“Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători ai Poporului,

În rechizitoriul său de joi seara, Onorata Acuzare a spus răspicat: “Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită”, şi a mai spus acuzarea: “Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi”.

Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.” – Radu Gyr, Ultimul cuvant in fata “Tribunalului poporului”, sâmbătă, 2 iunie 1945

Nichifor Crainic si Radu Gyr in dialog dupa eliberarea din inchisoare

Procesul conştiinţelor naţionale

Astăzi este de neînchipuit o societate liberă fără presă, chiar dacă presa nu joacă tot timpul rolul onest de cîine de pază al democraţiei. Deşi au apărut voci care acuză ba în stånga, ba în dreapta că se pune botniţă presei, nici nu realizăm probabil cåt de departe suntem de acest fenomen. Am făcut această scurtă introducere pentru a putea face o incursiune în trecut pentru a exemplifica ce înseamnă pericolul „botniţei pentru presă“ şi teroarea politică a unui regim de tip totalitarist în speranţa că astfel de vremuri vor rămåne doar pagini negre de tristă amintire ale istoriei. Soarta, sau mai degrabă răzbunarea istoriei face ca astăzi, la 66 de ani de la procesul în care au fost judecaţi, condamnaţi la moarte sau la ani grei de temniţă marii jurnalişti ai neamului, acuzaţi de comunişti pentru delict de opinie, ziariştii de la „Curentul“, tributari aceloraşi valori pentru care a fost condamnat la moarte Pamfil Şeicaru, întemeietorul acestui ziar acum mai bine de 80 de ani, au onoarea de a dezvălui genocidul comandat de comunişti asupra marilor conştiinţe ale naţiunii. Deşi în våltoarea anilor nimeni nu a avut timp sau voinţă să reabiliteze memoria marilor jurnalişti condamnaţi pentru convingerile lor, sperăm ca acest text să contribuie, măcar din punct de vedere moral, la repunerea acestor conştiinţe naţionale la locul cuvenit în memoria neamului. Odată cu sfårşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale şi venirea pe scena politică a comunismului, ad-hoc a fost creată o instituţie butaforică care mima actul de justiţie. De sorginte sovietică, acest surogat numit „Tribunalul Poporului“, mecanism care trebuia să împartă justiţia în „Romånia sovietică“, a început debarasarea şi pedepsirea în stil stalinist a ultimelor rămăşiţe ale „elementelor duşmănoase“ din politică, armată şi presă, cei care înainte de actul de la 23 august 1944 preferau „hitleriştii“ în locul „staliniştilor“, două elemente la fel de criminale în faţa istoriei. Imediat după instalarea sa la cårma noului guvern comunist, Petru Groza avea să rostească: „Vă spun dumneavoastră, scoateţi din sufletele voastre acea otravă care încă mai dăinuie. Noi dorim să simţim că sunteţi luptători pentru libertate, că doriţi ca noi să făurim o Romånie nouă, liberă, democratică, în locul aceleia călcată de picioarele dictaturii“.

Proces „kafkian“

Între 22 iunie şi 4 mai 1945, la circa 20 de ani de la apariţia romanului „Procesul“ al lui Franz Kafka, acest episod, de data aceasta în realitate, avea să se reediteze într-un mod morbid cu jurnalişti români care nu zâmbiseră către noua stăpânire. Acest nou „Tribunal al poporului“ inventase şi un nou tip de proces, acolo unde principiile esenţiale de drept erau eliminate cu o lejeritate debordantă: se abolea prezumţia de nevinovăţie şi doar faptul că fuseseşi arestat însemna că actul condamnării era inevitabil, iar „litera stacojie“ a vinovăţiei devenise laitmotiv. Toate principiile juridice cunoscute erau răsturnate, la fel ca şi valorile societăţii muribunde cu orientate pro-occidentală care se pregătea pentru o jumătate de secol de beznă. „Justiţiarii“ noii stăpâniri erau nouă persoane, dintre care doi erau magistraţi, iar şapte făceau parte din, cum s-ar numi acum, societatea civilă, adică „oameni de bine“ care ştiau foarte bine ce partitură au de interpretat în acest spectacol grotesc, persoane denumite oficial „judecători ai poporului“. Această nouă instanţă se substituia astfel Consiliului de Miniştri, singura instituţie abilitată să trimită în judecată oameni care se făceau vinovaţi de „crime de război sau de dezastrul ţării“.

Cine erau „criminalii“? De la Pamfil Seicaru si Nichifor Crainic la Radu Gyr

Cel mai interesant lot al persoanelor judecate pentru „dezastrul ţării“ a fost cel al jurnaliştilor, cei care nu simpatizaseră cu tătuca Stalin şi erau filogermani. În fapt erau doar jurnalişti cu un pronunţat condei naţionalist, care aveau anumite convingeri neconcordante cu ideile Moscovei, de rearanjare a noii ordini mondiale instituite după cel de-al Doilea Război Mondial. Printre ziarele care au deranjat noua putere proaspăt venită pe tancurile sovietice prin trădări şi proaste decizii politice se numărau cele mai mari ziare ale acelor vremuri, printre care „Universul“, „Curentul“, „Porunca Vremii“, „Gândirea“. Aceste ziare au primit rapid eticheta de promotoare ale naţionalismului, antisovietismului sau antidemocrate. În plan politic, acestea erau acuzate că ar fi sprijinit legionarismul, fascismul şi hitlerismul, iar ziariştii au devenit brusc „criminali de război“. Nu mai puţin de 14 jurnalişti, cei mai prestigioşi din perioada interbelică, aveau să fie citaţi în faţa unui „pluton moral de execuţie“. Printre aceştia se regăseau Pamfil Şeicaru (fondatorul şi şeful cotidianului „Curentul“), Nichifor Crainic (revista „Gândirea“), Stelian Popescu (fondatorul „Universului“), Ilie Rădulescu („Porunca Vremii“), Romulus Dianu, Radu Gyr, Ion Dumitrescu, Gabriel Bălănescu, Romulus Seişanu, Ilie Popescu-Prundeni, A. Cosma, Justin Iliesu, Nicolae Iliescu şi Alexandru Hodoş.

Vinerea neagră

În data de 1 iunie 1945, într-o „vinere neagră“, cei enumeraţi mai sus erau aduşi în faţa completului de judecată, unde soţia lui Silviu Brucan, pe numele ei de domnişoară Alexandra Sidorovici, avea să măture pe jos cu aceşti „criminali de război“. „Eri dimineaţă a început în faţa Tribunalului Poporului procesul celui de al doilea lot de acuzaţi: ziarişti. Numai şapte din ei sunt prezenţi, restul urmează a fi judecaţi în lipsă. La ora 8,3 membrii tribunalului intră în sala de şedinţe. Sunt aceiaşi care au judecat primul lot de criminali de război. Acuzarea e susţinută de: d. av. C. Vicol, prodecan al baroului de Ilfov şi acuzator public, av. I. D. Ioan şi d-na ing. Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan – n. red.), acuzator public. D. preşedinte Ilie Ţabrea deschizând şedinţa, aduce la cunoştiinţa lui Ilie Rădulescu că actul de acuzare împotriva sa a fost extins şi asupra faptelor de instigare şi participare la crimele de război, pasibile de pedeapsa cu moartea“, scria ziarul „Universul“, de data aceasta trecut de partea comuniştilor, în ediţia din 1 iunie 1945. Vom reda în continuare textul „nealterat“ al acestui ziar, articol care este în fapt un fel de „necrolog al ziariştilor nealiniaţi“ comunismului:

APELUL INCULPAŢILOR: Ziaristi luptatori si genii ale Romaniei

Se face apelul inculpaţilor, fiind prezenţi: Ionel Dumitrescu, zis Dimitrescu, Romulus Dianu, Romulus Seişeanu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoş, Radu Demetrescu-Gyr; fiind absenţi: Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Grigore Manoilescu, Gabriel Bălănescu, Pan M. Vizirescu, Aurel Cosma şi Dobre Ion zis Nichifor Crainic.

IONEL DUMITRESCU, zis DIMITRESCU, 40 de ani, născut în Bucureşti, avocat, ziarist. ROMULUS DIANU: Vârsta 40 ani, născut în Bucureşti, de profesie ziarist şi scriitor, domiciliat în Bucureşti, str. Arhitect Mincu nr 9. ROMULUS SEIŞEANU: Vârsta 60 de ani, născut în Tecuci, de profesie ziarist, domiciliat în Bucureşti. ILIE RĂDULESCU: Vârsta 46 ani, născut în 1898, în comuna Mihăiţă-Dolj, de profesie ziarist, domiciliat în Bucureşti. ILIE POPESCU-PRUNDENI:Vârsta 38 ani, născut în comuna Prundeni-Vâlcea, de profesie ziarist, domiciliat în Bucureşti str. Mitropolitul Iosif nr. 1. ALEXANDRU HODOŞ: Vârsta 51 ani, născut în Bucureşti, profesiunea ziarist, domiciliat în str. Ciprian nr.14. RADU DEMETRESCU-GYR: Vârsta 40 ani, născut în CâmpuLung, jud. Muscel, profesiune fost conferenţiar universitar, scriitor, fără domiciliu. D. PREŞEDINTE: Să se dea citire actelor de acuzare. Se dă citire jurnalului Consiliului de Miniştri de trimitere a acuzaţiilor în judecata Tribunalului Poporului. Se dă citire actului de acuzare privind pe acuzaţii: Pamfil Şeicaru, Ionel Dumtrescu, Romulus Dianu, Romulus Seişeanu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoş, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu, Gabriel Bălănescu, Pan M. Vizirescu şi Aurel Cozma. Se dă citire actului suplimentar de acuzare privitor la Ilie Rădulescu. Se dă citire actului de acuzare împotriva acuzaţilor: Dobre Ion, zis Nichifor Crainic şi Stelian Popescu.

Interogatoriul Acuzaţilor

Trecem la interogatoriu. Dumitrescu Ion, câtă vreme aţi exercitat profesiunea de ziarist şi la care ziar? Dumitrescu I.: Am început în 1928, am fost redactor la „Curentul“, iar în Septembrie 1940, când a venit „revoluţia“ legionară, am hotărât să mă retrag din presă; au fost unele stăruinţe din partea „camarazilor“ gazetari ca să scriu din nou, am scris două articole generale despre legionari. PREŞEDINTELE: Aţi publicat în ziarul „Curentul“ din 10 Ianuarie 1938 „Primii noştri zece ani“ care conţinea elogii la adresa lui Pamfil Şeicaru? DUMITRESCU I.: Erau aduse elogii directorului, redactorilor, etc. PREŞEDINTELE: Din Iulie 1943 până în Iunie 1944, l-aţi urmat pe Antonescu în inspecţiuni în interiorul ţării şi aţi scris reportagii de război? AC. ION DUMITRESCU: Da. PREŞEDINTELE: Este exact că făceaţi apologia lui Ion Antonescu? AC. ION DUMITRESCU: Nu, domnule preşedinte. „Mareşalul“ îşi făcea singur apologia. Eu reproduceam „numai“. PREŞEDINTELE: Recunoaşteţi că aţi scris articole în ziarul „Curentul“ în care atacaţi Liga Naţiunilor şi instituţiile democratice? AC. ION DUMITRECU: Am denunţat infirmităţile Ligii Naţiunilor. AC. ROMULUS DIANU: Am debutat în 1925 şi am fost cronicar literar la ziarul Rampa. Mai târziu am fost timp de un an redactor al ziarului naţional-ţărănesc „Dreptatea“. După aceia mi-am făcut stagiul militar şi înapoindu-mă din armată mi s’a oferit un loc la „Curentul“ unde am rămas până în preajma evenimentului dela 23 August 1944.

AL TREILEA ACUZAT: Romulus Seişeanu

PREŞEDINTELE: Acuzatul următor: GREFIERUL COLAC: Romulus Seişeanu PREŞEDINTELE: Este exact că în timpul războiului aţi scris cronici de război şi din când în când articole de fond? ROMULUS SEIŞEANU: Da. În ziarul Universul şi în „Curentul“ din 1943-44 PREŞEDINTELE: Este exact că făceaţi la radio cronica militară săptămânală? ROMULUS SEIŞEANU: Da, în urma invitaţiei directorului general al Radio- Difuziunii PREŞEDINTELE: Recunoaşteţi că în cursul anului 1943 şi al anului 1944 aţi încercat în diverse articole, în cronica războiului dela radio să minimalizaţi rezultatele tactice şi strategice obţinute de Aliaţi pe câmpul de luptă, pentru a susţine războiul împotriva Aliaţilor, deşi în acel moment orice om de bună credinţă era convins că războiul Axei era pierdut? ROMULUS SEIŞEANU: Spune că era „sincer“ în cele ce scria şi vorbea cu privirea la „lipsa de importanţă“ a succeselor aliate.

AL PATRULEA ACUZAT: Radu Gyr

Să fie interogat Radu Demetrescu-Gyr. Câtă vreme aţi exercitat profesiunea de ziarist, şi la ce ziare aţi colaborat? RADU DEMETRESCU-GYR: Colaborarea mea în presă a fost din luna Octombrie 1937 şi până la 15 Aprilie 1938, în paginile „Bunei Vestiri“. Am mai avut apoi o epocă de gazetărie, de 4 luni fără ceva, în 1943, epoca August-Noembrie. PREŞEDINTELE: La ce ziar? RADU DEMETRESCU-GYR: „Capitala“ PREŞEDINTELE: Pentru activitatea legionară aţi fost pedepsit? RADU-GYR: Recunoaşte că a fost membru al mişcării legionare, şi că a fost condamnat, după vechime. PREŞEDINTELE: Recunoaşteţi că la 3 Ianuarie 1941 aţi trimis o adresă Ministerul Artelor în care arătaţi că, în prezent – datorită măsurilor dvs energice- nu funcţionează ca trupe minoritare de teatru decât una germană în Sibiu? RADU GYR: În faţa actului trebuie să recunoască. PREŞEDINTELE: Recunoaşteţi că în articolul „Amurgul unei bestii“ din 15 Ianuarie 1933 atacaţi pe ministrul Iamandi? RADU-GYR: Era un ton violent de polemică, nu un îndemn la asasinat. PREŞEDINTELE: Recunoaşteţi că în articolul „Fabricanţii de venin“ apare evidentă tendinţa pentru dictatură, dvs. arătându-vă antidemocrat şi antisemit? RADU-GYR: „Evreismul în cultură“, nu am atacat pe omul evreu, n’am atacat o rasă pe bază de „misticism“ PREŞEDINTELE: Recunoaşteţi că sunteţi autorul unor versuri şi imnuri, care îndeamnă tineretul la asasinate şi atrocităţi? RADU-GYR: Versurile mele sunt strict „lirice“. AC. PUBLIC VICOL: Este acuzatul autorul cântecelor legionare, pe care le cântau legionarii pe toate străzile? RADU-GYR: Da. AC. PUBLIC VICOL: Care au fost consecinţele acestor cântece, o să vedem la proces. RADU-GYR: Patru sunt ale mele.

Consoarta lui Brucan: „Ei sunt doar nişte vânduţi, nişte nemernici“

În ziua de 3 iunie 1945, în acest proces şi-a făcut simţită prezenţa acuzatorul public Alexandra Sidorovici, cea care avea să-i devină soţie unui dintre creierele loviturii de stat din ‘89, Silviu Brucan, redactor-şef la „Scânteia“ şi presupus agent KGB. Despre această Alexandra Sidorovici se ştie că a ajuns ulterior adjunct-şef de catedră la Catedra de marxism-leninism de la Institutul Politehnic din Bucureşti, dar a mai ocupat şi funcţiile de secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului (1948-1958) sau, culmea, secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948. Dar mai bine se vedem exact ce reda presa vremii despre această zi când, în stil bolşevic, viitoarea doamnă Brucan vitupera asupra ziariştilor: „În şedinţa de Vineri dim., are cuvântul d-na acuzator ing. Alexandra Sidorovici. D-sa începe arătând cum a încercat propaganda hitleristă să insufle poporului numai câteva idei simple, adică mai exact, una singură: ura. Ura pentru englezi, ruşi; evrei, ura faţă de democraţie. Pentru a face pe oameni să urască, a inventat pericole cari trebuiesc distruse, spre a nu fi noi distruşi de ele. Şi această propagandă a fost făcută la ordinul lui Hitler şi al slugii lui, Antonescu, de aceşti ziarişti care s-au numit «naţionalişti», dar cari, punându-se în slujba unei cauze străine de neamul nostru, au susţinut distrugerea poporului român, târându-l într-un război la remorca hitlerismului. Ei au fost puşi în mişcare de banul străin transmis prin călăul Killinger. Ei poartă vina pieirii a sute de mii dintre cei mai buni fii ai ţării. Nu se poate ca ei să nu fi ştiut că oamenii pe cari îi preamăreau erau jefuitori şi criminali. Ei nu pot invoca o ideologie. Ei sunt doar nişte vânduţi, nişte nemernici, tocmiţi să răspândească ideea hitleristă. Şi cât de odioasă pare fapta ziariştilor din faţa dumneavoastră şi a celor plecaţi în Germania ca să se pună la adăpost de răsplata cuvenită – unde totuşi pedeapsa îi va ajunge – atunci când comparăm atitudinea lor cu atitudinea eroică a ziariştilor patrioţi, a ziariştilor democraţi. Dar nu trebuie să ne ducem departe, în străinătate, în Uniunea Sovietică sau în Franţa, ca să găsim exemple eroice. Să evocăm exemplul luminos al lui Alexandru Sahia, ziarist şi luptător; n-avem decât să evocăm exemplul plin de dârză conştiinţă patriotică şi cetăţenească al ziaristului şi luptătorului Miron Constantinescu, care a înfruntat teroarea Siguranţei şi a temniţelor şi şi-a pus talentul condeiului în serviciul poporului! Voi trece acum la analizarea crimelor lotului de acuzaţi, care-mi revin mie“, scria în ediţia de la 3 iunie 1945 ziarul „Universul“.

„Dece scria la «Curentul» dacă nu a vrut să susţină războiul hitlerist? Dece ai scris aşa cum ai scris?“

Cei mai mulţi „clienţi“ ai nevestei lui Brucan au fost jurnaliştii de la „Curentul“. Ura acesteia se răsfrângea în special şefului acestui ziar, Pamfil Şeicaru, refugiat în Germania după actul de la 23 august 1944, când România a fost pusă la picioarele URSS-ului lui Stalin. Despre acest episod al inculpării jurnaliştilor de la „Curentul“, acelaşi ziar „Universul“, devenit între timp de factură bolşevică, sorbea în scris în rechizitoriu acesteia. „În ce priveşte acuzatul Hodoş, care încă din 1935 a susţinut schimbarea politicii externe a României şi întronarea politicei hitleriste, spune apărarea că nu a mai scris până la 1940 niciun articol. Este foarte just. Am arătat acest lucru în rechizitoriul meu, dar subliniez încă o dată că tocmai în 1941, la declanşarea războiului criminal, Hodoş revine în presă şi deslănţuie o nouă furtună de articole care susţin războiul criminal şi trădător. Unde? Tocmai în «Curentul». De ce a făcut acest lucru? L-am întrebat în faţa dvs, la interogatoriu şi nu a putut să răspundă, pentru că nu exista răspuns valabil. Sunt de părerea maestrului Ionescu că trebuie examinată viaţa întreagă a unui om şi că trebuie examinată viaţa întreagă a lui Hodoş. Dar dacă o examinăm, vedem că există o perfectă continuitate între debutul său alături de Goga, de întreaga colaborare la ziarul care apărea sub banderolă purtând cu emblemă ura de rasă şi activitatea sa din 1941 de la «Curentul», iar de mai târziu de la «Capitala». Când maiestrul Ionescu încerca să-l desvinovăţească pe Hodoş spunând că era supravegheat sălbatec pe sbirul Şeicaru care nu-l lăsa să scrie cum voia, îl întrebăm: De ce scria la «Curentul», dacă nu a vrut să susţină războiul hitlerist? Dece ai scris aşa cum ai scris? De altfel, exemplul ziariştilor democraţi despre care am vorbit în rechizitoriul meu dovedeşte că nimic nu obliga pe ziarist să scrie atunci când nu vroia, deasemeni nimic nu-l putea împiedica să scrie când vroia, să combată războiul lui Hitler, atunci când nu voia să-l servească. În ce priveşte pe ac. Radu Gyr, ţin să precizeze că este trimis în faţa Tribunalului pentru proza ce a scris şi în care a susţinut sistemul legionar, regimul antonescian şi războiul criminal de cotropire a lui Hitler. Repet cuvintele acuzatorului public Vicol care l-a acuzat pe Gyr că a dat concursul său „moral“ mişcării huliganice legionare. Când un om de litere cunoscut, un scriitor se alătură unei asemenea mişcări, desigur aduce un aport moral. De acest lucru este acuzat Gyr. Eri s-a plâns amarnic acuzatul că a fost trimis pe front, că a suferit acolo, că a venit bolnav. Ei bine, dacă nu i-a plăcut să se ducă pe front, de ce a susţinut acel războiu care a trimis pe front mii şi milioane de tineri împotriva intereselor naţionale ale României? Singur nu s-a dus nimeni de bună voie. Dintre criminalii de războiu pe care îi aveţi de judecat astăzi unul nu a vrut să meargă pe front însă a trimis pe ceilalţi ca să moară pentru războiul lui Hitler“, scria „Universul“ în ediţia din 4 iunie 1945.

Sentinţa: de la degradare civică la moarte

La numai două zile distanţă, „Universul“, ziarul care a relatat pas cu pas acest proces al marilor „criminali de breaslă“, scria că „domnul consilier“ Ţabrea, preşedintele acestui „tribunal al poporului“, în fapt un pluton juridic de execuţie, pronunţa sentinţa: „Eri dim. la ora anunţată, sala de şedinţe era ocupată până la ultimul loc. În altă sală, judecătorii au intrat în deliberare. Orele se scurg anevoios şi nervozitatea celor din sală creştea. Se fac prognosticuri asupra sentinţei, mai ales de reprezentanţii presei. La ora 13 apar judecătorii. Sobrii, unul câte unul îşi ocupă locurile, rămânând totuşi în picioare. În sală se face tăcere, ca într-o reculegere. Apoi d. preşedinte Ilie Ţabrea, calm, începe citirea sentinţei. E luat, pe rând, fiecare acuzat şi, după ce vina sa este încadrată de o seamă de articole, i se citeşte şi osânda“, este descrisă atmosfera înainte de sentinţă. Tribunalul poporului decidea atunci la ce pedepse vor trebui să se supună inculpaţii: „1. PAMFIL ŞEICARU, pentru că a părăsit ţara natală şi s-a pus în slujba inamicilor României, a atacat prin viu grai aliaţii ţării, pedeapsa cu moartea, iar pentru faptul de crimă pentru dezastrul ţării, se pedepseşte cu detenţiune grea pe viaţă, iar conform art 1. din Codul penal, se aplică pedeapsa cea mai grea. Osebit, mai este condamnat la confiscarea întregii averi, afară de cea provenită din succesiuni. 2. IONEL DUMITRESCU, pentru crimă de dezastrul ţării, fiindcă s-a pus în slujba hitlerismului şi fascismului, la detenţiune grea pe timp de 20 de ani, degradare civică zece ani şi confiscarea averii soţiei şi descendenţilor 3. ROMULUS DIANU, pentru crimă de contribuţie la dezastrul ţării şi instigare la crime de război, la 20 de ani detenţiune grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii. 4. ROMULUS SEIŞANU, pentru aceleaşi vini, la detenţiune pe viaţă, zece ani degradare civică şi confiscarea averii. 5. ILIE RĂDULESCU, condamnat cu majoritate de şapte voturi pentru instigare la crime de război, la muncă silnică pe viaţă şi zece ani degradare civică, iar pentru contribuţie la dezastrul ţării, condamnat în unanimitate la detenţiune grea pe viaţă, aplicându-i-se conform Codului penal, pedeapsa cea mai grea; condamnat deasemeni la confiscarea averii, aflată atât pe numele său, al soţiei şi descendenţilor, afară de cea provenită din succesiuni. 6. ILIE POPESCU PRUNDENI, pentru crimă de dezastrul ţării, la detenţiune grea pe viaţă şi confiscarea averii. 7. AL. HODOŞ, pentru crima de contribuţie la dezastrul ţării, la 20 de ani detenţiune, zece ani degradare civică şi confiscarea averii. 8. RADU DEMETRESCU-GYR, pentru crimă de contribuţie la dezastrul ţării, la 12 ani detenţiune riguroasă, cinci ani degradare civică şi confiscarea averii. 9. GRIGORE MANOILESCU, pentru că a părăsit ţara natală şi s-a pus în slujba inamicilor României, ca ministru al propagandei în guvernul Horia Sima, la pedeapsa cu moartea, iar pentru contribuţie la dezastrul ţării, la detenţiune grea pe viaţă şi confiscarea averii. I se va aplica pedeapsa cea mai grea. 10. GABRIEL BĂLĂNESCU, pentru crimă de contribuţie la dezastrul ţării, la detenţiune grea pe viaţă, degradare civică pe zece ani şi confiscarea averii. 11. PAN VIZIRESCU, pentru crimă de contribuţie la dezastrul ţării la detenţiune grea pe viaţă, degradare civică pe zece ani şi confiscarea averii. 12. AUREL COSMA, pentru crimă de contribuţie la dezastrul ţării, la detenţiune grea pe viaţă, zece ani degradare civică şi confiscarea averii. 13. ION DOBRE, zis NICHIFOR CRAINIC, pentru crimă de dezastrul ţării, la detenţiune grea pe viaţă, zece ani degradare civică şi confiscarea averii. 14. STELIAN POPESCU, pentru crimă de contribuţie la dezastrul ţării, la detenţiune grea pe viaţă, zece ani degradare civică şi confiscarea averii personale, a soţiei, şi descendenţilor, afară de cea provenită din succesiuni“.

Pamfil Şeicaru, reabilitat de Ceauşescu

Personalitate complexă şi controversată, fondatorul ziarului „Curentul“, Pamfil Şeicaru, plecat din ţară la 9 august 1994 la sfatul mareşalului Antonescu, înaintea nefastei zile de 23 august 1994, nu a apucat să fie ucis aşa cum îşi dorea soţia bolşevică a lui Brucan. În lucrarea istoricului Gheorghe Buzatu, intitulată „Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia“, (Colecţia OPERA OMNIA, 2011), acesta a descris cum unul dintre primele acte ale lui Ceauşescu după preluarea Partidului Comunist a fost să îl graţieze pe Pamfil Şeicaru. Prin Decretul Consiliului de Stat al RSR (păstrat secret), Pamfil Şeicaru a fost graţiat la 12 decembrie 1966, expunerea de motive fiind semnată de ministrul de Interne de atunci, Cornel Onescu. Astfel încât, după 10 ani, în august 1976, a revenit pentru câteva zile în ţară, la Bucureşti, într-o totală discreţie, pentru o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu, care, din motive rămase necunoscute – cum menţionează Gheorghe Buzatu – „nu şi-a mai ţinut promisiunea“. „Lupta mea nu încetează. Nu am nimic de retractat, nimic de regretat dintr-o luptă străbătută din dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu însemnează că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele şi fericit aş fi, chiar cu preţul unei existenţe pribegite pentru restul vieţii, să nu fi avut dreptate şi o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-şi întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe «Curentul»“, îşi apăra Pamfil Şeicaru cu tărie propriile convingeri anticipând falimentul moral şi economic al colosului cu picioare de lut numit Uniunea Sovietică. La moartea sa, în octombrie 1980, primul-ministru al Bavariei, Franz Josef Straufl, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român şi eminent ziarist… Moştenirea pe care a lăsat-o compatrioţilor săi este lupta pentru dreptate, omenie şi pace“.

Mădălin Necşuţu

Via Curentul  si Ziaristi Online

Sursa: MARTURISITORII