Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte…), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire.

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

Un împătimit al baladei

Radu Gyr este un împătimit al baladei, mărturisind chiar el, în vremea când încă era liber să o facă: „Ciudat duhovnic, – această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi cu pene de foc de către buzele cereşti ale Artei”[1]. Într-adevăr, un duhovnic ce cunoaşte chiar şi cele mai ascunse cotloane ale sufletului etnic, fiind în acelaşi timp oglindă, îndemn, reazem şi model de urmat. Oglindă – căci creaţia populară surprinde tot ceea ce are specific un popor. Reazem – căci mângâie sufletul îndurerat. Îndemn – la luptă, la credinţă, la muncă. Şi model – oferind imagini exemplare de eroi, a căror dobândire a veşniciei e cinstită de un neam întreg, în cântec, în joc, în icoane. Este grăitoare aplecarea aparte faţă de folclor pe care au simţit-o românii care au umplut temniţele sub diferite regimuri politice, dar mai ales în cel comunist, animaţi fiind de acelaşi ideal, de acelaşi crez.

O dovedeşte cu prisosinţă şi ciclul baladelor de detenţie semnate de Radu Gyr. Temele fundamentale ale baladescului românesc se regăsesc în sufletul poetului întemniţat şi au dat naştere unor creaţii de o forţă poetică, spirituală şi morală atât de puternică, încât s-au întipărit adânc în poetica românească a încercatului secol al XX-lea, depunând o mărturie vie şi cutremurătoare despre moarte, jertfă, haiducie şi trădare în istoria noastră recentă.

Baladele acestea, acompaniate de zornăitul lanţurilor de la mâini şi de la picioare, de vaietul vântului printre zăbrele şi de scrâşnetul gheţii din celulă, de ţipătul de durere al schingiuiţilor, de urletul foamei, de plânsul dorului de mamă, de soţie, de copil, de libertate, impresionează întâi de toate prin dimensiunile neobişnuit de mari, cu atât mai mult cu cât ele s-au născut în condiţii crâncene, nemoşite de creion, neînfăşate în hârtie, ci doar cântate în gând, fremătate pe buze, în taină, departe de urechea gardianului, şi trimise apoi în lumea temniţei mari, către sute de suflete pregătite să-i fie şi mamă, şi tată, şi copil. Dar toate acestea sunt ascunse în abundenţa de imagini metaforice uimitoare, din care ţâşnesc, ca un foc mistuitor, ca o lumină vie, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, daruri de atât de mare preţ. Ne vom opri, pe rând, asupra câtorva dintre aceste minunate creaţii ale poetului, încercând să surprindem puţin din acel ceva care dă fiorul tainic, inimitabil şi inconfundabil al poeziei lui Radu Gyr.

„Balada unui plai de munte”

Moartea ciobănaşului din Mioriţa – iată o temă a multe şi interesante discuţii în închisorile comuniste, căci ea surprinde tocmai ceea ce simţeau mai aproape, zi de zi, ceas de ceas, întemniţaţii. În seninătatea şi puritatea idealurilor pentru care au fost închişi, ei dau altă conotaţie iminenţei morţii care îi pândea la fiecare pas, aşa cum face şi  ciobănaşul, care e conştient de faptul că moartea nu este decât poarta de trecere în Împărăţia lui Dumnezeu. El nu moare, ci se cunună cu „o mândră crăiasă/a lumii mireasă”, avându-şi părtaş la măreţul eveniment întregul cosmos. Fiecărui element din natură el îi găseşte un rost, pe care, însă, nu îl inventează, ci îl preia din tradiţia bisericii. Căci „e o imensă frăţie între cosmos, om şi divinitate, în care trupul şi sufletul se confundă, în care nu există graniţe certe între împărăţia cerului şi lumina lumii concrete”[2].

Astfel, naşi sunt soarele şi luna, luminători şi în acelaşi timp veghetori permanenţi. Preoţii sunt „munţii mari”, aceia care, adânc înfipţi în pământ, au creştetul înălţat până la tronul dumnezeiesc. Până şi nuntaşii sunt aleşi cu grijă, dintre brazi şi păltinaşi, dintre arborii cu coloana vertebrală dreaptă. Nu lipsesc nici lumânările de nuntă, rol încredinţat temeinic stelelor, aştri ce luminează în permanenţă, chiar dacă ziua omul nu îi mai vede. În întregimea sa, natura, creaţie a lui Dumnezeu, îşi arată acum rostul său deplin: acela de slujitor al omului, de asemenea creaţie divină. Din crucea ce îi este dată omului, balada populară întruchipeză în amănunt braţul vertical, cel care, adânc înfipt în lut, îşi înalţă semeţ vârful până în adâncul cel nepătruns al cerului.

„Balada unui plai de munte” a lui Radu Gyr zugrăveşte, ca o continuare a „Mioriţei”, coordonata orizontală a crucii, reprezentată de ceea ce rămâne în urma morţii ciobanului: suferinţa fără seamăn a mamei şi chinul la care conştiinţa, pronie divină, îi supune pe ucigaşi. Ciobănaşul şi-a desăvârşit soarta, metamorfozând moartea în nuntă. El iese acum din discuţie, căci s-a mutat de pe „piciorul de plai” dincolo de „gura de rai”. În locul său, pustiul rămas este „o lacrimă de rai”, căci până şi raiul fericirii plânge de durerea ce va încăpea în aceste versuri. Din tot ce era, în balada populară, reprezentat ca spaţiu mioritic feeric, acum nu au mai rămas decât negaţii (fluierul nu mai cântă, câinii nu mai latră, iezii nu mai zburdă) şi lipsă (stâna goală, strunga fără oi). Natură însăşi este ostilă, se cutremură, frântă de jale, brazii „plâng prohod”. Doar munţii îşi păstrează rostul de preoţi, ridicând în slava cerească, la scaunul judecăţii divine, negurile ce au învăluit moartea cumplită a ciobănaşului, numit voievod şi cneaz.

Este momentul în care se transferă atenţia cititorului de la ciobănaş, spre măicuţa bătrână. Portretul măicuţei este cutremurător. Ea înfruntă, asemeni Anei lui Manole, vitregii cumplite ale naturii în căutarea fiului său. Toate elementele naturii se cutremură, plâng amar şi apele, şi stâncile, şi brazii, şi ulii. „Plânsul maicii pietre moaie,/scoală scorburi şi puhoaie,/umple văgăunile,/zgâlţâie furtunile./Ar smuci din temelie/lumile, să nu mai fie, -/ar surpa tăriile,/ar seca veciile…”. Din inima îndurerată a mamei răzbate, însă, un blestem cumplit asupra ucigaşului: ca ochii ciobănaşului să-l urmărească pretutindeni, fără zăbavă. Apoi, durerea necuprinsă a măicuţei îngenunchează până şi munţii şi soarele.

Ochii, oglinda sufletului, simbolul cunoaşterii, al adevărului ascuns, vor împlini blestemul. Baciul venetic încearcă să scape de povara lor, înecându-se în băutură, pe care e gata să dea toată averea sa însuşită prin crimă. Dar din fundul trăscăului ochii mortului îl văd, din adâncul aşternutului mângâierea femeii îl arde, din blidul cu mâncare, din pragul tindei, din înaltul cerului, din afundul pădurii, de pretutindeni, fără rost de scăpare, conştiinţa îl urmăreşte şi îl supune la cazne cumplite. Natura întreagă îi este potrivnică şi i se refuză. Îşi întoarce faţa sa de la el. Până şi „ştreangul tremură” şi „creanga scârţâie cu ciudă”, parcă nici acestea nesuportând atâta mârşăvie. Doar uliii aşteaptă, nerăbdători şi neîndurători, să sfâşâie leşul. Căci urma ucigaşului ce refuză pocăinţa, plângându-şi doar suferinţele insuportabile ale trupului, trebuie ştearsă de pe faţa pământului. Trădarea sa este asemeni celei a lui Iuda Iscarioteanul, care Îl vinde morţii pe Însuşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, fapt care îi va aduce sfârşitul cel mai crunt, pe care singur îl alege: sinuciderea. Prin urmare, şi în moarte ciobanul ucigaş se va asemăna iudei.

Întâlnim în versurile lui Radu Gyr ambele perspective asupra morţii: una senină, încadrată într-o nesfârşită liturghie cosmică, a cunoştinţei continuării vieţii după moarte; şi o alta, cruntă, în faţa trădării. Ne amintim aici de balada populară „Toma Alimoş”, în care haiducul, cu inima deschisă, îl ospătează pe Manea din bucatele sale. Drept răsplată, este înjunghiat mişeleşte, după care Manea fuge. Toma capătă atunci puteri supranaturale care îl ajută să-l ajungă pe Manea şi să-l pedepsească necruţător, retezându-i capul dintr-o singură lovitură. „Pedeapsa trădării e întotdeauna de o străşnicie îngrozitoare. Nu e o trăsătură de cruzime în spiritul nostru, ci echivalentul cu totul normal al gravităţii pe care o acordă poporul nostru în folclor vinii care trebuie să fie astfel ispăşită”.[3] De aceea şi blestemul măicuţei este atât de crunt. Dar în toată zbaterea criminalului nu este nicio urmă de pocăinţă, ci doar durere insuportabilă, doar suferinţă fără margini. Acesta este motivul pentru care Radu Gyr oferă drept unică soluţie de final spânzurătoarea, sinuciderea, astfel retezând orice posibilitate de iertare divină. I se dă ucigaşului şansa pocăinţei, căci„nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”[4], dar el îşi plânge doar durerile, nu şi păcatele.

Din bezna rece a temniţei în care autorul baladei culte îşi ispăşea vina de a fi creştin şi român, trădarea lui Iuda se reiterează. Caznele Mântuitorului le-au trăit deţinuţii necontenit, plânsul Maicii Domnului s-a contopit cu fiecare lacrimă a mamei, a soţiei, a logodnicei sau a fiicei, a soţului sau a feciorului. Şi lacrimile acestea au fost mirul cu care au spălat picioarele Domnului răstignit, astfel că Însuşi Iisus va coborî în celulă şi va lua asupră-Şi crucea cea grea a înlănţuitului. Aşa înţelege poetul suferinţa sa: ca jertfă pentru Hristos, aşa cum răstignirea Mântuitorului jertfă pentru oameni este. Un alt poem de detenţie, „Iisus în celulă”, întruchipează în amănunt această semnificaţie, dar asupra acestuia vom zăbovi cu alt prilej.

„Balada iconarului de lângă rai”

Jertfa pentru Hristos este şi tema unei alte balade de detenţie inspirată dintr-o baladă populară. Este vorba despre „Balada iconarului de lângă rai”,  în care regăsim ideea jertfei pentru creaţie purtată de legenda Mănăstirii Argeşului. „Marele meşter iconar” trebuie să zugrăvească zidurile proaspete ale unei mănăstiri. Măiestria sa este fără seamăn, căci „se cutremură pereţii/de-nvieri şi răstigniri”, în vreme ce „pe iconostas, asceţii/merg cu tălpi de trandafiri”. Truda nu îi este, deci, zadarnică, ea dă roade. Însă chipul sfintei ce nu se lasă pictată îi răpeşte meşterului pacea pământească. Căutarea sa n-are odihnă, iconarul îşi refuză totul, până şi dragostea, şi, în încrâncenarea sa, nu vede chipul care îl aşteaptă, care îl caută, care i se oferă zilnic. Doar lacrima de durere, de suferinţă a logodnicei i se revelează, doar lacrima retrezeşte vopselele, pensulele şi speranţa meşterului. Odihna lacrimii duce din nou la imposibilitatea creaţiei. „Ea deodată înţelege/că icoana lacrimi vrea/şi că el minuni culege/doar atunci când plânge ea”, şi se mistuie în plâns.

„Puţin câte puţin, cu lacrimile începe să se unească o mângâiere alcătuind o deosebită linişte, dintr-un simţământ de blândeţe, dintr-o smerenie; o data cu aceasta, înseşi lacrimile, pe măsura şi pe potriva mângâierii aduse, se preschimbă, îşi pierd într-o măsură însemnată amarul, curg fără durere sau cu durere mai puţină. La început, ele sunt puţine şi vin rar; după aceea, încep, puţin câte puţin, să vină mai des şi sunt mai îmbelşugate. Iar atunci când darul lacrimilor se întăreşte în noi prin mila lui Dumnezeu, războiul lăuntric se alină, se liniştesc gândurile, începe să lucreze cu o deosebită adâncime rugăciunea minţii sau rugăciunea duhului, ce satură şi veseleşte omul lăuntric.” (Sfântul Ignatie Briancianinov).  Fata primeşte darul cel sfânt al lacrimilor, chipul ei se mută în icoană, devenind „chip de dincolo de lut”, iar ochii săi „ochi de dincolo de vină”. Ea acceptă jertfa pentru creaţie, din dragoste curată, iar devotamentul său este răsplătit cu sfinţenia chipului icoanei. Cum cei doi îşi juraseră credinţă, prin logodire, ei se comportă ca un singur trup. Darul lacrimilor de care ea se învredniceşte devine sevă creatoare pentru meşter, care se va veseli lăuntric.

O dată cu terminarea icoanei, şi dragostea celor doi logodnici se mută în sfinţenie. Viaţa pământeană a tinerei a însufleţit icoana. Acum se stinge, iar tânguirile ei se contopesc cu cele ale Anei a lui Manole. Dar, ca şi meşterul zidar, iconarul nu le aude. El mai are de împlinit un destin. Şi-a sacrificat ce avea mai scump: dragostea. I-a mai rămas doar propria viaţă, dar aceasta prea puţin contează. Pentru că şi el s-a mutat, alături de sfântă, în icoană. La mănăstire nu-i „niciun mire,/sunt doar sfinţi”. Doar trupul lui „mai întârzie degeaba/printre candele şi sfinţi”.

Chipul voievodului care îşi revendică creaţia apare şi aici, ca şi în „Monastirea Argeşului”, nenumit însă, căci icoanei nu trebuie să i se atribuie vreo atestare istorică. Ea este dintotdeauna şi pentru totdeauna. Câtă vreme, însă, meşterul trăieşte, icoana este totuna cu sufletul lui. Încercarea de îndepărtare a lui de propria creaţie eşuează. Întregul cosmos este părtaş şi complice la unirea definitivă a iconarului cu creaţia sa. Cufundarea în puhoaiele învolburate prefigurează botezul Domnului în apele Iordanului. Din ape va ieşi la suprafaţă icoana desăvârşită, în care sufletele celor doi logodnici s-au unit pentru totdeauna. Abia acum jertfa este primită, abia acum icoana se întoarce la mănăstire, dăruindu-se spre închinare şi cinstire.

Dacă am putut înţelege aplecarea sufletului încarcerat al poetului asupra morţii-nuntă a ciobănaşului, cu atât mai mult ne apare firească identificarea sa cu meşterul iconar. Icoana este mărturisire a credinţei, este chip dumnezeiesc. Nefiind permisă prezenţa ei fizică în celulele îngheţate, Radu Gyr o pictează anume în versuri nescrise, zugrăvind în ea toată suferinţa, toată răbdarea, toată dăruirea şi dragostea celor ce aşteptau la poarta temniţei un semn de viaţă. Surde erau gratiile de la ferestrele oblonite, aşa cum surd era meşterul iconar la chemările fetei muribunde. Nu din împietrire, ci din neputinţă. Căci „ei stau cuprinşi mai departe/legaţi la un loc în frânghii,/să ardă-n iubire şi-n moarte/cu braţe de candele vii”.

Mare este jertfa deţinuţilor din temniţele comuniste, căci a cuprins în ea şi măreţia morţii, şi jalea măicuţei, şi dăruirea meşterului creator, toate acestea culminând cu răstignirea lui Hristos pe cruce, spre a primi cununa Sfintei Învieri.

Extrase dintr-un studiu amplu realizat de Prof. dr. Crina PALAS

Sursa: MARTURISITORII

[1] Radu Gyr – Baladă şi eroism, revista Gândirea, an XVII, nr.4, aprilie, 1938

[2] Ovidiu Papadima – O viziune românească a lumii, colecţia Mythos, editura Saeculul I.O., Bucureşti, 2009, p.227

[3] Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, colecţia Mythos, editura Saeculul I.O., Bucureşti, 2009, p.178

[4] Iezechiel 33;1

Gravuri de Alexandru Bassarab

Cititi aici din Baladele lui Radu Gyr