Un simbol al luptei anticomuniste – ION GAVRILA OGORANU (1 ianuarie 1923 – 1 mai 2006)

Ion Gavrila-Ogoranu reprezinta un adevarat simbol al rezistentei neamului romanesc impotriva urgiei comuniste. Conducator al unui grup de lupta anticomunista din Muntii Fagarasului, lui Ion Gavrila-Ogoranu i-a fost dat sa scape cu viata din acele incercari pentru a depune marturie generatiilor care vor veni. A facut-o prin seria de volume „Brazii se frang, dar nu se indoiesc”, care contin intre paginile lor franturi din adevarata istorie a acestui neam, cea care se socoteste din lumina vesniciei. A trait si a murit asa cum i-a dictat crezul caruia i s-a dedicat nelimitat: drept asemeni unui brad, care a refuzat sa se indoaie in fata vicisitudinilor istoriei, pana cand s-a frant sub povara varstei.

Ion Gavrila-Ogoranu s-a născut în anul 1923, într-o familie tărănească cu 6 copii, în satul Iasi-Făgăras. A urmat Liceul Radu Negru din Făgăras, unde a făcut parte din Frătia de Cruce Negoiul. Si-a executat stagiul militar la vânătorii de munte, la Scoala Militară Abrud si la Câmpulung-Muscel. Combatant pe front, până la alungarea armatei maghiare din Muntii Apuseni. În 1941 a fost condamnat la temnită de regimul antonescian. În 1945 era student în centrul Universitar Cluj, la Facultatea de Agronomie si, în paralel, la Academia de Înalte Studii Economice din Brasov. A actionat în organizatiile anticomuniste studentesti din Cluj, participând si la greva studentească din 1946, în calitate de vicepresedinte al studentilor de la Agronomie. A participat la pregătirea Rezistentei Armate Anticomuniste promovată de partidele istorice, de Miscarea Legionară si de ofiteri ai armatei române. Începând din 1948, împreună cu alti studenti, ofiteri si elevi, a organizat Grupul Carpatin de Rezistentă Natională Armată din Muntii Făgărasului. Este rănit în luptă în mai 1954.

Pentru activitatea anticomunistă este inclus, în lipsă, în „Procesul marii trădări”, din 1948, proces înscenat de comunisti la comanda KGB-ului. Este, de asemeni, condamnat în contumacie la 15 ani în procesul celor 200 de studenti din Centrul studentesc Cluj. Tot în contumacie este condamnat la „moarte prin împuscare” de Tribunalul Militar din orasul Stalin, în iunie 1951. După anihilarea Grupului Carpatin, desi a fost căutat cu înversunare, nu a fost prins de Securitate încă 21 de ani. Cea mai mare parte a acestui răstimp, a stat ascuns în satul Galtiu, comuna Sântimbru, la Ana Săbădus, văduva doctorului Petru Săbădus, si el detinut politic, mort în închisoarea Gherla, cea care avea să-i devină credincioasă sotie.

Mama lui Ion Gavrila Ogoranu

După anii de hărtuire, a căzut în mâna organelor de represiune, fiind arestat la Cluj în 1976 si anchetat 6 luni la Securitatea din Bucuresti; a fost salvat datorită interventiei Presedintelui SUA, Richard Nixon. Pus în libertate, a fost încadrat ca muncitor, apoi tehnician la IAS Miercurea Sibiului. A murit de 1 mai 2006 fara sa fie reabilitat.

Tatal lui Ion Gavrila Ogoranu

În decembrie 1989 a participat la Revolutie în Bucuresti, venind la Televiziune, dar nu a pretins niciodată certificat de „revolutionar”. După 1989 a actionat pentru o lume nouă, mai bună si mai dreaptă, în diferite organizatii din tară si străinătate: Partidul Pentru Patrie, Alianta Civică, Memorialul Sighet, Fundatia Rezistenta Armată Anticomunistă si, de asemeni, în cadrul Amnesty International, alături de personalităti ca presedintii Reagan si Bush-senior. În cadrul Partidului Pentru Patrie a fost membru fondator, în 1993, Vicepresedinte al Partidului, din 1995, si a fost ales Presedinte la Congresul PPP, din 19 noiembrie 2005. A fost numit si presedinte al Centrului Rezistentei Anticomuniste. (Fundatia George Manu)

Ion Gavrila Ogoranu la Sambata

“Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

Era o zi frumoasă acea zi de decembrie 2005, când venise la Braşov, pentru lansarea ultimului volum al mărturisirilor şi totodată cu sbaterile lui. Era dornic să afle adevăruri, să descopere taine, dar mai ales să ştie cine i-au fost prieteni, să ştie cu ce oameni a luptat,cine au fost aceia care au trecut pe celălalt versant al onoarei, al conştiinţei de om.

Marturisitorul Nicolae Purcarea

Trăgea de cu seară la mine. Îi eram gazdă dragă. Vieţile noastre au ars la flacăra aceluiaşi crez. Ne împărtăşeam zbaterile, gândurile, până târziu în noapte.

Eram copii când, în 1940, ne întâlneam, în tabere de noapte, pe undeva prin munţi, ca să ne revedem în 1943 la închisoarea Alba-Iulia. Joaca noastră o dăruisem crezului, şi cântam, şi studiam, şi mai lucram în atelierul de sculptură, câţiva elevi, ucenicii lui Anghel Papacioc, veniţi de la Aiud, făcuseră un mic atelier de sculptură – şi ne uitam cum în grădina închisorii, merele cad şi nu le luam şi nu tânjam nici după mere, nici după joacă. Cât de maturi devenisem noi, copii închişi de Antonescu pentru îndrăzneala naostră de a face parte din “Frăţiile de Cruce”, şi cum ne surâdeau zările, căci doar eram fraţi de cruce mai mici ai lui “Făt Frumos” din poezia lui Tudor Arghezi. Nu conta că “muncile noastre silnice” erau de 10, 15, 20, 25 de ani, aveam cu noi pe Dumnezeu şi Neamul Sfânt, şi pentru crezul nostru “încovoiam vecia ca pe-un spic”, vorba lui Radu Gyr.

Ion era mai mare, mai răsărit şi îi dădeam respectul cuvenit, că doar era şeful grupului Făgăraş şi respectul era lege pentru noi: supunere, ascultare, admiraţie. Mă plimbam cu el şi cu Paul Miron (cel ce, peste vreme, devenise profesor uni-versitar la Munchen, şi poet), şi discutam şi ne feream să nu călcăm merele de pe jos. Iar atunci când suna alarma aeriană, eram doar în anii 1943-1944, veneau avioanele americane, pe noi ne închideau în celule, iar maiorul Muscă, directorul închisorii şi cu suita lui fugeau undeva la adăpost.

Apoi, în mai 1944 ne-am despărţit. Mareşalul Antonescu, în aprilie 1944, a dat un decret pentru elevi, şi care au reuşit să se elibereze s-au eliberat. Mulţi însă rămânând pe mai departe în închisoare, până în 1964.

Cei ce ne-am eliberat am fost luaţi repede în armată.

Ne-am revăzut în anul 1946, când cu greva de la Cluj, în care şi centrul universitar din Braşov a făcut parte. De la Cluj, curier a venit Ion, care era înscris la Agronomie şi se înscrisese şi la Academia comercială Braşov.

La Braşov era Asociaţia Studenţească “Petru Maior”, filială a celei din Cluj, asociaţie care reprezenta interesele studenţilor în relaţile cu administraţia Academiei, cu organizare de serbă-ri culturale, conferinţe, clocvii. Sub egida acestei asociaţii, ne-am desfăşurat activitatea naţional-creştină, anticomunistă, pâ-nă în 1948, când am fost arestaţi.

Ion Gavrilă făcea naveta, când la Cluj, când la Braşov. După arestările din 1948, cei care am reuşit să scăpăm, am încercat să ne regrupăm. Şi aşa, Ion Gavrilă şi-a făcut un grup de rezistenţă în Munţii Făgăraş, iar eu am ajuns pe Topolog, în grupul profesorului Dumitru Apostol.

Fiecare şi-a găsit destinul luptînd, aşa cum spunea Ion, ca soldaţi ai armatei speranţei. Lupta grea, noi puţini, iar ei batalioane peste batalioane.

Ceea ce-l caracteriza pe Ion Gavrilă era spiritul de organizare, era înţelepciunea de care a dat dovadă de-a lungul timpului. Citiţi cărţile lui, “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, şi-l veţi găsi pe el şi pe toţi cei care, cu îndrăzneală, au renunţat la viaţă, au luat calea codrului pentru apărarea patriei.

Testamentul lăsat de ei, “Grupul Făgăraş”, constituie jurământul de credinţă al tuturor grupurilor , ce au aprins flacăra speranţei pe culmile Carpaţilor, au dat onoare Ţării, au ridicat-o pe culmile eternităţii.

După 1989, ne-am regăsit iarăşi, sub steagul şi strigătul de alarmă dat de Partidul “Pentru Patrie”, căci lupta nu s-a terminat, ea continuă încă. Forţele răului, neocomuniste, peste jertfe, morminte şi trupuri zdrobite, stăpânesc şi au ruinat ţara. Ion Gavrilă şi camarazii lui, cu visul lor în gând, cu flacăra ce încă mai arde, a creat glorie, imagine neştearsă “luptătorului anticomunist român”. A înfiinţat “Fundaţia luptătorilor anticomunişti din Rezistenţă”, a ridicat Crucea de la Mănăstirea Sâmbăta, a fost ales Preşedinte al Partidului “Pentru Patrie”, a ţinut conferinţe în ţară şi în străinătate, a fost cel mai emblematic “Frate de Cruce”.

Exemplul lui trebuie să renască, să mobilizeze “cornul stinsei cruciade” şi cei ce cred în “ţelul final al Neamului” să vină lângă el, să vină la “Altarul” celor care prin jertfă au consfin-ţit, prin credinţă şi dragoste, crezul lui Ion Gavrilă:

“Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

Nicolae Purcărea

MARTURISITORII