Părintele Arsenie Papacioc, rememorând câteva amintiri din perioada în care a trăit în pustie, împreună cu părintele Cleopa:

“Eram cu părintele Cleopa în Munţii Neamţului, prin anii 1952-1954. Ne împărtăşeam săptămânal… şi s-a încins o discuţie între noi cu privire la felul de a te nevoi. Părintele Cleopa era foarte complex în felul lui, nu era numai un nevoitor. A început să-mi vorbească despre trezvie, de mi-a stat mintea în loc. Vorbeam despre sistem, despre principiul spre care înclini – că nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge. Mulţi din călugări fac nevoinţă imitându-l pe părintele Cleopa şi după aceea gândesc ceva de genul acesta: „Doamne, am făcut o mie de metanii, dă-mi şi mie ceva!“ Nu trebuie apăsat pe „pedala“ nevoinţei prea mult, ci pe o intensitate a ei.

Părintele Cleopa intenţiona să rămânem definitiv în pustie. Pustia este un lucru de foarte mare laudă, trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Eu nu eram în măsura unui pustnic… Noaptea, părintele Cleopa dormea sub un brad, eu sub un alt brad, la o distanţă de doi metri.

Să vă spun o întâmplare petrecută în pustie ca să vedeţi ce înseamnă ascultarea. Ne-a apucat o mare ploaie într-o pădure măruntă. Părintele Cleopa într-o parte, eu în altă parte, căutam tufişul să ne adăpostim. Părintele Cleopa insista pe sub ramuri să vin la el, până acolo erau cam 50 de metri. Eu ziceam că tufişul meu este mai bun. Însă zic: „Ia să ascult!“ Am fugit acolo şi a trăsnit cam prin locul unde ziceam că e mai bun de adăpostit pentru ploaie. M-a impresionat!

Sunt mereu cu Cleopa în inimă. Îl pomenesc în rugăciunile mele. Nu suntem despărţiţi.”

Ziarul Lumina / Foto: Doxologia

Sursa: MARTURISITORII