismul, atotbiruitor pe atunci, a trebui sa imbrace pentru mine o haina sentimentala, poporanism, ca sa ader la el.D-lor, nu mai eram religios, nu mai eram crestin, dar tot cu Felix Dantec si alti ilustri atei, nu eram nici pagan, nici ateu. Tamasesem credincios prin temperament. Un simt al orientarii de natura religioasa ma purta si atunci prin viata. N-am avut nici o criza de rcedinta. Si pe incetul asteptarea cea de la inceput pusa in alti termeni acum intelectuali, nu mistici, a pus iar stapanire pe mine.
Instinctul m-a dus la filozofie si la metafizica. Din liceu incepusem sa citesc lucrari de psihologie si morala. Am ajuns curand la Schopenhauer si nu-mi pare rau. El m-a condus la Upanisade si la Buda. Din anii intai de litere, psihofizica si psihopatologia dincolo de Sergio, Wundt si Hofding, m-au dus la medicina, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet si ale lui William James cu experienta lui religioasa.
Dar si la medicina aceeasi uitare de credinta : nici sub muschi, nici sub scoarta creierului, nici in bolnavul spitalelor nu era D-zeu. Studiul e asa de mecanizat in nerv, de meschinizat in celula, asa de ucis in semnul clinic, incat adevarul, primul bolnav e cel pe care-l intalnesti dupa ce scapi de scoala. D-lor, viata scolara cu raspunderea si greutatile ei a inceput iarasi sa rascoleasca vechiul instinct aproape uitat. Sezusem pana acum pe o redie a marii si facusem semne cu degetul pe nisip. Anii de studiu trecusera insa. Viata m-a zvarlit in mare si trebuia sa inot. Casatorit acum si cu copii, surghiunit intr-o plasa de munte care cu toti cei 60 de km in lung, 60 in lat, se strange ca un lat de hingher , am inceput sa scot capul din apa si sa trag aer in sus. Numai asa ma puteam tine deasupra. Am dat din maini violent, m-am agitat, adica am scris lucruri din fericire azi pierdute.
Am alergat la tot ceea ce atunci, sunt mai bine de 30 de ani, ispitea o minte intarcata de credinta, si hranita stiintificeste, materialist, pozitivist, evolutionist. Littre, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La inceputul lumii, ziceam cu ei, va fi fost D-zeu, asa cum la inceputul pomului a fost samanta. Dar cine mai cauta samburul in chaosul teluric din care a rasarit tulpina? Dumnezeu sta sus in roadele ramurilor noastre. La o parte decta cu fastele si archivele cosmogoniilor divine. Dar ramurile imi ramaneau mai sterile. Nemultumit, am dezertat si am trecut la vrajmasi. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank si Karpe, am citit Seferul, cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Peladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut, am ramas indelung la teosofie, de la gnoza la Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet. SaintYves D’Alveidre, Eliphas Levy si Papus, pana la modernii Schure, Rudolf Steiner, M-meBlawatzky, Annie Besant si cati altii.
Dar nu m-am afiliat la nici o societate secreta, n-am aderat la nici o secta si nu sunt un initiat, de teama sa nu-mi ingradesc libertatea. Am simtit ca nicaieri nu pot fi mai liber decat Dumnezeu. El e unica libertate a omului.
Am respins de la inceput spiritismul, atat cel radical al lui Alan Kardec, cat si cel pseudo-stiintific al lui Crooks.
Am cultivat cu emotie pe Carly, pe Emerson, si prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck ca sa ma-ntorc apoi la Platon, si la neoplatonicieni.
Va marturisesc, m-a interesat aceasta preumblare si m-am complacut asa cum mi-ar place sa ma plimb intr-o galerie inchisa cu vitralii colorate. Treci printr-o dunga de galben mahnit, intri in alta de rosu aprins, ca sa pasesti intr-o a treia de violet mistic.
Dar am sfarsit prin a dori lumina cea alba, cea adevarata, si-am iesit afara cu ochii pe cer. Culorile acelea erau numai calitati ale ei, nu era lumina esentiala. Cate ceva din acetse studii si transmigratii se reflecta in poeziile mele. Vedeti, ca pe o masa de joc de noroc, bila mintii mi-a alergat sovaind pe dinaintea fiecarui numar. Dra bila nu s-a oprit. Se impotrivea inclinarea temperamentala a tablei, fundamentul organic al alcatuirii. Credinta ma poarta mai departe spre acel loc fara numar de unde nu mai e nici o intoarcere.
D-lor, asteptarea cea mai sigura si neistovita cu care mi s-a deschis zarea copilariei mele, care imi va inchide orizontul vietii de aici, este cred asteptarea lui Dumnezeu, care desi ascuns, nu-mi e necunoscut. Il astept. Si suprema aventura care isbeste visul si basmul unei vieti e ca are sa vie.
Nu va ascund ca stiinta poate interpreta aceasta intoarcere spre credinta ca o involutie, o inapoiere la mentalitatea primitiva a omului necivilizat. Ca pe o slabire si o eclipsare a functiilor superiaore ale creierului, napadite de rascoala functiilor subordonate, interioare, localizate sub scoarta si care a pus mana pe carmuire. Complexe vechi magice, stravechi refulari, stiinta lui James Williams le respecta si le recunostea puternica lor realitate sacra…, mai mult ca stiinta de azi a lui Freud. Dar nu pentru curiozitatea stiintifica de psihologie fiziologica ne-am descopeirt noi sufletele aici. Daca n-ar fi fost ascultate de fiecare dintre Dvs, cu emotia propriei lor confesiuni, in identitatea de sentimente si sinceritate, aceste marturisiri pentru Dv ar fi ridicole copilarii, iar pentur mine inutile profanari.
Ceea ce va pot afirma, sfarsind, este ca pregatirea stiintifica, studiile medicale, cunostintele de filosofie si tot castigul meu in celelalte domenii de cultura, arta, literatura, in loc sa ma departeze, m-a apropiat de credinta. Unilateral as fi foat poate un ateu naiv, un simplist negativ. Cu cat mai poliedric, cu atat am avut loc pe unde sa strabata experiente complexe, puncte de vedere noi, interferente de doctrine, putinta de comparatii, lumina mai multa. Iar din toate, sinteza ca neaparat credinta trebuie sa stea la temelia spiritului omului normal. Caci e o trista unilateralitate traiul intr-un spatiu cu o singura dimensiune morala, a trai de pilda numai in bucurie sau numai in durere. Viata e multidimensionala. La cele doua laturi de jos, pamantesti, le-as zice dimensiuni pasionale – bucuria si durerea – la care se limiteaza materialismul, trebuie sa adaogam o a treia inaltime, dimensiunea spiritualitatii… si transfigurandu-ne sa trecem in a patra dimensiune metafizica, in extaz si sfintenie.
Dar numai in credinta ne putem construi un spatiu de viata mai presus de al taratoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adancirii si inaltimii in infinit.

GANDIREA, 1935 via VasileVoiculescu.eu

Vasile Voiculescu impreuna cu Gala Galaction

Foto: Fototeca Ortodoxiei, Emilia Corbu

Sursa: MARTURISITORII

Cititi si “Luptătorii din munți au fost cei mai frumoși nebuni ai neamului românesc…” – Interviu cu arhitect Emilian Mihailescu, supravietuitor al grupului “Rugul Aprins”

Video: Toamna, de Tudor Gheorghe, pe versurile lui Vasile Voiculescu