GÂNDIREA

Anul XX, Nr. 6, Iunie 1941

ELOGIUL LUI OCTAVIAN GOGA

— FRAGMENT —

DE NICHIFOR CRAINIC

La vârsta când copilăria se îngâna cu tinereţea pe băncile Seminarului Central din Bucureşti, dascălul nostru de Română a intrat în clasă cu întâia carte de Poezii a unui nou cântăreţ ardelean. Numele lui ne-a sunat! cam ciudat în auz, fiindcă Octavian aducea o rezonanţă împărătească de mare veac latin, iar Goga e un cuvânt de spaimă pentru copiii din Ţara veche. Dascălul nostru, luminat ca de o rară descoperire, a deschis cartea şi ne-a cetit: Rugăciune, Plugarii, Noi, Oltul… Clasa şi-a oprit răsuflarea. Eram seminarişti, iar poetul acesta nou îşi începea cântarea cu o prosternare în faţa lui Dumnezeu; eram băeţi dela ţară, iar el îşi mărturisea toată nădejdea în muncitorii ogoarelor, în clăcaşii urziţi din lacrimi şi1 sudoare. Limba lui nu semăna cu a poeţilor, pe cari îi cunoşteam pe-atunci, fiindcă el vorbea ca din ceasloave şi cazanii. Pe urmă, două lucruri ne pridideau simţirea: lacrimile pătimirii de dincolo de Munte şi revolta împotriva strâmbătăţii milenare.

Poetul acesta îţi otrăvea sufletul cu amara frumuseţe a versurilor lui. Părea că nu vorbeşte din el; părea că-şi toarce strofele din însuş caierul de taină al fiinţei noastre româneşti. Curând după aceea, numele noului cântăreţ ardelean, Octavian Goga, ajungea chimvalul de aur al luptei, pe care a dus-o generaţia mea.

Mă gândesc la anii dintre 1900 şi 1918. Poate niciodată ţara n’a avut un tineret mai pregătit sufleteşte pentru a doua zi. Învăţământul era împănat cu cărturarii băjenari de dincolo de Carpaţi. Aproape fiecare şcoală îşi avea dascălul ei ardelean. Mucenicii şi eroii Transilvaniei, dela Horia până la ultimul gazetar osândit la temniţă în Seghedin, ne erau aşa de cunoscuţi de parcă i-am fi văzut cu ochii. George Coşbuc trăia printre noi; St. O. Iosif de asemenea. E timpul S ămănătorului dela Bucureşti şi al Luceafărului dela Sibiu. Pe deasupra tuturor, ca un arhanghel al mâniei viforoase, se ridica statura morală a lui Nicolae Iorga. Străbătuse Basarabia, străbătuse Bucovina, străbătuse Maramureşul şi Ardealul întreg şi ni le înfăţişase în cărţi ca nişte fresci zugrăvite în umbra durerii şi în luciul nădejdii. Alţii răscoliseră Pindul şi Ti- mocul. Din roata pământului românesc de pretutindeni şi din istoria fărâmiţată în ţăndări, se aduna în sufletele noastre povestea unui neam în zuruit de lanţuri. La Universitate şi la Academie, în fruntea Ligii Culturale, Nicolae Iorga devenise glasul de prooroc al descătuşării. O conştiinţă panromânească stăpânea cu imperiul ei sufletul tinerimii şi-i încleşta pumnii în revolta şi nerăbdarea faptei ce trebuia să vină ca o descărcare de tunet şi trăsnet.

In această atmosferă de incandescenţă şi de tensiune s-a ivit Octavian Goga.

L-am văzut întâia oară la o şezătoare literară în vechea Universitate din Bucureşti. Studenţimea de-atunci găsea răspas şi pentru asemenea lucruri înalte. Cobora de la Sibiu să ne citească povestea lui Radu Roată care pleacă în lume cu jelania satului la împăratul străin ! Apariţia poetului printre noi a fost un delir. Nu ne interesa ce ne va spune, fiindcă toate poesiile i le ştiam pe dinafară. Eram fericiţi că-1 vedem. În figura lui de tânăr cu trupul puţintel, de înfăţişare blondă şi aristocrată, că parcă nu s’ar fi tras dela ţară, „cu ochii verzi ca leuşteanul“, purtând o pălărie ţuguiată de vânător tirolez şi un pardesiu pestriţ, altfel decât pela noi, am avut fiorul sguduitor al Ardealului. Sosea din ‘ţara unde „plâng doinele şi râde hora“. Avea un trecut de lupte crâncene, dela cuget la cuget, cu zile negre de temniţă şi triumfuri răsunătoare. Era cel care vine din tragica încăierare ce durează de o mie de ani. Simpla lui prezenţă încrâncena inimile tinere de regretul că nu suntem şi noi ardeleni, să luptăm şi să suferim ca dânsul.

Curând după aceea, St. O. Iosif. amintindu-şi de obârşia comună, îşi suspina, în oda pe care i-a închinat-o, părerea de rău că n a rămas acasă, în Ardeal, să guste împreună cu Goga

Ce dulce-i pâinea temniţei maghiare!

Pentru generaţia mea, poesia lui Octavian Goga n’a fost o poesie citită, ci una trăită, al cărei cuvânt, până la cel din urmă, se făcea moleculă de viaţă şi fibră de energie.

Niciun poet nu foloseşte atâtea cuvinte specifice cultului nostru religios ca Octavian Goga E ca o stropitură rituală de botez, pulverizată peste toate versurile şi peste întreaga lume a viziunii sale poetice. Feciorul preotului din Răşinari, cu cel mai firesc gest al făuritorului de metafore, extinde cât lumea biserica satului natal, îi face zidurile străvezii ca bolta cerului şi le duce până la marginea orizontului. Altar, clopotniţă, catapeteasmă, preot sau popă, apostol, liturghie, scriptură, ceaslov şi molitfelnic, cantor şi strană, credeul, rugăciune, cuminecătură, hirotonire, aghiasmă, mir, busuioc, raiul, păcatul, iadul, soborul, cucernic, tropare, isonul, praznic, Mântuitorul, Născătoarea sau Prea Curata. Sfântul Nicolae, milostiv, umilinţă şi aşa mai departe. — sunt cuvintele cele mai frecvente, care dau mireasma şi muzica deosebită a poesiei lui Octavian Goga. El le întrebuinţează când în sens propriu, ca să definească un legământ sufletesc cu aşezământul credinţei, când în sens figurat, ca să dea lumii o coloratură potrivită ’cu sensibilitatea creştină a poporului românesc.

Dacă atitudinea faţă de natură defineşte în bună parte sufletul unui poet, Goga intră în împărăţia ei ca în biserică. Lunca bătută n floare e pentru el un patrafir. Rouă cerului e mir preacurat. Razele soarelui se revarsă în creştet ca o hirotonire. Svonul din dumbravă e ca o vecernie domoală; altă dată ca un glas cucernic de tropare. Seninătatea văzduhului e sfântă şi e izvor de neprihană. Codrul* e totdeauna o catedrală în care se prăznueşte învierea :

Curat e duhul lumii tale

Căci Dumnezeu cel sfânt şi mare

Sub bolta ta înrourată

îşi ţine mândra sărbătoare.

Cu cât te afunzi în fiinţa codrului cu atât măreţia lui primitivă îţi dă fiorul vecinătăţii lui Dumnezeu :

E Dumnezeu aici la el acasă,

Vorbeşte’ncet că poate să ne-audă!

Toate sunt departe sau toate sunt aproape, după inima cu oare le privim. In poesia lui Octavian Goga, freamătul naturii s’amestecă familiar cu freamătul inimii. Dumnezeu, oriunde te-ai duce, e ascuns în spatele lucrurilor că ai putea să-i desluşeşti suflarea. Sentimentul acestei familiarităţi cosmice se ţine de evlavia noastră românească. El e simbolizat în stilul bizantin al altarelor. De ce oare bisericile noastre n au proporţiile ameţitoare ale domurilor apusene ? Fără îndoială că nu din pricini economice. Domul colosal, cu pereţi de piatră pustie, reprezintă o distanţă nemăsurată şi rece între Dumnezeu şi om, un raport juridic, de care face atâta caz concepţia religioasă a Occidentului. Biserica bizantină, cu rotunzimile ei cereşti, e aproape de pământ, cu interiorul încălzit de flăcările aurului şi ale colorilor picturale, de parcă s’ar strânge toată în jurul omului, ca o îmbrăţişare părintească. Ea reprezintă un raport de familiaritate intimă între Dumnezeu şi om. Intrăm în ea ca într’un cer lăsat pe pământ, unde ne aşteaptă iubirea şi iertarea. Sentimentul acestei evlavii familiare se resfiră în natura întreagă ca într’o altă biserică a lui Dumnezeu. Dimensiunile ei, oricât de covârşitoare, se topesc în intimitatea sufletului nostru ortodox. Octavian Goga îmbisericeşte firea întreagă cu încrederea unui copil că se află în casa lui Dumnezeu. Şi când ne vorbeşte, foarte des, despre „înţelepciunea firii” sau despre „înţeleaptă firii îndrumare”, el dă acestei expresii un înţeles divin, în acord cu evlavia răsăriteană.

Un sonet aduce „iubirea vinovată” în codrul de brazi. Aici însă singurătatea şi curăţenia primordială a pădurii o înfruntă, o mustră — zice poetul — şi-i evidenţiază gravitatea păcatului. înţelepciunea firii apare deci în contrast cu patima vinovată a omului. Căci înţelepciunea firii e înţelepciunea lui Dumnezeu, întipărită în ea ca geniul unui artist în opera, pe care a făurit-o.

Gândul cel mai înalt al filosofului, care vede în rânduiala cosmică ideea divină concretizată în timp şi spaţiu, gândul ţăranului, care nu poate concepe altfel aceasta lume decât ca ieşită din sfânta mână, meşteră în toate, a lui Dumnezeu se întâlnesc aici cu gândul poetului. Octavian Goga nu face din credinţă o problemă .care să-i frigă sufletul pe jeratecul îndoelilor şi al neliniştilor metafizice. Pentru el firea e casa înţelepciunei lui Dumnezeu, fiindcă aşa şi nu atfel s’a pomenit gândind si simţind. Duhul din căminul popii Iosif, unde plânge mama pe ceaslov cu rugi la Prea Curata, nu e altfel decât duhul satului Răşinari. Aici oamenii nu-şi mişcă sufletul ca să ridice judecată asupra lui Dumnezeu. întrebându-1 dacă există sau dacă nu există, ci ca să se închine pur şi simplu. Poetul lor e la fel cu ei. EI n’aduce în faţa veşniciei cursa de şoareci a silogismului, ci smirna evlaviei strămoşeşti.

Ca mai toţi poeţii, Octavian Goga visează o viaţă aşa cum s’ar fi bucurat s*o trăiască. Nimic ciudat în acest vis familiar, care ar fi vrut să fie o cununie în satul natal, binecuvântată de copii, cari să ştie crezul şi să-i audă cântând la strană sărbătoarea Adică aşa ca ţăranii ; cum am apucat din bătrâni ! Să trăiască precum ei trăiesc: să moară precum ei mor :

Pe cine’ngropi, părinte, azi?

Pe-un om de omenie!

Această omenie, care înseninează neprihănire morală, e o idee fundamentală în poesia şi în cugetarea politică a lui Octavian Goga. In ochii lui, cine şi-a lăsat legea şi cine şi~a renegat neamul încetează să mai fie om de omenie. O spune de o sută de ori în acel monument de luptă cu condeiul, care e însemnările unui trecător, carte ce-1 pune alături de Eminescu ziaristul. Omenia e un cuvânt de rezonanţă adâncă şi complexă, care cuprinde cea mai înaltă concepţie de viaţă românească. Ea însemnează totdeodată român desăvârşit şi creştin desăvârşit, — adică om care trăieşte după rânduiala firii sau după rânduiala bisericii, ceeace e tot una pentru Octavian Goga.

Se foloseşte de multe ori un termen foarte nepotrivit, acela de panteism, când cineva vrea să caracterizeze atitudinea religioasă a poporului nostru faţă de natură. Panteismul pretinde o substanţă unică în Dumnezeu şi în lume, o confuzie între Creator şi făptură. Nu există nicăeri nicio urmă că poporul românesc ar cădea în asemenea greşală în care cad unii critici literari. Faptul că el se socoteşte în frăţie cu codrul sau numeşte căprioarele surioare nu însemnează panteism, precum nu însemnează nici atunci când poetul îşi aseamănă povestea cu a puiului de ciocârlie. Sentimentul acesta de frăţie cu natura înconjurătoare ,înrădăcinat în simbioza milenară a românului cu pământul străbun, reprezintă un raport ca dela făptură la făptură, iar nu ca dela făptură la Divinitate. Frăţia cosmică, pe care el o acordă elementelor din natură, porneşte dimpotrivă, din conştiinţa creştină foarte limpede că şi omul şi celelalte existenţe de care îşi simte legată viaţa sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Sentimentul familiarităţii cu ele presupune o distinctă paternitate divină. Şi omul şi zidirea toată sunt dela Dumnezeu şi oglindesc în timp şi în spaţiu înţelepciunea şi bunătatea părintească. In acest înţeles de reflex all veşniciei în veac, rânduiala firii e rânduiala lui Dumnezeu sau rânduiala bisericii. Toată viaţa ţăranul nostru, cu succesiunea anotimpurilor şi-a muncilor legate de ele, e organizată în disciplina religioasă a calendarului bisericesc. Rânduiala firii e astfel o rânduială care vine din altar. Natura înviază când înviază Hristos. Şi dacă pentru Octavian Goga, înţelepciunea firii e înţelepciunea lui Dumnezeu, el se integrează prin aceasta în marea şi unica tradiţie de viaţă a poporului nostru.

Voinţa de a nu se rupe din comunitatea neamului, de a nu se diferenţia de ai săi, sau voinţa de-a fi una cu ei în saltul către o soartă mai bună, întru totul caracteristică acestui rapsod al luptei naţionaliste, se hrăneşte din fondul afectiv al mediului de unde s’a ridicat.

Dintre făuritorii de artă, poetul liric are parcă o fărâmă din puterea de cunoaştere, a lui Dumnezeu. Precum Dumnezeu nu e silit să iasă din sine însuş ca să cunoască lumea din afară, fiindcă inteligenţa lui e vistieria ideilor eterne ale tuturor lucrurilor care apar vremelnic în lume, tot astfel poetul liric poate să-şi închidă pleoapele în faţa existenţii exterioare şi să privească viaţa în mişcările din fundul sufletului propriu. Subiectivismul acesta liric se bizue totuşi, împotriva aparenţelor, pe un element comunicabil, de vreme ce elegia unui poet ne covârşeşte şi pe noi, iar bucuria lui personală ne smulge în sorbul ei. Alte ori însă, eul liric pare că se deplasează din poziţia singulară şi îmbrăţişează cu tot dinadinsul pluralitatea sufletelor din afară. In loc de eu apare atunci nenumăratul noi, iar poetul devine inima milioanelor de patimi şi glasul milioanelor de guri. In cazul întâiu, el renunţă la lume pentru sine ; în cazul al doilea, renunţă la sine pentru lume. în cazul întâiu, lumea se recunoaşte în el; în cazul al doilea, el se recunoaşte în lume.

Nu trebuie să ne grăbim şi să-l clasăm pe Oetavian Goga în vreuna singură din aceste înfăţişări, fiindcă din poesia lui, ne apare pe rând în amândouă. El poate să fie şi eu şi noi. E adevărat însă că accentul principal, în opera lui, cade pe acele producţii în care se vânzoleşte în trâmbe tumultuoase furtuna eului colectiv. Referindu-ne la o serie întreagă de poesii, ce se pot rezuma într’una singură : Prăpastia, de mare răsunet pe vremuri, trebue să recunoaştem o luptă aspră între eul indi\idual şi eul colectiv, între iubirea de sine şi iubirea de semenii săi. Această luptă se deslănţuie neîmpăcată de-alungul întregei sale opere poetice, cu predominarea eului plural în primul volum de Poezii, cu oarecare cumpănire în Ne chiamă pământul, cu o preferinţă pentru individual în Din umbra zidurilor, eu o izbucnire covârşitoare a eului naţional în Cântece fără ţară, şi un suspin atât de personal în volumul postum. Nu numai ca valoare artistică, dar şi ca act de voinţă bărbătească, trebue să lămurim din această desbatere lăuntrică a poetului un triumf al dragostei de aproapele asupra dragostei de sine. Egocentric ca orice liric, Oetavian Goga isbu- teşte să se lepede de el însuş şi să îmbrăţişeze soarta mulţimii în care, cu o dureroasă desfătare, îşi vede propria soartă, — ca om şi ca poet. Rugăciunea lui,

Alungă patimile mele

Pe veci strigarea lor o frânge,

Şi de durerea altor inimi

Învaţă-mă, Stăpâne, a plânge,

e actul de renunţare la sine pentru a se uni cu viaţa milioanelor de fraţi. E mişcător de semnificativ pentru sufletul românesc al lui Oetavian Goga că această sugrumare de sine şi această năpraznică absorbire în durerile lumii, se face solemn în faţa lui Dumnezeu. Sub ochiul lui milostiv, înfrăţirea poetului cu chinul neamului capătă sensul unei izbăviri ce trebue să vină. Nădejdea nu e oaspete în casa fericiţilor; numai cei cari gem în groaza durerii ştiu ce însemnează această putere miraculoasă prin care viaţa biruie asupra morţii.

Ideia renunţării apare în relief impunător din poesia Înviere. E un interior de cămin tânăr şi fericit. Farmecul femeii iubite îi toropeşte sufletul cu o lene adormitoare. Dar a fost deajuns urletul fioros al unui lup flămând în pustietatea iernii ca poetul să se scuture brusc de vraja familiară şi să-şi aducă aminte de vaierul etern al tuturor flămânzilor din lume. El preferă fericirii proprii acest vaier. S’a deşteptat din nou luptătorul în zale zornăitoare. Scena finală, în oare îşi ia rămas bun dela mireasa iubită, aminteşte despărţirile clasice ale cavalerilor, de haina renunţare la fericirea personală pentru viforul luptelor eroice.

Mereu sub alte înfăţişări iese la iveală aceeaşi idee, mai ales în temele des- rădăcinării şi înstrăinării de viaţa satului şi de tovarăşii copilăriei depărtate. Şi St. O. Iosif a cântat acest sentiment, lăsâudu-se însă învăluit de lâncezeala duioasă a ireparabilului. La Oetavian Goga sentimentul acesta se zbârleşte îutr’o încordare dramatică şi revoltată. El e prin excelenţă poetul reprezentativ al desrădăcinăm, al acelei contrarietăţi pe care o poartă în inimă imensul număr al cărturarilor ridicaţi din pătura ţărănească. Bucuria de a fi atins culmile culturii şi ale civilizaţiei orăşeneşti e întunecată în sufletele lor de amintirea obârşiei umile şi a mizeriei satului rămas în urmă. Oetavian Goga a trecut din Răşinari la liceul unguresc din Sibiu şi de acolo la Universitatea din Budapesta. Oraşul strălucitor în contrast cu satul, dar mai ales mediul vrăşmaş, gata în orice clipă să-i macine fortificaţiile spiritului cu care a venit de-acasă, îl fac să se revolte împotriva propriei ridicări şi să se dorească din nou în satul românesc de sub Carpaţi. In realitate nu e vorba la dânsul de o înstrăinare, ci de conştiinţa extrem de ascuţită a primejdiei înstrăinării.

Mediul maghiar e o piatră de încercare. Cu cât mai violent şi mai duşmănos, cu atât mai viguroasă tăria duhului autohton în scrisul acestui Valah, de o neasemănată dârzenie că parcă sar răscula în el veacurile de strămoşi prigoniţi şj umiliţi. El nu e un înstrăinat şi cu atât mai puţin un desrădăcinat. El e numai un xăsleţit ajuns la cunoaşterea superioară a grozăviei ce pândeşte neamul său de ţărani. In lupta pe care a dus-o pe baricadele pământului robit, ca un voinic din baladă împotriva balaurului, e încleştat întregul românism al Ardealului cu glezna înfiptă în glie. Sufletul lui Ootavian Goga şuieră în luptă ca un ştejar în vijelie. Fie vers, fie articol de ziar, cuvintele lui sunt încărcate de ură dospită în straturile veacului, de vifore, de trăsnete şi de fulgere, de bulboanele mării furioase. Niciun alt scriitor al nostru nu dă impresia unei mai grozave prăvăliri de elemente, de parcă natura întreagă se răscoală şi se năpusteşte asupra monstrului care a îndrăznit s’o profaneze.

De unde această vajnică războinicie cu talazuri de iureş în opera lui Octavian Goga? Izvorul ei trebuie căutat în cugetul cântăreţului că soarta lui e identică cu soarta neamului. In Ardealul robit de dinaintea anului 1918, fiinţa neamului românesc nu se putea desvolta după legile propriei libertăţi politice, sociale, şi spirituale. Silnicia străină căuta să-i impună tipare de viaţă în contradicţie cu aceste legi fireşti. In ochii lui Octavian Goga strâmbătăţile regimului apar ca tot atâtea violenţe împotriva acelei „înţelepciuni a firii“, despre care am vorbit, şi care e norma organică a vieţii româneşti. Va mai trebui să treacă, poate, încă o mie de ani până când poporul maghiar să priceapă că libertatea e condiţia de viaţă a fiecărui neam şi că ea nu e privilegiul exclusiv al unei hoarde asiatice, înfiptă în inima Europei şi halucinată de hiperbola unui ifos utopic în disproporţie comică cu forţa reală, foarte redusă, pe care o reprezintă. In raport cu ifosul ei paradoxal, conştiinţa perenităţii româneşti în Ardeal, cu nimbul ei de romanitate imperială, făcea şi ma adânc simţită durerea strâmbătăţii, care ameninţa ou schilodirea fiinţa neamului nostru de peste Munte.

Sufletul lui Octavian Goga se ridică din afunzimile acestui mit de aur al strămoşilor:

Că sunt din neam împărătesc

Din ţară’ndepărtată

Că tot pământul rotogol

Era a lor odată.

Răsună în versul lui toată lamura doctrinei istorice şi filologice a latiniştilor.

Sentimentul specific ardelenesc, născut din condiţiile istorice cunoscute, nu e un sentiment de robi cu soarta pecetluită, ci de stăpâni oprimaţi în propria lor casă. Robii destinaţi robiei îşi îndură soarta fără murmur. Stăpânii oprimaţi, dimpotrivă, îşi plâng durerea şi se răzvrătesc. Dacă doinele Ardealului sunt fluvii de jale, istoria lui e un vârtej de viforoase răzvrătiri. Acest Ardeal cu amândouă înfăţişările lui de umbră şi de flacără, trăieşte tot în poesia lui Octavian Goga. Personalitatea lui lirică e o împletire de durere şi de răzbunare. Am putea spune fără greş că sentimentul specific ardelenesc îi impune însăşi tehnica poetică. Aproape fiecare bucată, tăiată magistral din această substanţă colectivă, e o alternanţă de tonuri minore şi de tonuri majore, în care plânsul pătimirii se rezolvă în răzvrătirea stăpânilor loviţi. Niciunul din poeţii noştri nu are atâta potop de „lacrimi” în versurile lui, dar niciunul atâta pornire bărbătească de răzbunare. Doinele plâng, mamele şi feciorii plâng, codrul plânge, câmpia înrourată plânge, până şi fluturii se sfiesc de abureala plânsului acestuia împrăştiat în tot Ardealul; Oltul, Mureşul şi Crişurile sunt valuri de lacrimi, cântecul care se ridică din ţară până în pragul cerului e un plâns în stare să-l înduioşeze pe Cel-de-Sus cu o lacrimă de foc:

Blând zâmbire-ar Milostivul

Iar din geana lui de-argint

Lacrim’ar cădea’n adâncul

Norilor de mărgărint.

Ni s’ar stinge-atunci necazul

Ce de mult ne petrecea:

Intre stelele de pază

Am avea şi noi o stea!

Plânsul acesta însă scrâşneşte în truda plugurilor, în truda sapei care nu~şi prăşeşte moşia ei şi a coasei oare, ca în mâna legionarilor lui Avram Iancu, nu e sortită să cosească numai iarbă. Dela jelanie până la revoltă nu e decât distanţa unui vers sau a unei răsuciri de suflet, ce nu ştie să se dea bătut. Toată acea pleiadă de moşnegi, cari năvălesc mustrători în singurătatea înnaltă a poetului, toţi acei dascăli şi dăscăliţe şi apostoli cucernici ai satului, sunt încarnările simbolice ale unei tradiţii împărăteşti ; în rostul lor răsună glasul profetic al unui popor de falnici stăpâni, ofensaţi în ţara lor timp de o mie de ani.

Ci ’n pacea obidirii voastre,

Ca’ntr’un întins adânc de mare,

Trăieşte ’nfricoşatul vifor .

Al vremilor răzbunătoare. – –

În literatura noastră fizionomia lirică a lui Qctavian Goga se defineşte aparte, între buciumul adânc şi fără leac al elegiei lui Eminescu şi între trâmbiţa eroică a lui George Coşbuc. Având afinităţi cu amândouă aceste mărimi supreme ale geniului nostru poetic, cântecul lui Octavian Goga, greu de sentimentul specific al Ardealului, e o elegie eroică.

Nu pare lipsit de interes să ne referim la un fenomen literar dm Europa Centrală, care a trecut neobservat până acum, — un fenomen înainte-mergător al războiului mondial, prin care s’a prăbuşit conglomeratul austro-ungar. Fericitul dezastru al imperiului habsburgic a fost presimţit de trei poeţi contemporani, ridicaţi din sânul a trei neamuri felurite. Unul e Petru Bezruci, poetul ceh al Cântecelor sileziene, altul e Andrei Ady al Ungurilor, iar celălalt Octavian Goga. Câte trei sunt proorocii cataclismului nădăjduit de toate popoarele siluite din Europa Centrală. In poesiile sale de epocal răsunet, potrivite pe ritmurile populare ceheşti, Petru Bezruci condensează o ură ce merge până la sălbăticie şi la şuierul gloanţelor răzbunătoare. E un socialism naţional, cântat pe seama oropsiţilor mineri ai Boe- miei împotriva „domnilor şi patronilor” de neam străin. In poesia lui Andrei Ady, presimţirea prăbuşirii imperiului habsburgic nu se manifestă cu bucuria cruntă a lui Petru Bezruci. ci cu groaza de izolarea şi singurătatea Ungariei. Căci Ungaria n’a avut o existenţă politică prin sine însăşi; ifosul ei împotriva naţionalităţilor sa exercitat la umbra pajurei vieneze cu două capete. În preajma dezastrului, Ady e înspăimântat de răzbunarea popoarelor oprimate de Ungaria, şi cu convingerea unui socialist le cheamă zadarnic la un vag ideal de viaţă nouă, mustrând amarnic necugetatul şovinism maghiar.

Pe lângă presimţirea sfârşitului inevitabil al opresiunii austro-ungare, Octavian Goga are comun cu aceşti poeţi nota socială, fără socialism însă, şi nota naţională. Setea de răzbunare n’are la el cruzimea lui Petru Bezruci, ci nobleţea, pe care i-o cunoaştem, a firii noastre româneşti. Socialismul vag al lui Ady îl lasă rece; la chemările de înfrăţire ale poetului maghiar, Ootavian Goga răspunde cu năpraznica voinţă a unirii Ardealului cu ţara mamă. Posedat de adevărul libertăţii româneşti, Goga luptă în vers şi în proză deopotrivă pentru „principiul izolării noastre politice şi sociale de Unguri1-, — cum singur mărturiseşte. Jar în altă parte : „Suntem atât de îndărătniciţi în această convingere a noastră încât ne socotim datori ca şi arta, această însetare eternă a sufletului după frumos, s’o supunem şi s’o îngrădim în marginile vremelnice ale durerilor de azi“. Dar această artă a lui, care ţâşneşte din taina fără măsură a instinctului rasei, se ridică până pe culmile unde poetul încetează să fie numai poet pentru a se învesti cu menirea unui apostol şi a unui prooroc.

Orice artă care isbuteşte să plăsmuiască, dincolo de mizeria realităţii, icoana ideală a existenţii e un apostolat; şi orice artă absorbită în funcţie naţională se preface în proorocire a destinului.

Proorocii nu sunt oamenii cei mai fericiţi depe pământ. Menirea lor e să se sfăşie de durerile altora. Octavian Goga părea să fie fericit cu flacăra profeţiei consumată în triumful românismului din anul Domnului 1918. Îşi văzuse visul cu ochii, şi strofele lui puteau să intre glorioase pe sub arcadele istoriei literare. Dar destinul, pentru multele noastre păcate, a voit altfel. Moartea fulgerătoare a poetului, venită parcă pentru a-1 feri să vadă catastrofa naţională ce se apropia, scoate iarăşi din istoria literară această poesie ca să ne învenineze din nou sufletul eu amara ei frumuseţe şi cu tragicul ei adevăr.

Ca să-i pot face acest nevrednic elogiu, i-am luat cărţile şi m’am dus să le citesc într’un oraş de peste Munte, nu departe de linia, ce spintecă azi în două pieptul Ardealului. Se poate spune că vreuna din aceste jumătăţi e fericită, când un ochiu plânge dincolo, de chinul înstrăinării, iar altul plânge dincoace după cea pierdută ?

Am deschis cartea în neştire şi am citit:

M’a dăruit c’o mână soarta, dar m’a furat cu ceealaltă…

Mi s’a părut că însuş poetul rosteşte versul. Nu mai era glasul lui sonor atât de familiar nouă tuturor, ci o şoaptă misterioasă, stinsă în nemărginită părere de rău, din altă lume. Şi era în sfintele sărbători ale Paştilor cu învierea cerească peste tânguirea noastră de azi…

Domol purcede glas de schijă

Dela clopotniţa din deal,

Să povestească lumii jalea

înstrăinatului Ardeal…

Gândul mi s’a dus departe, acolo unde pasul nu-1 mai poate urma, pe şoldul de stânca din Bihor, unde doarme somn fără odihnă sufletul lui Octavian Goga. În groapa singuratică dela Ciucea, zace proorocul care a scris Cântece fără ţară. Atunci când le-a făcut, eram în pragul războiului de întregire,şi ele păreau îndemnuri de prisos către o lume ce sta cu braţul încleştat pe arme. Cine şi-ar fi putut închipui că aceste Cântece fără ţară aveau să cuprindă cândva grozăvia ce zdrobeşte azi milioane de inimi româneşti ? Fantoma proorocului se ridică uriaşe pe piedestalul Muntelui părăsit şi glasu-i ne trimite mustrarea mai amarnică decât moartea:

Azi simt cum noaptea se coboară

Pe dimineaţa mea de ieri,

Cum cântul meu se înfăşoară

In giulgiul veşnicei tăceri…

Şi printre voi îmi duc povara

Stropit de râs şi de noroi,

Căci vai de cine-şi pierde ţara,

Ca să şi-o ceară dela voi!

Eu caut şi nu găsesc om în ţară, care să nu simtă ca o rană în inimă arsura mustrării acesteia. E glasul mormântului prizonier al celui care a cântat şi-a luptat pentru dezrobirea întregului Ardeal.

***

Sursa: MĂRTURISITORII

(Rostită la 22 mai 194o în plenul Academiei Române, cu ocazia primirii ca membru al înaltului for românesc în data de 20 mai. Eventualele greşeli de literă se datorează transcrierii noastre – n.n.)

Revista GÂNDIREA (1921-1944) este disponibilă în format digital AICI

Va urma, aici, răspunsul unui alt membru al Academiei: NICHIFOR CRAINIC – de LUCIAN BLAGA